Toată durerea din lume și tot răul din noi

Zicea unul dintre iubiții mei morți, parcă Nietzsche, că nu faptul că a fost mințit îl supără, ci faptul că nu-l va mai putea crede niciodată pe mincinos.

Dar dacă mincinosul care toarnă în fiecare zi câte-o picătură de neîncredere, în fiecare zi îți spune câte o vrajă iluzorie care să te facă să crezi cu toată ființa într-o himeră, este cel cu care stai în fiecare zi în casă, este cel cu care te trezești și adormi, cu care te naști și mori, pretutindeni cu tine, în tine? Dacă cel care te minte ești tu?

Am spus despre mine totdeauna că mă dăruiesc întreagă în dragoste, că îmi urlu iubirea și durerea, că o intensific cu vorbe alese și o tapetez pe cerul larg, în explozii, cu o arhitectură sofisticată. Că nu mă tem să mă arunc în foc și să mă ard, că nu mă tem să mă las, că las, că fac loc.

Am greșit. Am greșit atât de mult.

Capriciile mele și necesara nevoie, fatală! de a avea mereu dreptate, dovezile exacte pe care le doresc pentru a putea fi sigură, securizată, mi-au copleșit mintea și mi-au încețoșat privirea. N-am putut crede în celălalt până la capăt când acesta nu greșea cu nimic decât cu faptul că era la fel de rănit ca și mine. Și nu-mi greșea mie, căci eu nu sunt o suverană, totuși, m-am comportat ca una, mi-am dorit și am așteptat ofrandele care să mi se închine de parcă le-aș merita, știind foarte bine în profunzimea forului meu interior că nu sunt demnă de ele, că nu e timpul și nu e nici potrivit.

N-am primit ce am vrut, exact cum am vrut, așa că am scos arsenalul de orori și am declarat război, nechibzuită, convinsă de nedreptatea care mi se face. Am ridicat fortăreața și am încărcat tunurile cele mai grele, căci la asta sunt foarte pricepută, la a lupta, la a fi violentă și plină de venin.

De ce îi iubesc atât de mult pe oamenii mari, pe oamenii luminați? Aș vrea să le semăn, însă ceva din mine mă împiedică. Știu că aș putea să iert, să înțeleg, dar nu o fac.

Nu sunt un om bun.

Am avut șansa să iubesc un om bun și inteligent, iar eu l-am deconstruit, judecându-l după chipul și asemănarea mea, condamnându-l la moarte pe toate fronturile, fără să văd că pe mine mă deconstruiesc, pe mine mă judec, pe mine mă condamn. Pe mine mă urăsc, nu pe el.

Obișnuită să fac ceea ce am făcut toată viața, adică să lupt ca să protejez ce nu doresc să fie distrus în inima mea, am distrus în jurul meu și am sădit buruieni vrăjite, otrăvite și am vărsat sânge.

Obsedată de ideea dragostei ideale, devoratoare de suflete care să mi se dedice, am devenit un despot, un monstru-regină, nicidecum o muză sau un înger pe care ți-e lesne să-l iubești.

Am idealizat cuvântul, dar am fost oarbă când fapta, când acțiunea era cea care striga.

Nu. Nu el a fost cel superficial dintre noi. Eu am fost.

30 noiembrie, o zi mare pentru puterea mea de înțelegere. Stau față în față cu propria ființă și văd adevărul. Eu nu mă arunc în dragoste. O seduc, o testez, o provoc, o măsor și numai atunci când consider că e perfectă, o mai privesc o dată din toate unghiurile să mă asigur că e lustruită așa cum trebuie.

Se holbează oamenii din vagon la obrajii mei încărcați de lacrimi fătate. Gândurile mele au înnebunit în cap și se trântesc de pereții interiori ai cutiei craniene. Tremur când cobor din tren.

Am greșit. Am greșit atât de mult.

E adevărat că n-a avut nimeni răbdare cu mine, să înțeleagă dincolo de această bestie, doar nu sunt o carte, sunt o femeie. Și femei mai sunt pe lume, femei care știu să comunice și care nu se îmbracă în armură în fiecare zi a vieții lor. Femei care n-au toate lăncile pregătite. Femei care acceptă și se dăruiesc. De ce ai avea răbdare cu o armată de vârfuri care lovesc intercostal, care avariază sistemul nervos? De ce ai trăi cu cineva care nu promite nimic decât prin cuvinte confecționate cu talent? Care nu e partener de scenă, ci un gladiator în ring.

Nu am darul de a exprima esențialul, poate. Nu știu cum să scriu cât de rău îmi pare.

Nietzsche avea, deci, dreptate. Acum mă tem de mine însămi. Cum să mă mai cred vreodată?