Nu a spus-o nimeni. Dar cu siguranță mulți au gândit-o. Ești nebună, cum să faci așa ceva, ce te-a apucat, cum crezi că o să reușești, de unde atâta energie, ai măcar habar ce te așteaptă, nu-ți dai seama că e o aventură, vezi ca vremuri sunt și ce-o mai veni, te-ai uitat în buletin, care e problema aici, ce nu-ți convine, ce vrei mai mult, uită-te în jur la alții, așa ceva nu se face, chiar crezi că va fi cum îți imaginezi, să nu te întorci plângând, cui îi va păsa de tine, crezi că îți vor ajunge banii, îți vor lipsi sarmalele și cozonacul, o să te cânte cucul printre străini, pe cine suni dacă ai o problemă, măcar știi cum e clima pe acolo, limba nu e așa ușoară cum crezi, sunt zgârciți, îngâmfați și cârcotași, una-două fac grevă, doctorul nu îți dă antibiotice nici să mori, al doilea partid e străinofob și antieuropean, or să te zvânte taxele, nu se uită nimeni la tine, nu-ți deschide nimeni ușa, tot singură vei fi.
Un singur lucru m-ar fi oprit.
Pe noi cui ne lași.
Nu ne lăsa singuri.
Nu ne părăsi.
Dar nici asta nu am auzit. Vocile astea nu mai sunt.
Le-am lăsat acolo, în deal, sub lespedea albă, vegheată de crucea cu două nume săpate în marmură.
Pentru ei nu mai contează.
Am auzit, în schimb, vocile vii, care contează cel mai mult. Mama, noi nu ne mai întoarcem. Vino tu.
