Saviana Stănescu: Cred că în România trebuie creat un nou statut pentru scriitorul de teatru

Am întâlnit-o pe Saviana Stănescu în faţa Centrului de repetiţii al Teatrului "La MaMa" din Downtown Manhattan, într-o după-amiază rece de martie. Ca autor, urma să participe la prima repetiţie şnur a producţiei Waxing West, povestea unei românce imigrante în New York. M-a invitat şi pe mine să asist la repetiţie şi am văzut-o pe Saviana trăind fiecare scenă, aşteptând cu nerăbdare replici, bucuroasă de forma spectacolului. În acelaşi timp, am văzut o trupă de actori americani entuziaşti şi interesaţi să pătrundă misterele unei alte lumi, cea a României pre şi post revoluţionare. Am stat apoi de vorbă cu Saviana mai pe îndelete, şi iată ce am aflat.


Mihaela Costin: Saviana, cât de lung a fost drumul tău până pe scena teatrului "La MaMa"?
Saviana Stănescu: Am debutat în '94 cu un volum de poezii, apoi în '96, '97 au urmat alte volume. Proscrisa, poem publicat în '97, a început chiar să fie jucat, părţi din alte poeme ale mele au început să fie montate pe diverse scene, în spaţii neconvenţionale, în zona alternativă. În '98, un teatru din Paris, Gerard Philipe de Saint Denis a selectat Proscrisa pentru festivalul "Du Monde Entiere", festival sponsorizat de Cupa Mondială de Fotbal. A fost selectat câte un text din fiecare ţară participantă la Cupa Mondială. Amuzant a fost că echipa României nu s-a calificat, iar ziarele au început să scrie: "Echipa României pierde, dar Saviana Stănescu merge înainte".

La Paris toată lumea mă considera playwriter, eram cunoscută de regizori din întreaga lume, mi se cereau piese. Ori eu nu aveam nici o piesă, eram poetă! Dar aşa am intrat în circuitul teatrului internaţional şi am simţit că aparţin lumii acesteia. Când m-am întors în România, aveam deja virusul teatrului.
În '99 am studiat playwriting la Academia Internaţională din Germania, în 2000 am scris prima mea piesă lungă, Apocalipsa gonflabila, care a luat premiul UNITER de cea mai buna piesă a anului. Iar în 2001, am lăsat tot ce aveam în Bucureşti, o carieră jurnalistică solidă şi am ales să devin studentă la NYU. Am fost acceptată la masteratul de "Performing Studies", după care NYU mi-a oferit să fac un MFA în Dramatic Writing. În acei doi ani mi s-au jucat piesele la Teatrul Goldberg la NYU, am început să am mai multă recunoaştere, devenisem scriitor profesionist de teatru. Am avut producţii la teatrul La MaMa, la Lark Theatre, la Manhattan Theatre Source, la Actors Studio, la Here Arts Center. Lucrurile au început să se lege.

Waxing west? Ţin foarte mult la piesa aceasta, e o piesă pe care am scris-o când eram studentă la NYU, a fost premiată atunci, s-a jucat, a avut multe lecturi şi producţii mici, iar aceasta e prima producţie semnificativă, pentru care avem un buget mai mare. Se va juca în aprilie, pe scena teatrului "La MaMa", timp de trei săptămâni.

M.C.: Scrii acum în limba engleza, cum e să te exprimi în altă limbă?
S.S.: Să scriu în engleză a fost o bătălie, dar o bătălie câştigată, mai ales pentru că eu sunt îndrăgostită de limba engleză. Pentru mine imigrarea în America înseamnă de fapt imigrarea în limba engleză, limbă care mi se pare atât de bogată, ofertantă, îmi place să mă joc cu cuvintele, cea mai mare fericire pentru mine acum este când scriu un monolog în engleză şi mă joc cu vorbele în engleză. Ştiu că încă e de lucru, dar faptul că deja sunt recunoscută şi piesele mele sunt considerate a fi piese de limbaj, bazate pe limbă, pe frumuseţea şi savoarea limbajului, mi se pare minunat. Mi se pare că aici e locul meu.
A fost foarte greu la început, primii doi-trei ani nu făceam decât să citesc piese americane, să studiez, să lucrez pe monolog de zeci de ori, să mă duc la lecturi cu actori, să aud textul, să aud tot timpul şi apoi să rescriu, să rescriu până când suna perfect, şi ca ritm şi ca substanţa dramatică. Am lucrat foarte mult cu actorii şi asta e important. Pare un discurs cvasi-proletar să vorbeşti despre câtă muncă ai investit în ceva, când în general lumii îi place să audă cât de simplu merg lucrurile şi cât de strălucitor e totul. Dar n-a fost chiar aşa. Oricum, acum, după cinci ani, cred că am ajuns în faza în care scriu uşor în engleză şi nu mai simt partea de luptă cu limba, nu mai simt munca şi simt doar plăcerea.

M.C.: Teatrul "La MaMa" este un teatru experimental. Ce înseamnă teatru experimental?
S.S.: Teatrul experimental este orice tip de teatru care propune ceva inovator, explorează fenomenul artistic la mai multe nivele. Este textul, desigur, dar textul se duce şi în alte zone decât realismul psihologic. Teatrul este un act artistic viu, este locul unde fenomenul artistic se petrece cu tot corpul, cu muzică, sunete, costume, şi atunci textul meu trebuie să fie cât mai deschis şi complex, bogat.

M.C.: În România capul de afiş pentru un spectacol îl face actorul şi uneori regizorul. Care e rolul scriitorului de teatru acolo şi care e aici?
S.S.: În România regizorul e cel care dictează. Un teatru în România angajează un regizor care alege o piesă şi care face ce vrea cu ea: o taie, o schimbă. Aici un teatru alege piesa, deci alege scriitorul de teatru, şi după aceea angajează cel mai potrivit regizor care să facă acea piesă. În România, un autor dramatic este cel mult mulţumit că i se montează piesa. Aici, în America, autorul dramatic e atât de important încât regizorul trebuie să fie mulţumit că e angajat să-ţi monteze piesa. Cred că cele două sisteme au de învăţat unul de la celălalt.

M.C.: Există inspiraţie?
S.S.: Inspiraţia există, dar ştii cum e: 99% transpiraţie. În zona noastră teatrală nu numai inspiraţia contează, ci să-ţi disciplinezi inspiraţia să apară la timpul potrivit. Ai o piesă, eşti comisionat să scrii ceva şi trebuie să predai textul acela la un deadline, nu interesează pe nimeni că nu ai avut inspiraţie de şase luni. Scriitorul profesionist de teatru şi film aici scrie, scrie, scrie, nu aşteaptă că inspiraţia să apară, ci domină inspiraţia, o face să vină când vrea el.

M.C.: Cum ai fost asimilată aici ca imigrant, profesional şi în viata particulară? Aveai ceva experienţa de trăit în occident.
S.S.: Trăisem la Londra. America e diferită. Aici mi s-au părut oamenii mult mai deschişi, mai dornici să te primească, să fii unul dintre ei, pe când la Londra aveam mult mai clară senzaţia că sunt o străină, că accentul contează. Chiar dacă erau foarte politicoşi, drăguţi, aveam tot timpul senzaţia clară că sunt din estul Europei şi ei aveau mereu grijă să-mi arate asta cumva. Pe când aici am simţit foarte repede că dacă sunt bună, dacă am ceva de spus, ei sunt gata să mă îmbrăţişeze. A fost bine că am studiat cu ei, că am intrat de la bun început în sistemul lor, căci dacă vii şi stai în zona imigranţilor e mai greu. Eu m-am ocupat strict de a intra în zona teatrală şi de a-mi crea un nume acolo. Nu numai talentul contează, ci şi dorinţa de a reuşi şi timpul pe care îl acorzi domeniului respectiv. Contează să fii "focused", aşa cum se spune aici şi eu am fost foarte "focused" în ultimii cinci ani. Aici însă e mult mai greu să creezi relaţii personale solide.

M.C.: Experienţa occidentală a fost o carte de vizită pe baza căreia şi-au construit succesul mulţi regizori de film români. Se aplică şi în teatru aceeaşi reţetă?
S.S.: Nu ştiu dacă se aplică în aşa mare măsură. Oricum, o să vedem, în mai o să duc Waxing West în România şi o să vedem cum suntem primiţi. Într-un fel însă, cred că s-au mai schimbat şi lucrurile, românii nu mai sunt atât de izolaţi de americani, acum cred că sunt mult mai puţin dispuşi să recunoască pe cineva care a reuşit în afară. Dar o să vedem.

M.C.: Vei petrece vara în ţară. Cu ce intenţii pleci la drum?
S.S.: Cred că în România trebuie creat un nou statut pentru scriitorul de teatru. Eu vreau, îmi doresc să mă duc mai des în România şi să ajut cu ce pot în sensul acesta, să predau, să deschid un Centru de dramaturgie contemporană, m-aş duce acolo pe ideea de muncă, să facem ceva pentru profesionalizarea scriitorului de teatru.
Şi sigur, mi-ar plăcea ca piesele mele să fie montate în România. Tocmai am aflat că la Târgu Mureş nişte fete îşi dau licenţa cu o piesă scrisă de mine. Am fost foarte impresionată, deci uite că dacă main-stream-ul din România mai are probleme în a mă invita şi a-mi monta piese, tinerii actori şi regizori sunt interesaţi de ce fac eu, ceea ce e mult mai îmbucurător.

M.C.: Waxing west este o poveste românească?
S.S.: Este povestea unei românce care e bântuită de fantomele trecutului, de Nicolae şi Elena Ceauşescu, o fată care îşi încearcă o nouă viaţă aici printr-o căsătorie "aranjată" cu un american. Am ambalat întreaga poveste - care poate părea tragică - într-o aventură comică, pentru că chiar cred că cele mai amare pastile sunt înghiţite mai bine cu apă cu miere, deci folosesc mult comedia. Este piesa cea mai apropiată de sufletul meu, reflectă experienţa emigrării. Am căutat să creez personaje care nu sunt stereotipice, care chiar dacă sunt imigranţi şi nu au posibilităţi financiare, sunt oameni cu viaţa sufletească foarte complexă şi bogată, oameni talentaţi, simpatici, care au multe de spus.
Am vrut să redau faptul că, dincolo de locul în care ne-am născut şi ce se întâmplă cu noi, sunt experienţe care îi unesc pe oameni. E un loc dincolo de barierele lingvistice şi culturale şi de background în care oamenii se pot întâlni.

M.C.: Duci spectacolul în România. Unde şi când?
S.S.: Da, pe 29 mai vom avea o reprezentaţie în Bucureşti, la Teatrul Act, iar pe 1 iunie vom fi la Festivalul de la Sibiu. Am fost invitaţi şi în Polonia şi Bulgaria şi, dacă găsim bani, vom continua turneul. Atât eu cât şi echipa, regizorul, actorii, suntem nerăbdători să ajungem în România.

M.C.: Drum bun şi mult succes!