Tic, tac, tic, tac. Nu înțeleg de ce se grăbesc oamenii atât, când intră pe ușă. Moșul meu nu pleacă niciodată, e aici de când se știe. Mă repară și pe mine uneori. Dar alteori mă lasă oprit, la ora douăsprezece fix. Mereu când face asta și intră cineva la el, arată cu degetul spre mine și individul pleacă. De ce și cât m-o fi ținând așa, nu știu. Că odată ce mă oprește, parcă timpul însuși stă în loc. Pentru mine, cel puțin. El tot scoate nu știu ce minuni din sertar și le bibilește de zor cu șurubelnița.
Ana Maria Vaida
Știe careva cine e străina care s-a mutat la noi pe insulă? De câteva luni stă în căsuța gri la bătrâna Ana. Ne vorbește limba, dar nu zice de unde vine. Povestește doar că acolo oamenii aleargă întruna fără să se privească, fără să își vorbească. Se maimuțăresc din telefoane unii la alții, goi de sens și de veșminte. Și ce face toată ziua? În fiecare dimineață se plimbă pe malul mării. Mai merge cu bicicleta în port să ia mâncare și gătește cu gazda. Poartă cu ea peste tot un caiet gros în care scrie mereu.
Cecilia Fofiu
Brunetă, cochetă, frumușică foc porționa aluatul la brutărie cu gândul la Nelu în brațele altora. Șofer pe troleibuz era după mintea ei, ispita tuturor pasagerelor între 15 și 50 de ani. Noroc cu Milica, prietena din copilărie. care o înțelegea și încerca s-o mai potolească. În pauză se năpustește la telefon. Mesaj nou. Fată, hai să mergem duminică la mănăstirea din deal să ne rugăm, te mai liniștești și tu. Vii? Gândește puțin, Nelu e liber, ferit de nebune. Răspunde rapid. Sigur, mergem, însă batic nu port.
