Cu toate acestea, mă întreb în fiecare an de ce continui, de ce fac asta în continuare? Ce mă ține aici, ce mă face să fiu în continuare artist, actor sau scriitor, indiferent de forma artistică pe care aleg să o exercit. Nu am încă un răspuns, și cred că este în regulă să fie așa, e ca o iubire pe care nu o înțelegi, e acolo, ai nevoie de ea, o cauți în fiecare colțișor al vieții tale, faci tot posibilul ca să o trăiești în fiecare secundă a vieții tale, cu fiecare por, cu fiecare respirație; dar cu toate astea, niciodată nu ajungi să înțelegi de ce ai realmente nevoie de ea. Cam așa e și iubirea mea față de teatru, față de ceea ce fac, față de arta asta atât de complexă și plină de sens.
Chiar și așa, sunt câteva lucruri care fac ca relația asta de iubire sublimă, să devină din când în când și una toxică. Anul acesta a fost un an al realizărilor pe plan emoțional, un an în care am ales să mă îndepărtez de anumite contexte sau oameni care nu-mi făceau bine, sau cărora nu le făceam bine. În acest domeniu, de foarte multe ori, ești nevoit să fii extrem de sociabil, să creezi încontinuu legături cu tot felul de oameni care la un moment dat, s-ar putea să te ajute în ceea ce faci, să îți ofere un rol, ceva, trebuie să fii drăguț cu toată lumea, să fii prieten cu toată lumea, să faci networking neobosit.
Doar că eu nu pot să fiu așa, iar problema asta a fost una pe care am identificat-o la începutul acestui an, și despre care am vorbit cu foarte mulți colegi, iar mai mult de jumătate dintre aceștia sunt în aceeași oală cu mine. Nu avem energia necesară să investim timp și emoții în oameni de care poate nici nu suntem interesați doar pentru a ne crea contexte de joc. Nu vrem să ne folosim talentul sau resursele pe discuții la bere, castinguri deja aranjate, validări de moment sau alte situații similare. Vrem să fim chemați la casting pentru ceea ce suntem noi, vrem să fim apreciați și înțeleși pentru arta pe care o facem, nu pentru poveștile sau bârfele de la bere. Nu vrem ca proiectele pe care le câștigăm să fie strâns legate de prietenii și ochi dulci. Vrem mai puțină răutate în lumea teatrului, vrem mai puțină meritocrație, vrem ca lucrurile să nu mai fie atât de personale, vrem să fie o altă meserie printre toate celelalte.
Da, știm că meseria noastră este aparte, că lucrează cu natura umană, cu omul în sine, cu viața și moartea, dar cu toate acestea este doar o altă meserie. Mulți dintre noi plecăm încă din școală cu această idee că suntem altceva, suntem peste civili, suntem deasupra lumii. Ei bine, nu suntem, anul acesta am realizat că sunt un om total normal, exact ca toți ceilalți, chiar dacă văd lumea prin alți ochi, chiar dacă joc vieți de om pe scenă, e doar o altă meserie. O meserie pe care o valorific eu, pe care o iubesc și de care nu mă pot despărți, dar asta nu mă face să fiu peste ceilalți.
Revenind la toxicitate, cred că de foarte multe ori această toxicitate este dată de aceste preconcepții despre meseria noastră, de relațiile interumane care se dezvoltă pe prietenii false sau căutări de validare, abuzuri sau alte forme odioase. Iar toate aceste lucruri nu își au locul în procesul creației, în scopul real al teatrului. Poate că ar trebui să ne reîntoarcem la teatru așa cum îl știam noi înainte de școală, înainte de oamenii din breaslă care ne-au făcut să-l vedem cu alți ochi.
Stau și mă întreb cum era teatrul pentru mine înainte să dau la liceu, înainte să dau la facultate? De ce am luat-o pe drumul acesta? De ce sunt astăzi încă aici? Poate dacă ne răspundem la întrebările acestea putem să ne reîntoarcem la iubirea noastră pură față de teatru și față de noi, față de cei din jurul nostru, poate reușim să bârfim mai puțin, poate să judecăm mai puțin, poate să ne comparăm mai puțin, să nu ne mai uităm de pe un piedestal la lume și să vedem lumea de sus, ci să fim în ea, în mijlocul ei, în mijlocul acțiunii - căci doar de acolo putem să adunăm povești reale de viață pe care să le putem ulterior folosi ca material de inspirație în ceea ce facem, doar așa putem lua pulsul vieții.
Ura, căutarea asta continuă de confirmări și lupta pentru afirmare sunt, cred, cele mai obositoare lucruri pe care le poți face ca actor, și sunt realmente departe de scopul pentru care ai plecat pe acest drum. Anul acesta am realizat că nu mai vreau să fiu prieten cu foarte mulți dintre prietenii mei, am realizat că nu mai vreau să văd teatrul ca pe ceva scos din lumea reală, că nu mai vreau să mă duc la teatru pentru că trebuie, ci pentru că vreau, că nu mai vreau să stau pe un piedestal imaginar, nici în ochii mei, nici în ochii celorlalți, că nu mai vreau să judec alți actori sau regizori sau dramaturgi; am realizat că puterea de a face totul mai sănătos pentru mine și cei din jurul meu, stă în puterea noastră, a mea, a fiecăruia.
Încerc să mă schimb, încerc să fac totul mult mai sănătos, mai asumat, iar prin schimbarea mea vreau să îi ajut și pe cei din jurul meu să vadă meseria asta cu alți ochi, să trateze colegii de breaslă din alte perspective, mult mai sănătoase, mult mai asumate.
Domeniul ăsta oricum e unul anevoios, tot ceea ce se întâmplă în cadrul lui, mai ales în România - nu avem locuri de muncă destule, nu sunt destul de multe oportunități, suntem văzuți de foarte multe ori ca niște măscărici care încă nu s-au maturizat și nu și-au ales meseria aia bună, aia finală, sau pur și simplu nu suntem înțeleși. Și cred că tocmai din acest motiv, noi, cei din mijlocul problemei, ar trebui să facem ceva. Poate că ăsta e momentul în care ne luăm în brațe noi pe noi, iar mai apoi unii pe alții, și ne spunem că suntem talentați, frumoși și total normali. Suntem niște oameni normali pe o corabie a nebunilor, suntem niște oameni care ar trebui să învățăm ce înseamnă iubirea și pacea în hazardul și furtuna de pe mare. Vâslele-s la noi, și chiar putem vâsli împotriva valului.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)