Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Cristina Modreanu: O primă explicație firească ar fi aceea că după ani de zile în care fuseseră obligați să monteze piese românești, odată liberi de această presiune, regizorii le-au respins în bloc, cel puțin pentru o vreme, respectiv în primul deceniu de după Revoluție. Îmi amintesc că anii '90 au fost plini de dezbateri, discuții, anchete pe această temă, generate de critici dintr-un reflex care - îmi dau seama acum, retroactiv - rămăsese cumva activat din regimul anterior, când era responsabilitatea lor să impulsioneze dramaturgii români să scrie, iar teatrele să-i monteze. Un alt motiv este acela că stilul dramaturgic cultivat de autorii care își doreau să fie cât de cât subversivi era unul alegoric, cultivând un absurd încifrat, complet lipsit de interes după 1989, când venise rândul lucrurilor spuse pe nume. Împreună, lipsa presiunii propagandei, care impusese includerea pieselor românești în repertorii, și lipsa unor texte relevante au făcut ca dramaturgia românească să lipsească de pe scenă după 1989, ea revenind treptat, începând cu anul 2002, odată cu izbucnirea mișcării dramAcum.
L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
C.M.: Piese complet necontaminate ideologic din această perioadă e mai greu să găsești, însă există piese ce rămân valide și după expierea regimului comunist. Piese ca Mobilă și durere, Proștii sub clar de lună, Somnoroasa aventură ale lui Teodor Mazilu, unele dintre comediile lui Ion Băieșu sau piese ca Interviu (cu titlul ințial Handicap, bazat pe interviuri cu femei cu diverse meserii) de Ecaterina Oproiu (autoarea celebrelor piese Nu sunt Turnul Eiffel și Cerul înstelat deasupra noastră, mai puțin relevante azi) pot fi însă, cu unele modificări, încă valabile și în contextul actual. Cu siguranță sunt mai multe, însă pentru identificarea lor este nevoie de o recitire aplicată, din perspectivă contemporană. În lipsa acesteia, eu nu pot menționa mai multe titluri încă valide.
L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
C.M.: Teodor Mazilu, pentru că este încă jucat, prin urmare e de interes pentru un critic de teatru să urmărească relevanța în timp a unui text conceput într-un anumit context istoric. În plus, numele lui apare des în arhivele CNSAS, în dosarele unor regizori problematici pentru regimul comunist, deci este de interes și din perspectiva istoriei teatrului românesc, așa cum se vede ea din arhivele Securității, cercetare de care mă ocup în prezent.
L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
C.M.: Depinde foarte mult de ce anume vede regizorul în textele respective. Nu aș fi crezut că Opinia publică de Aurel Baranga ar mai putea fi relevantă azi, însă regizorul Theodor Cristian Popescu a reușit, în 2009, să demonstreze, în producția sa de la Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu, că piesa e încă validă. Altfel, sunt și exemple contrare, de piese complet demodate și irelevante azi, care ajung pe scenă pentru că producătorul și / sau regizorul au ei înșiși concepții demodate despre lume și viață. Așa se explică, de exemplu, că o piesă ca Micul infern, scrisă de Mircea Ștefănescu în 1948 și complet depășită azi, a fost montată, în 2013, la Teatrul Național din București și este încă în repertoriu.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)