Acesta e contextul în care Agora, un grup de jurnaliști independenți din București, se luptă cu sistemul corupt care pune în pericol întreaga populație, în noul serial audio Orbis, unul dintre primele seriale audio din România, co-produs de asociația Șangri-La Artistic Ground și Teatrul Național Radiofonic.
Ideea s-a născut la începutul pandemiei, când ne gândeam la formate alternative de a spune o poveste care să ajungă la oameni indiferent de context. Întâmplarea face că fix în perioada aia descoperiserăm valul de fictional podcasts din SUA și țin minte că mi-am zis "Hei, aș vrea să am și în limba română un serial la fel de complex, la care să mă pot conecta oriunde aș fi. Cum ar fi să am în căști serialul preferat în timp ce merg cu autobuzul seara spre casă?" Am vorbit și cu restul colegilor despre cum ar fi să facem un serial și ne-am entuziasmat cu toții. Serialul e scris alături de Adrian Ionescu și George Ciucă, și are în distribuție în jur de 40 de actori. Astăzi o să povestim despre serialul audio din punctul de vedere a doi dintre actorii principali: Ruxandra Marinescu (aka Silvia, jurnalistă Agora și vocea rațiunii în grup) și Mihai Trăsnea (aka Vali, jurnalist Agora, omul practic în grup). Orbis începe cu jurnaliștii de la Agora care, în timp ce cercetează o epidemie de sinucideri dintr-un sat anti-sistem, află de o moarte atât de neașteptată încât le dă toate planurile peste cap și să le schimbe total parcursul anchetei.
De aici le dau cuvântul actorilor. (Alina Pietrăreanu, regizoarea și co-scenarista serialului)
Alina Pietrăreanu: Pe scenă, un actor are la dispoziție întregul corp, expresiile feței, privirile, jocul cu spațiu, corpurile colegilor de scenă, fluxul de energie de la public. Într-un serial audio, ai la dispoziție doar vocea ta și microfonul. Ești tu, cu vocea ta, cu inflexiuni, cu șoapte, cu strigăte, cu tăceri, cu respirații, cu mormăieli. Cum a fost pentru fiecare dintre voi trecerea de la jocul de scenă la formatul audio? Ce ați descoperit despre joc? Cum ați reușit să transmiteți totul doar prin voce?
Mihai Trăsnea: Pentru mine, cea mai plăcută descoperire a fost legată de dobândirea unui fel de încredere în acest mijloc actoricesc, și spun asta ca urmare a faptului că trecerea de la scenă la formatul strict audio poate fi similară cu trecerea de la un cadru intim la o sală uriașă: una te poate sufoca, cealaltă înghiți. Tot așa, renunțând la celelalte mijloace, se simte frica să nu fie de ajuns sau să nu fie prea mult, există o neîncredere specifică acestor schimbări. Astfel, când începi să te obișnuiești cu această "constrângere", de fapt, apare și un soi de eliberare. Devenind confortabil cu noile limite, începi sa experimentezi cât de mult te poți juca între ele.
Ruxandra Marinescu: Cred că lucrurile cele mai importante sunt prezente și în studioul de înregistrare. Există și acolo un flux de energie care dă viață procesului creativ, există relațiile care se formează între partenerii de joc, iar restul corpului, chiar dacă nu se vede, contribuie la precizia replicilor. Pentru mine, vocea a fost întotdeauna un simbol de încredere, ea trădează dacă ești sau nu prezent, dacă știi ce vrei să spui sau cât curaj ai. A fost o provocare să știu că vocea e singurul mijloc de expresie, dar a fost și frumos să îi ofer toată atenția mea. M-a ajutat să am mai multă încredere în ea. E mai ușor să te auzi decât să te vezi, așa că ascultându-mă am învățat destul de repede cum să dozez, cum să adaptez vocea astfel încât să transmit ceea ce vreau.
A.P.: Voi, alături de ceilalți doi actori principali și de regizoare, ați fost permanent în studio pe parcursul celor aproape trei săptămâni de înregistrări. Fiind personaje principale, oricine altcineva avea scenă cu cel puțin unul dintre voi. Restul actorilor care apar în serial, în jur de 40, veneau, repetau, înregistrau și plecau. Din cauza numărului atât de mare de actori, a fost imposibil să înregistrăm scenele în ordine cronologică. Cum reușeați să jucați în aceeași zi o scenă din episodul 1, una din 6 și una din 12? Cum reușeați să vă conectați la poveste instant? Povestiți-ne puțin cum au decurs înregistrările pentru fiecare dintre voi. Ce vi s-a părut cel mai provocator?
M.T.: Legat de asta, îmi amintesc un șoc totuși amuzant, pe care l-am avut în a doua sau a treia zi de înregistrări, când noi credeam că vom continua într-o ordine oarecum cronologică (prima zi, daca-mi amintesc corect, am început-o cu începutul) și de fapt am început să lucrăm la părți din ultimele trei episoade. A fost foarte interesant felul acesta de a lucra, eu l-am văzut cumva ca pe un exercițiu de a nu mă atașa prea tare pe moment de fiecare episod, dar în același timp de a trata fiecare episod cu seriozitatea unei povești de sine stătătoare (în sensul în care fiecare episod trebuia, ca urmare a formatului de serial, să aibă un început, un punct culminant și un final), fără a lăsa simțit un sentiment de fracționare sau discontinuitate între episoade. Asta e răspunsul ușor fancy și complicat. Răspunsul simplu e mult mai la obiect, am reușit punând foarte multe întrebări, nu doar eu, fiecare dintre noi punea oricâte întrebări considera necesar pentru a se localiza precis în fiecare episod. Cât despre provocări, două mi-au rămas în minte în urma înregistrărilor. Prima are de-a face cu încercarea de a face vizibile gesturi sau mai degrabă microgesturi în formatul audio. Sunt foarte multe replici în teatru care câștigă însemnătate printr-o ridicare de sprânceană sau un gest al mâinii, microfonul nu îți oferă posibilitatea asta, așa că trebuie să traduci aceste replici (căci fiecare gest poate fi considerat o replică în sine) într-un fel. Eu am găsit răspunsul în acele mormăieli, respirații sau inflexiuni, de exemplu, acea ridicare de sprânceană poate deveni un simplu "hm?" sau poate primi o formă prin text - "serios?". De obicei, pe scenă nu ne oprim din a exista între replici, la fel trebuia să se întâmple și în fața microfonului. Cea de-a doua provocare despre care nu prea am auzit atât de multe este cea de ordin fizic. Să stai între 5 sau 7 ore zilnic în picioare, drept și utilizând și cât se poate de eficient diafragma este... puțin spus solicitant. În prima zi credeam că pot face față, în a doua aveam o febră musculară groaznică, iar în a treia zi de înregistrări am venit cu cea mai confortabilă pereche de adidași pe care o puteam găsi, branțuri speciale și când prindeam ocazia mă întindeam pe podeaua studioului.
R.M.: A fost o atmosferă foarte plăcută la studio, s-a lucrat cu entuziasm, relaxare și răbdare acolo unde era nevoie. Cu siguranță cel mai provocator mi s-a părut să mă asigur că păstrez o coerență în cronologia serialului. Pentru că nu am înregistrat scenele în ordine, mi-a fost teamă de posibile discrepanțe în intensitatea emoțională, în volumul vocii, în poziția față de microfon, neavând întotdeauna timp să reascultăm ce fusese înregistrat anterior și să ne racordăm în funcție de asta. Fiind zilnic la studio câte 7-8 ore, am încercat să nu ies din poveste, să rămân în mare parte conectată la universul Orbis. A ajutat faptul că acțiunea serialului este într-un crescendo continuu și atât timp cât țineam cont de asta, lucrurile se așezau cum trebuie. Am avut încredere și în urechile ciulite de cealaltă parte a geamului, a fost o muncă de echipă. Până și oboseala ne pălea pe toți în același timp, pe la final simțeam că ne transformăm în copii de 5 ani. Când ne trânteam pe covor și nu ne mai puteam concentra decât la glume, era un semn că suntem gata să încheiem.
A.P.: Acum vine cea mai dificilă întrebare din interviu, pentru că e despre mine și voi. Cum a decurs lucrul cu regizoarea? Având în vedere că este și co-scenaristă, câtă libertate de joc v-a lăsat? Cum a fost atmosfera? Cum ați lucrat?
M.T.: Cred că cel mai important și benefic întregului proces a fost că avei temele făcute, iar dacă nu le aveai, recunoșteai acest lucru și promiteai că vei încerca să găsești răspunsuri. Asta cred că e ceva benefic pentru o echipă - asumarea ta ridica cumva această presiune cum că noi ar trebui să știm tot sau că lucrurile nu se pot schimba, căci dacă cineva avea o idee, mereu o discutam preț de 2-3 minute. Dacă cumva aceste discuții scurte se depărtau de subiect, tu ne trăgeai de mânecă și ne aduceai încet, încet, înapoi la firul roșu, și reușeai să faci asta printr-un mod funny, aproape fără să-ne dăm seama că ai spus ultimele bălării. Iar legat de acele întrebări pe care le-am menționat mai sus, dacă nu ai fi dat dovadă de răbdarea de care ai dat, ele nici nu ar fi putut să existe. Deci atmosfera a fost una degajată.
R.M.: Eu cu tine, Alina, am o relație de prietenie și se poate spune că am crescut împreună. Am fost colege în facultate și apoi ne-au ținut apropiate credințele și părerile comune despre viață, despre artă. Faptul că ne cunoaștem atât de bine te ajută să îmi comunici ușor viziunea, să știi ce abordări funcționează cel mai bine, și mă ajută pe mine să înțeleg unde vrei să ajungi și de ce faci alegerile pe care le faci, atât ca scenaristă, cât și ca regizoare. Fiind în proiect de la început, am construit-o pe Silvia împreună, mi se aseamănă în unele aspecte, așa că mi-a fost de obicei ușor să-i dau voce. Tu ne-ai încurajat să venim cu aportul nostru, să ne jucăm un pic cu textul, să nu rămânem blocați în scheme rigide, iar eu am avut încredere în indicațiile tale. Spun asta cu mare seninătate, pentru că încrederea mi se pare vitală în relația regizor-actor.
A.P.: Povestește-ne puțin despre personajul tău. Cine e și ce vrea, vorba oricărui profesor de actorie.
M.T.: Știam că îmi va plăcea să lucrez la Vali din prima zi de repetiții, când fără să-mi dau seama, m-am trezit cu o pungă de covrigei la mine, și în primul episod m-am trezit că spun replica "eu dacă nu mănânc ceva, cu mine nu te înțelegi". Vali e omul acela care după ce a trecut prin foarte multe în viață, și-a găsit în sfârșit un refugiu în oamenii din jurul lui, în Agora pe care vrea să o protejeze cu toate resursele sale. Pentru mine, este un fel de Shaggy și Scooby-Doo fuzionați în aceeași persoană, tot timpul cu câte o glumiță sau referință random, puțin confuz în orice situație, dar când lucrurile devin serioase, după o secundă de frică, săritor să ajute și rezolve cât mai bine și corect situația. Per total pentru mine a fost o experiență cât se poate de completă, am trecut cu Vali prin momente amuzante, emoționante în toate interacțiunile cu mama din serial, dar și dificile în scenele de criză, în special ultimele episoade când în lipsa lui Tudor, multe noi responsabilități pică pe umerii lui Vali.
R.M.: Silvia e raționala grupului, încearcă întotdeauna să păstreze echilibrul în echipă, chiar și atunci când ea și-l pierde pe cel interior. Păstrează o aparență calmă și stabilă până nu mai poate și clachează. Dar se compensează lucrurile, pentru că atunci când cedează, colegii sunt lângă ea. Valorile și scopul comun reușesc să îi țină împreună, iar relațiile din viața ei personală au nevoie de același lucru pentru a rezista. E o tipă deșteaptă, atentă la detalii și, mai ales, idealistă. E sensibilă, dar caută adrenalina. Își dorește foarte mult pe cineva care să o înțeleagă și să o sprijine, nu să o tempereze. Își dorește să găsească adevărul și să dezlege toate misterele care apar. Și se minte singură, doar din când în când, ca să mai ia câte o pauză.
A.P.: Din fericire, nu am tras vocile separat și să le unim ulterior. Am ținut să avem mai multe microfoane și, în scenele de grup, toți actorii să fie în aceeași încăpere și să poarte un dialog în mod real. Ați descoperit lucruri noi despre personaj în timpul înregistrărilor, pe care nu le văzuserăți când citeați singur/ă acasă replicile? Cum v-a influențat aportul partenerilor de scenă la înțelegerea personajului tău?
M.T.: Cred că aproximativ 70% din Vali l-am descoperit în timpul înregistrărilor. Ceea ce mi se pare într-un fel chiar ceva specific personajului în sine, Vali descoperă o mare parte din lucrurile care îi fac bine prin grupul său, există foarte puține momente de introspecție solitară pentru el și, dacă nu mă înșel, toate au legătură cu oamenii din jurul său. Mai mult decât atât, spațiul de repetiții a devenit foarte repede un șantier unde fiecare avea libertatea să încerce și să propună sau cel puțin așa s-a simțit pentru mine în momentul când am venit cu teoria că Vali ajunge să înțeleagă că nu poate ajunge împreună cu Silvia și începe să țină mai mult la Maria.
R.M.: Din momentul în care au început înregistrările, am lăsat-o pe Silvia să evolueze organic, nu am mai folosit analiza rațională. Esența ei nu s-a schimbat, dar am înțeles-o mai bine pe parcurs, cred că e parte din proces, când personajul începe să capete carne. Am observat unde îmi seamănă și unde nu, ce îi pot împrumuta de la mine și ce trebuie să adaug diferit. Și da, relațiile care s-au născut la repetiții și la înregistrări au adus mai multe nuanțe. Personajele noastre s-au adaptat unele la altele, a fost un dialog neîncetat.
A.P.: Când am terminat înregistrările, controlul vostru asupra serialului s-a oprit. Am început lucrul cu echipele din post-producție, în care am ordonat materialul, am adăugat muzica și restul sunetelor. Cum a fost pentru fiecare din voi să asculte serialul complet? Sunt lucruri care v-au surprins?
M.T.: O cu totul altfel de experiență. În timpul repetițiilor, eram prins acolo, în miezul lucrurilor, și de asta era foarte greu de văzut cum ar arăta ansamblul; pe lângă asta, ritmul cu care alternam episoadele pe care le lucram făcea totul și mai greu de pus în ordine. Reușeam doar să intuiesc cumva întreg universul, nu și să înțeleg exact cum se desfășoară, astfel cu fiecare episod eram plăcut surprins de fiecare nou sunet sau de cum reușea totul să se contureze cu fiecare detaliu audio adăugat. Când am avut lansarea de la J'ai Bistrot, îmi amintesc că aceeași surprindere era pe fețele tuturor din echipă, fiecare dintre noi știa ce a făcut, așa că eram curioși să observăm ce nu ținea deloc de noi și s-a întâmplat în plus.
R.M.: Orbis a avut o lansare live la grădina J'ai Bistrot. Acolo am ascultat primul episod (în căști, dar împreună). Alături de echipă și de prieteni, a fost foarte emoționant să descopăr cum s-a legat totul, e un proiect la care am visat câțiva ani până s-a întâmplat. Am avut încredere în fiecare bucățică din echipa care s-a format, deci nu m-a surprins să îl aud și să constat că e foarte bun. Dar am ascultat de mai multe ori episoadele și de fiecare dată vocea mea interioară devine mai critică, mă gândesc constant la ce aș fi putut face mai bine. Poate e felul meu de a mă pregăti pentru sezonul al doilea. Acum sunt în perioada în care primesc feedback-uri și e foarte interesant să aflu cum e receptat. Mi se pare că oamenii observă cel mai bine partea din Orbis care se află și în ei. Cred că mediul facilitează intimitatea asta, ești doar tu cu căștile, ele te imersează în poveste și devine o experiență foarte personală.
A.P.: De ce ar trebui să asculte lumea Orbis?
M.T.: Cred că Orbis ar trebui ascultat pentru că, într-un fel, chiar încearcă ceva nou, în același timp menținând un aspect familiar; ai acest format audio pe episoade, e un serial care explorează mediul sci-fi într-o lume, o Românie, a viitorului cu frici, probleme și paranoia care se resimt într-o anumită măsură și în ziua de azi. E o oportunitate de a experimenta ceva direct, ce ar putea fi, aproape ca o tragere de mânecă, o atenționare privind un viitor posibil.
R.M.: Pentru că e o poveste bună, spusă cu ironie, umor și suspans. Pentru că Orbis e acest univers ficțional complex și fascinant care se suprapune perfect peste Bucureștiul nostru de azi, e ca un filtru cu un viitor potențial, care ne ajută să ne detașăm un pic, să observăm și să ne hotărâm ce ne convine și ce nu din acest scenariu. Pentru că e un proiect tânăr și fresh, ușor de ascultat oriunde și, nu în ultimul rând, pentru că e în română - eu zic că merită urechile noastre să se bucure de ceva familiar, cu care ne e ușor să rezonăm.