De câteva zile simt că respir mai greu. Alerg și înot cu aceeași intensitate, dar ceva parcă mă ține în piept. O durere pe care nu am mai simțit-o până acum. Vocile din capul meu nu se respectă deloc. Vorbesc unele peste altele. Nu își așteaptă rândul. Sunt împărțite în tabere pe care eu le văd ca pe niște tarabe de târg cu de toate. Cele care își arogă statutul de lideri iau cuvântul: "Poate că ar trebui să te îngrijorezi!" "Sau poate nu!" Cum să le determin să se hotărască? Să facă o alianță și să decidă, așa cum fac marile puteri, dacă ar trebui să mă îngrijorez sau nu. Eu, sincer, m-aș bucura dacă ar câștiga vocile care sunt mai relaxate. Sunt mai pe gustul meu. Plus că, de-a lungul periplului meu prin viață, până acum, nu am rezolvat nimic bătându-mi capul cu treburi pe care universul le gestionează mult mai bine. Există o lege nescrisă a cărei organigramă nu se schimbă după cum vrem noi. Fiecare lucru la timpul și la locul lui. Așa ca în Ecleziast.
Mă întorc la durerea care mă sâcâie. Ar vrea să îi dau importanță. Să stau eventual tot timpul cu mâna pe telefon, să cer sfaturi, să mă lamentez, să o bag în seamă. Încep să o contracarez cu indiferență. La o adică, ce ar putea să-mi facă? Se simte ofensată, dă ochii peste cap, vezi dragă-doamne ce impertinență din partea mea. Ei, uite că nu o voi lăsa să mă acapareze. Mă întreb dacă durerea are și valențe pozitive. Cum ar fi să te doară în piept de bucurie, de exemplu? Să te doară în piept de prea multă bunătate. Să te doară în piept pentru că râzi din toți rărunchii firii. Să te doară în piept pentru că te bucuri sincer pentru colegul tău care s-a îndrăgostit. Să te doară în piept de preaplinul ființei care dă pe dinafară când femeia de serviciu îți lasă o felicitare pe care ea, cu mâna ei, a făcut-o special pentru tine. Pentru că a vrut să simți dăruirea. Și iubirea pe care ți-o poartă.
De câteva zile simt că respir mai greu. Urc treptele la fel de repede, dar parcă mă ține ceva în piept. O durere care nu îmi este familiară. Rememorez durerile trăite, dar nu se aseamănă cu niciuna dintre ele. Beau mai puțină cafea, una pe zi, și mai multă apă. Fac tot ce ține de mine să am un regim de viață sănătos. Nimic din rutina zilnică nu ar trebui să aibă efecte adverse asupra locului în spatele căruia inima s-a ascuns pentru a bate încet și calm. Am o tensiune mică. Un puls și mai mic. Trăim în armonie de când mă știu. Suntem ca doi vecini buni care nu s-au certat niciodată. Și, cu toate astea, ceva în mecanismul intern pare să nu funcționeze în parametrii normali. Chiar dacă mi-aș deschide singură toracele - știm prea bine că nu aș avea nici forța interioară și nici cea fizică - nu aș ști cum trebuie cântată simfonia mecanică a viscerelor, așa că nu aș depista nicio abatere de la normă. Asta pentru că m-am obișnuit cu un autodidacticism pe care mi-l vâră sub nas de câte ori aș vrea să intervin. Tocmai de aceea prefer să îmi văd de treaba mea. Sau cel puțin așa a fost până să simt durerea asta nouă care mă intrigă tocmai prin acuitatea ei. O ascult să văd dacă o pot auzi. Caut să descopăr dacă are o structură în care există reprezentări pentru trăiri, așa cum există concepte și realizări materiale ale semnelor lingvistice (c.f. DEX). "Poate că ar trebui să te îngrijorezi." "Sau poate nu." Iar încep. Le ignor până în clipa în care simt că e momentul să aleg. Pentru că nu mă vreau locuită de gânduri parazitare și pentru că noutatea e normal să doară în piept, în matca simțirilor. Iau o foaie de hârtie și pixul Parker gri metalic pe care Anca mi-a gravat numele înainte de a mi-l oferi de ziua mea. Încep să scriu fără să mai ruminez: mă doare în piept pentru că îmi dau voie să simt, mă doare în piept pentru că Joni Mitchell mi-a spus că sunt flesh and blood and vision, mă doare în piept pentru că mor copii de foame, mă doare în piept pentru că mă simt iubită, mă doare în piept pentru că iubesc, mă doare în piept de când am început să scriu această carte, mă doare în piept pentru că ați fost lângă mine, mă doare în piept pentru că mama a venit de la Câmpulung să fim împreună și să îmi facă ciorbă de hribi, dreasă cu ou și cu smântână peste care va arunca pătrunjel proaspăt, tăiat mărunt, mă doare în piept pentru că ați fost atât de mulți, mă doare în piept pentru că a plouat peste mine cu flori, mă doare în piept pentru că m-ați flancat cu mesaje prin care ați vindecat îndoiala, mă doare în piept pentru că bucuria atârnă greu, dar nu mă las și o duc peste tot cu mine, mă doare în piept pentru că zîmbetul îmi este o lună plină și ochii de-abia mi se văd, mă doare în piept pentru că acesta este firescul conștientizării, mă doare în piept pentru că nu le-am luat-o înainte lui Page și Plant să scriu eu Thank You pentru voi. Vă mulțumesc!
