"Ceea ce vezi va rămâne aici:
Un om stă lângă inima sa ca un schior în fața zăpezii."
Anna Zorilă: Dan Coman. Bărbat înalt. Zodia Leu. Obișnuit cu succesul. Acesta este microportretul ce figurează în memoria publică, în lipsa unei pseudomăști care să delimiteze clar dimensiunea umană de cea artistică. Se poate observa intenția evolutivă a personalității dumneavoastră, de acaparare a momentului, izvorâtă clar dintr-o strălucire interioară. În acest cumul de stări deosebite, unde se ascunde copilul interior Dan Coman? După ce nume îl strigați și sub ce forme răspunde chemării dumneavoastră?
Dan Coman: Singurul lucru pe care l-am păstrat intact din copilărie este entuziasmul. Senzația aceea uluitoare, plină de sclipici și confetti, care apare brusc în minte și care face ca dintr-odată realitatea cea mai plictisitoare, mai seacă și mai nesuferită să-și modifice forma, să se reordoneze după reguli inventate pe loc și, în felul ăsta, să se (re)umple de sens.
Să nu uiți să te miri și să admiri - ăsta e primul (și cel mai important) exercițiu pe care încerc să îl fac zilnic înainte de a începe viața de adult.
Entuziasmul în fața primei ninsori, în dreptul ceștii de cafea, în mijlocul ceții, la capătul plimbării de seară prin oraș, entuziasmul resimțit odată cu gustul senzațional al înghețatei cu mentă și ciocolată sau cel din mijlocul prietenilor, entuziasmul din timpul meciurilor de fotbal (Premiere League) sau cel generat de vederea unui arici traversând o alee pustie, entuziasmul din vremea somnului de prânz sau cel din timpul cititului, entuziasmul de la începutul fiecărei zile și cel de la capătul unei poezii bune. Încerc să îmi păstrez acest entuziasm - și n-aș putea să o fac dacă nu aș avea încă mintea unui copil căruia-i place să se joace, să lenevească, să admire ore în șir lumea care-i trece prin față. Pentru că entuziasmul ține în primul rând de admirație. De capacitatea noastră de a aprecia ceea ce e în jur - de la cele mai mărunte gesturi până la lucrurile complicate care necesită efort și multă muncă. Plăcerea vieții și entuziasmul în fața acestei plăceri: asta e cea mai importantă lecție pe care încerc să o duc mai departe.
A.Z.: Din declarațiile dumneavoastră, procesul de creație al propriei opere nu pare unul simplu, venit printr-o inspirație divină, ci reprezintă un efort permanent, chinuitor, pe care ființa îl săvârșește cu puterile neajutate. Analogia cu poetul Cuvintelor potrivite este iminentă. Ce stadii parcurge Cuvântul încă neauzit până când ajunge să se facă trup?
D.C.: Întotdeauna am scris din plăcere, dintr-o uriașă bucurie. Bucuria aia specială pe care mi-o aduc diminețile, foile albe și pixurile cu gel negru, cafeaua, gândul că urmează să scriu. Doar că niciodată nu m-am așezat pur și simplu la birou și, plin de inspirație, m-am apucat de scris. De fiecare dată a fost nevoie de mult efort pentru ca bucuria din mintea mea să prindă formă pe hârtie, să poată fi captată în cuvinte, să capete consistență. În cazul meu, scrisul e un proces lung și elaborat care necesită constanță, disciplină și multă, foarte multă muncă. Pentru că, am mai spus asta, în toate cărțile mele pornesc de la ideea întregului, a cărții, și abia apoi - și în funcție de asta - încep să lucrez. Construiesc și structurez părțile care urmează să compună acest întreg. Scriu și rescriu fiecare fragment în parte, apoi asamblez, modific, adaug etc. Și cu cât lucrez mai mult, cu atât e mai mare bucuria - pentru că inspirația vine scriind. Pentru că inspirația e precisă și riguroasă ca orice lucru bine făcut.
A.Z.: Glasul continuă glasul, un adevăr îl continuă pe celălalt, așa cum fiecare scriere de-a dumneavoastră precedă sau o rotunjește pe alta. Vă priviți creația ca pe o formă de sublimare a vieții? Când își atinge aceasta omogenitatea? Își mai dorește artistul contemporan ca arta lui să se integreze într-o armonie universală?
D.C.: Scriu ca să nu uit.
Să nu uit că literatura e celebrare a vieții. Că tot ceea ce e efemer are frumusețea sa aparte care merită surprinsă. Că adevărul e ceea ce continuă. Că structura riguroasă a lumii își are reprezentarea în structura riguroasă a limbajului. Că frumusețea e o construcție care necesită efort de interpretare. Că lumina și liniștea se întâlnesc în puncte pe care poezia le poate face vizibile. Că suntem doar niște puncte minuscule într-un univers nesfârșit, punctișoare care strălucesc doar o clipă - și pentru clipa aia merită să trăiești.
A.Z.: În psihologia bergsoniană, realitatea lăuntrică este un vrej șerpuitor ce crește împreună cu durata și conține virtualități ale unei inconstante deveniri. Aceste praguri existențiale pot amplifica frumusețea vieții sau, din contră, o pot opaciza. În asemenea situații criză omul se întoarce la Sens, la propriile Repere, căci există o sorginte care trebuie îngrijită pentru a nu rămâne dezgolit în fața necunoscutului. Cum reușiți să traversați aceste perioade critice? Ce mai rămâne viu din Poet și din Om?
D.C.: Eu nu pot să scriu decât atunci când mă simt bine. Când toate lucrurile sunt în regulă, când sunt relaxat și binedispus. Pentru mine, literatura e un instrument de intensificare a stării de bine - o jucărie plină de luminițe care se rotește de jur împrejur și cântă și mă face să bat din palme și să râd. Întotdeauna propria literatură a fost legată de momentele de bucurie din viața mea. În toate celelalte momente (mai ales în clipele de criză) a fost de neutilizat. În perioadele critice propria mea literatură e inutilă - și atunci intră în joc literatura altora. Pentru că, într-adevăr, cărțile altora au fost mereu decisive: în cele mai dificile momente din viața mea cărțile celorlalți au fost elementele fundamentale care m-au ajutat să găsesc puncte de reper și m-au ajutat să îmi păstrez echilibrul.
A.Z.: Exceptând nenumăratele distincții obținute de-a lungul carierei, cronicile entuziaste, recunoașterea meritului de către cititori, aveți minunatul privilegiu de a fi martor la metamorfozarea propriilor cuvinte prin inserarea lor în spectacole regizate de Radu Afrim. Stăm în fața cortinei ce ne conduce înspre mintea dumneavoastră și în fața aceleiași cortine după care se ascunde universul afrimian. În acest flux Coman-Afrim, este capabil spectatorul să delimiteze cele două viziuni și să cunoască în același timp personalitatea fiecărui autor?
D.C.: Trebuie spus de la bun început că experiențele mele legate de teatru au fost absolut minunate. De la Ghinga, spectacol realizat după o povestire din Irezistibil, pus în scenă de Leta Popescu (la Reactor-ul clujean, în 1995), la spectacolele făcute de Afrim după textele mele - toate au fost niște experiențe de la care am învățat enorm - în primul rând pentru că am reușit să văd ceea ce scriu și dintr-o altă perspectivă decât cea (exclusivă) a literaturii, ceea ce e un avantaj important pentru un scriitor. În același timp trebuie spus că, în teatru, textul reprezintă doar un suport, un punct de pornire în construcția unui univers specific mai degrabă regizorului decât autorului de text. În definitiv, (și) lucrul ăsta îl face pe Afrim un regizor uriaș: spectacolele sale, indiferent de textele de la care pornesc, sunt lumi de sine stătătoare, universuri impregnate de amprenta lui, construcții sofisticate pe care numai Afrim le poate pune în mișcare.
A.Z.: La un moment dat, vorbeați despre cum vă folosiți de artificiile tehnice în propriul demers creativ. Credeți că expresia plasticizantă se pretează mai bine unui cadru teatral? Ce suplinesc aceste jocuri autentice? Este, poate, o joacă cu sinele ce se transferă automat către public?
D.C.: Eu nu am scris niciodată teatru. Sau cel puțin nu am scris piese de teatru - nu în sensul clasic al termenului. Nici nu mă interesează să scriu așa ceva - prefer să citesc superbele piese ale lui Mihai Ignat, Elise Wilk, Geanina Cărbunariu sau Ioana Toloargă. În același timp cred că forța unui text vine din structura sa, din tehnică și construcție - indiferent dacă e poezie, eseu sau piesă de teatru. Pentru că totul e stil. Și așa cum există un public pentru teatru, există public și pentru poezie sau proză scurtă - și niciuna din aceste forme ale scrisului nu ar avea sens dacă nu s-ar transfera către publicul lor specific. Pentru că fără public orice text e sortit uitării.
A.Z.: Din când în când, tăcerea e singurul mod de a potoli inima. Cum se aude inima lui Dan Coman atunci când se liniștește? Ce forme, emanații, nuanțe, vibrații, i-ați atribui Inimii dumneavoastră? Dar Inimii lumii?
D.C.: Inima mea e mintea: un mecanism secret
Care activează plăcerea și o distribuie în corp odată cu sângele.
Inima e cutiuța muzicală pe care o șterg dimineața de praf,
Dansul în fața cafelei, liniștea care crește odată cu ziua.
Inima e ascunzătoarea perfectă,
Lumina care se așază în straturi peste memorie.
Inima e fereastra de care îți poți lipi fruntea,
geamul prin care poți privi înăuntru.
Ceea ce vezi va rămâne aici:
Un om stă lângă inima sa ca un schior în fața zăpezii:
Viteza cu care se îndepărtează crește odată cu apropierea de sfârșit.
A.Z.: Vă aflați printre scriitorii actuali a cărui poezie este accesibilă elevilor prin simplul fapt că este prezentă în manualul acestora. Un fragment dintr-o analiză realizată de o elevă din clasa a VIII-a pentru O pasăre înaltă sună cam așa: Comparația o pasăre înaltă/un fel de flamingo redă printr-o imagine vizuală emoțiile pe care le resimțim de-a lungul vieții și faptul că totul este trecător. Trebuie să trăim intens pentru a nu avea remușcări în timp. Poetul face legătura între divinitate și lumea noastră, exprimându-și dorința de a da timpul înapoi, de a rămâne totul veșnic. Cum priviți aceste încercări critice din perspectivă didactică, dar și din aceea a creatorului?
D.C.: Nu o să fiu ipocrit, așa că trebuie să îți spun că mă bucură mult faptul că în manualele școlare sunt câteva din textele mele. Cu atât mai mult cu cât, din când în când, primesc din diverse locuri din țară, de la profesori sau elevi, interpretări ale acestora - și nu e bucurie mai mare pentru un scriitor decât să vadă că există în lumea asta cititori inteligenți și empatici, tineri capabili să discute/analizeze un text - chiar și așa, didactic, cu tehnici învățate în școală. În plus, eu cred că fiecare nouă analiză a unui text nu face altceva decât să îmbunătățească textul, să-i potențeze sensurile, să îi dea sensuri noi - în definitiv tocmai asta e lumea, un text nesfârșit pe care-l construim împreună.
A.Z.: Una dintre credințele artistice ale lui Ion Barbu reflecta că imnul spiritual e scris, fără colaborare, dar coeficient, de poeți din țări și decenii diferite. Cum vă poziționați în interiorul acestei armonii? Alături de ce scriitori, muzicieni, pictori, artiști din toată lumea, transmiteți mai departe acest deziderat al Poeziei-Viață?
D.C.: Mă încântă faptul că în lumea asta mare și largă există deopotrivă cititori și scriitori care sunt nebuni după literatură. Din Chile în Australia și din Chicago la Târgu Cărbunești, din Etiopia la Paris și din cel mai ascuns cătun până în mijlocul unei metropole - peste tot literatura își găsește rostul, construiește realități și leagă cu fire invizibile viețile oamenilor. E unul dintre lucrurile care îmi dau mare curaj. Bucuria vieții circulând din poem în poem, din carte în carte, dintr-o literatură într-alta, echilibrând lumea, luminând-o, dându-i sens.