Anul în care mi-am trăit vârsta aceasta este cel în care mi-am văzut copilul dispărând sub apă și, chiar dacă avea să se ridice la suprafață râzând, câteva secunde mai târziu, frica a crescut de atunci în corpul meu asemenea unei tumori pe care nu o poți extirpa decât împreună cu toate celelalte organe.
Anul în care mi-am trăit vârsta aceasta este cel în care mi-am pierdut copilul în Grădina botanică pentru câteva minute, vreo cinci - zece, cine mai știe, au fost mai lungi decât o veșnicie, și abia atunci am înțeles ce înseamnă să fii mort și totuși să poți să țipi mai tare decât orice altă ființă vie.
Copilul meu a învățat să înoate, eu nu am curaj să intru în apă mai înaltă decât mine.
Copilul meu nu a mai plecat de lângă mine, eu însă am plecat de lângă el atunci când cuvântul "cancer" a rupt barajele invizibile care mă protejau și peste tot și toate a năvălit apa.
O apă venită de nicăieri care m-a înghițit doar pentru a mă scuipa în fiecare dimineață la mal timp de o vară întreagă în care și eu și mama am respirat aer mov, culoarea reginelor.
O vară în care am respirat apă, am mâncat apă, am trăit în apă.
Apa din sticla pe care mama a ridicat-o de atâtea ori la gură încât aveam uneori senzația că sutele de gesturi identice pe care le face mâna ei sunt de fapt statice, desene pe un caiet în care, doar dacă îl răsfoiești foarte repede, poți să vezi mișcare.
Apa care trebuie să umple vezica pacienților înainte de radioterapie pentru ca volumul ei să ajungă la un nivel maxim, dar confortabil, să protejeze organele din jur în timpul ședințelor.
Apa care trebuie să hidrateze corpul prin care mișună agenții citostatici în căutarea celulelor canceroase.
Apa care "nu mai intră, nu mai intră, dom' doctor" și domnul doctor îi spune bătrânei care stă lângă noi că trebuie, altfel nu pot să te ajut, mamaie.
Apa din sticlele de plastic cu care dau noroc doi bărbați, unul cu mustață tunsă scurt, celălalt înalt, deșirat și cu o pată pe obrazul stâng, se plimbă pe coridorul dintre cele două buncăre și când se întâlnesc la mijloc își spun: să ne facem bine!
Apa care îneacă cuvintele unui tată și o aud doar pe fiică spunând, în timp ce deschide ușa pe care scrie cu litere de tipar "nutriție", nu îți face nimeni nimic, nu îți mai face nimeni nimic.
Apa care a decolorat mesajele scrise pe tricourile pe lângă care trec în fiecare dimineață, tricouri care îmbracă un corp trecut de șaptezeci de ani și zâmbesc când citesc: I'm not a morning person sau never too late to do it better.
Zâmbesc pentru că nu văd niciun afiș pe care să scrie "zâmbetul interzis", iar oamenii în fața cărora moartea se îneacă cu apă îndrăznesc să zâmbească și ei.
La un moment dat, citeam Cianură pentru un surâs în timp ce o așteptam pe mama să iasă din buncăr și, oricât am încercat să mă abțin, nu am putut ține în mine prea mult hohotele de râs.
M-am făcut mică și m-am ascuns în spatele cărții, dar femeia cu pălărie plină de paiete aurii de sub care nu ieșea nici o șuviță de păr, în loc să se uite urât, a privit curioasă spre mâinile mele încercând să vadă ce scrie pe copertă.
Apa reprezintă aproximativ 60% din greutatea corpului uman.
La finalul verii, mama părea că-i toată făcută din apă și că se va scurge printre degetele mele dacă o ating.
Abia când s-a întors acasă și nu am mai văzut sticla ei în frigider, am putut să simt gustul lichidului insipid pe care l-am urât amândouă în cel mai secetos anotimp din an.
Am putut să înghit frica, neputința, micimea, furia, întrebările, oboseala, frustrările și toate cuvintele pe care nu ar fi trebuit să le spun și care mi s-au lipit de gât asemenea unui cocoloș de pâine care a crescut cu fiecare gură de apă pe care am băut-o.
Viața este un naufragiu, dar nu trebuie să uităm să cântăm în bărcile noastre de salvare, scria pe undeva Voltaire, un citat după care nu aș putea spune că mă dau în vânt, dar se potrivește mai bine decât aș fi vrut în povestea aceasta în care eu și mama nu am cântat.
Nouă ne place mai mult să vorbim, chiar dacă în vara care a trecut ne-am vorbit mai puțin ca niciodată.
Ea și-a făcut ancoră din rujul roșu pe care i l-am cumpărat anul trecut de ziua ei și l-a purtat chiar și atunci când abia putea să se mai îmbrace.
Eu mi-am făcut ancoră din cercei.
Câte-o pereche pentru fiecare zi în care am respirat aer mov, culoarea reginelor.
Câte-o pereche pentru fiecare zi în care am crezut că voi dispărea sub apă și nu mă voi mai ridica niciodată râzând.
Pentru fiecare zi în care am crezut că am uitat să fiu mamă.
Pentru fiecare zi în care am simțit că nu sunt un copil bun.
43 de ani cu două puncte. La capătul fiecărei ape există pământ. Înoată! Înoată până vezi păsări zburând.
Începând din 1 decembrie 2023 așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)