Chiar și astăzi, cade încontinuu, peste mașini și trotuare. Și sunt sigur că a pătruns înăuntru, pentru că abia mai respir. Ceilalți au plecat demult. Îmi iau hanoracul, rucsacul, o zdreanță peste gură și cobor scările. Din prima, aerul plin de smog îmi umple ochii de lacrimi. Am mai văzut orașul dimineața, învăluit într-o ceață curată, albă, care face totul să pară mai mare. Mai misterios. Dar acum e puțin diferit, pentru că nu știu dacă mai este cineva pe aici. Deodată, mă simt nespus de mic.
Magdalena Daminescu
în uitare, câte un nume, un personaj, un titlu de carte, unde am lăsat ochelarii, unde am pus cheile. Înfricoșător, nu? Ce urmează? Să uit de mine n-ar fi rău, dar dacă uit de tine, nu mai găsesc drumul spre cer. Măcar să nu uit drumul spre casă, nu vreau să mă fac de râs. Acasă la mine, lucrurile încă sunt la locul lor, le găsesc ușor, dar afară s-au schimbat, au prins viteză și au luat-o la vale. Nepoțelul meu mi-a sugerat să pictez frica de uitare. E o idee bună, dar oare ce culoare are frica de uitare?
Sanda Vaideș
Rămas bun, mi s-a părut că șoptești după ultima lopată de pămînt. Privesc prin ochiul din mijlocul frunții umbra zilei de ieri, îngropată și ea în moartea nopții ce s-a scurs. Zac încă pe jos haine cernite, pe pervaz lucește stins paharul cu vin sîngeriu, firul stingher de iris pare înghețat, perdeaua oprește lumina să-mi facă o rană în plus. Simt fizic cum timpul se prelinge prin vene și clipele livide se scurg în neant în ritmul bătăilor inimii, trăgînd în cădere restul zilelor mele fără tine.
