Expoziția Adrian Ghenie, The impossible body (Corpul imposibil), Pavilionul Isho, 20 aprilie-18 iunie 2023, Timișoara
Majoritatea titlurilor de presă au sunat, imediat, cam așa: "Adrian Ghenie la Timișoara". Nu "în România", de unde artistul nu a plecat, propriu-zis, niciodată (dar unde nici nu "stă"), "la București" sau înapoi, acasă, "la Cluj". "Bucureștiul e prea dur, prea violent, nu aș veni încă, acum, la București, iar Clujul nu mai există, la Cluj, pentru artă și pentru mine, ca artist, din tot ce era nu mai există nimic", mi-a spus, privat, artistul.
Obiectiv însă, și cinstiți fiind, "venirea" lui Adrian Ghenie nu putea avea loc, acum cel puțin, decît la Timișoara, și nu doar pentru că aceasta este, vremelnic, "capitală culturală europeană", ci pentru că Timișoara a devenit (așa cum am scris deja aici) polul instituțional românesc (cu, altfel spus, iradiere internațională) al artei contemporane.
Evenimentul ca atare este, însă, unul pe mai multe planuri, sau în mai multe "trepte": acum, "venirea" și întîlnirea artistului cu presa și deschiderea expoziției, care sper că vor fi urmate de întîlnirea propriu-zisă a publicului cu expoziția și cu arta (de acum) a lui Adrian Ghenie. Concret (și pentru început), vineri, 21 aprilie, s-a deschis expoziția "Corpul imposibil", la care audiența a fost formidabilă, apoi, sîmbătă, 22 aprilie, a avut loc întîlnirea și dialogul artistului cu media.
Toată această primă "treaptă" a "venirii" lui Adrian Ghenie în România, la Timișoara, a fost marcată de emoție (reținută) de ambele părți: artistul, care ezitase mult să expună în România, dar care nici nu obișnuiește să dea interviuri pe unde circulă, prin lume (doar să poarte dialoguri cu parteneri de discuție "aleși"), se temea, poate, că va avea de luptat cu propria imagine de "vedetă" a artei contemporane, iar, la rîndul ei, presa se temea că Adrian Ghenie chiar ar putea avea aere de vedetă.
Or, surpriza a fost, din fericire, de ambele părți, reprezentanții presei descoperindu-l atît pe omul simplu, firesc, natural, pasional, haios și tranșant Adrian Ghenie, care s-a supus tuturor ritualurilor celebrității (autografe, selfiuri, discuții, participări la cine cu presa etc.), dar și acesta răsuflînd, dacă pot spune așa, ușurat, ba chiar îndrăznind să se felicite pentru faptul de a fi "cedat" nu numai să expună în România (unde altundeva, însă, repet, decît la Timișoara), ci și să "vină", să se "arate" și să stea laolaltă cu presa. Nu doar să expună, ci să se și expună.
În plus, pe lîngă om, dialogul de peste o oră cu artistul, într-o sală plină de reporteri și de camere de luat vederi, cred că a reușit să ne familiarizeze cu un tip propriu de gîndire și de apreciere a realității, dintr-un punct de vedere singular, dar tranșant și consistent artistic. Un mare artist contemporan a demonstrat, astfel, cum se poate implica arta în actualitate (și că trebuie să o facă), într-un mod, altfel spus, propriu, care nu este nici al presei, nici al politicului, nici al opiniei publice. Practic, una dintre reușitele acestei întîlniri a fost și - sper - descoperirea de către presă (și, poate, prin ea, dacă va ști să o spună, de către opinia publică) a singularității și acuității, a originalității de neînlocuit a viziunii, a discursului, a punctului de vedere al unui artist, al artei, în general, asupra actualității.
Pentru că ceea ce face, poate, în primul rînd faima și cota lui Adrian Ghenie este încercarea, ba chiar încrîncenarea de a picta - nu doar de a reprezenta - actualitatea, cu toate problematicitățile și conflictualitățile ei, efortul neafișat eroic de a confrunta arta, cu întreaga ei istorie în același timp venerabilă și frămîntată, cu actualitatea, de a formula, mai exact de a figura pictural, adică specific metafizic (extra-logocentric: iconografic: ca să vedem), actualitatea. Sper, deci, repet, ca adevărata surpriză de profunzime pe care o vor fi avut (care, de fapt, va fi una cu explozie - sau cu absorbție - întîrziată) presa și opinia publică românească să fie aceea a descoperirii legitimității și chiar a acuității, a importanței atît a viziunii, cît și discursului artei asupra actualității: lupta (de multe ori sacrificială) lor de a formula cît mai sensibil și mai lămuritor, clar, crud, memorabil, impresionant, conflictele de profunzime, "istoriale", nu doar istorice, ale actualității. Pentru România, acum, reprezentantul acestei "tabere" pe cît de vechi, pe atît de, vai, invizibile, "inefabile", a artei a fost (este) reprezentată, atît prin arta propriu-zisă, cît și prin discurs, prin modul de a privi plastic și verbal realitatea, de Adrian Ghenie. Care poate tocmai de aceea este un artist relevant pentru piața globală a artei.
Și la al cărui dialog cu presa românească îmi propun, în cîteva puncte ale sale, să mă întorc.
Ca și, pe o "treaptă" ulterioară a întîlnirii, asupra expoziției ca atare. Intitulată, simplu și precis, "Corpul imposibil", ea nu este o expoziție istorică, retrospectivă sau, Doamne ferește, omagială, ci reprezintă - enorm privilegiu - faza sau etapa, "treapta" în curs, modularea în plină desfășurare a luptei picturale cu actualitatea a lui Adrian Ghenie, a cărei anterioară (primă?) manifestare a avut loc, sub titlul "The Fear of Now", la "filiala" din Londra a galeriei Thaddaeus Ropac, între octombrie 2022 și ianuarie 2023. "Corpul imposibil" continuă (reformulează, remodulează) "Frica de Acum", introducînd firesc Timișoara pe traseul mondial al acestei etape de lucru. "Frică de Acum" pe care artistul, în dialogul său cu presa românească, a modulat-o și ca șansă de nou, de evoluție. Ceea ce, vom vedea, este decisiv.
Ce am văzut eu acum, deocamdată, din expoziția organizată de Fundația Art Encouters de la Timișoara este cum a devenit umanul, din subiect, centru, figură, chip - cîmp, mediu, dar și nor, roz rococco chiar, umanul explodat (corporal, ca figură) nemaiputînd fi recunoscut decît după accesoriile, după gadgeturile, după artefactele sale tehnologice "tranziționale", dar într-un sens contra-psihanalitic, comunicațional-anti-tranziționale: smartphonul, telecomanda, laptopul, adidașii, care pot fi reprezentate, cum spunea Ghenie în dialogul cu presa, dar care sînt foarte greu de pictat, adică de investit, de ocupat, de "tradus" (este cuvîntul în mod repetat folosit de Ghenie) - și asta poate tocmai pentru că sînt obiecte-fetiș autocontradictorii, obiecte inexistente permanent noi, fără vechime, fără asperități, fără "textură" de care să te agăți, cum spunea, repet, Adrian Ghenie.
Plus, alături de schimbarea (polemică?) a cromaticii, favorizarea desenului, a schiței: evenimente pictural-relaționale în sine.
Dintotdeauna, corpul - "corp propriu", "corp comun" - a fost imposibil, tocmai de aceea el fiind utopizat, din perspectiva nietzschean-democratic inversată a nebuniei asupra "sănătății", a "normalității", ca un "corp fără organe" (Artaud, Deleuze). Acum, devenit corp cu prea multe organe, el pur și simplu nu mai există. A devenit nor roz, simplu fundal, cîmp (de-a dreptul eteric) de luptă. Titlul expoziției este o constatare-diagnostic-verdict de lucru a(le) artistului, care tot "de lucru" - cu noi și asupra nouă înșine -, literal-operațional, și trebuie citită: corpul este imposibil.
Atît deocamdată. Voi reveni.
Majoritatea titlurilor de presă au sunat, imediat, cam așa: "Adrian Ghenie la Timișoara". Nu "în România", de unde artistul nu a plecat, propriu-zis, niciodată (dar unde nici nu "stă"), "la București" sau înapoi, acasă, "la Cluj". "Bucureștiul e prea dur, prea violent, nu aș veni încă, acum, la București, iar Clujul nu mai există, la Cluj, pentru artă și pentru mine, ca artist, din tot ce era nu mai există nimic", mi-a spus, privat, artistul.
Obiectiv însă, și cinstiți fiind, "venirea" lui Adrian Ghenie nu putea avea loc, acum cel puțin, decît la Timișoara, și nu doar pentru că aceasta este, vremelnic, "capitală culturală europeană", ci pentru că Timișoara a devenit (așa cum am scris deja aici) polul instituțional românesc (cu, altfel spus, iradiere internațională) al artei contemporane.
Evenimentul ca atare este, însă, unul pe mai multe planuri, sau în mai multe "trepte": acum, "venirea" și întîlnirea artistului cu presa și deschiderea expoziției, care sper că vor fi urmate de întîlnirea propriu-zisă a publicului cu expoziția și cu arta (de acum) a lui Adrian Ghenie. Concret (și pentru început), vineri, 21 aprilie, s-a deschis expoziția "Corpul imposibil", la care audiența a fost formidabilă, apoi, sîmbătă, 22 aprilie, a avut loc întîlnirea și dialogul artistului cu media.
Toată această primă "treaptă" a "venirii" lui Adrian Ghenie în România, la Timișoara, a fost marcată de emoție (reținută) de ambele părți: artistul, care ezitase mult să expună în România, dar care nici nu obișnuiește să dea interviuri pe unde circulă, prin lume (doar să poarte dialoguri cu parteneri de discuție "aleși"), se temea, poate, că va avea de luptat cu propria imagine de "vedetă" a artei contemporane, iar, la rîndul ei, presa se temea că Adrian Ghenie chiar ar putea avea aere de vedetă.
Or, surpriza a fost, din fericire, de ambele părți, reprezentanții presei descoperindu-l atît pe omul simplu, firesc, natural, pasional, haios și tranșant Adrian Ghenie, care s-a supus tuturor ritualurilor celebrității (autografe, selfiuri, discuții, participări la cine cu presa etc.), dar și acesta răsuflînd, dacă pot spune așa, ușurat, ba chiar îndrăznind să se felicite pentru faptul de a fi "cedat" nu numai să expună în România (unde altundeva, însă, repet, decît la Timișoara), ci și să "vină", să se "arate" și să stea laolaltă cu presa. Nu doar să expună, ci să se și expună.
În plus, pe lîngă om, dialogul de peste o oră cu artistul, într-o sală plină de reporteri și de camere de luat vederi, cred că a reușit să ne familiarizeze cu un tip propriu de gîndire și de apreciere a realității, dintr-un punct de vedere singular, dar tranșant și consistent artistic. Un mare artist contemporan a demonstrat, astfel, cum se poate implica arta în actualitate (și că trebuie să o facă), într-un mod, altfel spus, propriu, care nu este nici al presei, nici al politicului, nici al opiniei publice. Practic, una dintre reușitele acestei întîlniri a fost și - sper - descoperirea de către presă (și, poate, prin ea, dacă va ști să o spună, de către opinia publică) a singularității și acuității, a originalității de neînlocuit a viziunii, a discursului, a punctului de vedere al unui artist, al artei, în general, asupra actualității.
Pentru că ceea ce face, poate, în primul rînd faima și cota lui Adrian Ghenie este încercarea, ba chiar încrîncenarea de a picta - nu doar de a reprezenta - actualitatea, cu toate problematicitățile și conflictualitățile ei, efortul neafișat eroic de a confrunta arta, cu întreaga ei istorie în același timp venerabilă și frămîntată, cu actualitatea, de a formula, mai exact de a figura pictural, adică specific metafizic (extra-logocentric: iconografic: ca să vedem), actualitatea. Sper, deci, repet, ca adevărata surpriză de profunzime pe care o vor fi avut (care, de fapt, va fi una cu explozie - sau cu absorbție - întîrziată) presa și opinia publică românească să fie aceea a descoperirii legitimității și chiar a acuității, a importanței atît a viziunii, cît și discursului artei asupra actualității: lupta (de multe ori sacrificială) lor de a formula cît mai sensibil și mai lămuritor, clar, crud, memorabil, impresionant, conflictele de profunzime, "istoriale", nu doar istorice, ale actualității. Pentru România, acum, reprezentantul acestei "tabere" pe cît de vechi, pe atît de, vai, invizibile, "inefabile", a artei a fost (este) reprezentată, atît prin arta propriu-zisă, cît și prin discurs, prin modul de a privi plastic și verbal realitatea, de Adrian Ghenie. Care poate tocmai de aceea este un artist relevant pentru piața globală a artei.
Și la al cărui dialog cu presa românească îmi propun, în cîteva puncte ale sale, să mă întorc.
Ca și, pe o "treaptă" ulterioară a întîlnirii, asupra expoziției ca atare. Intitulată, simplu și precis, "Corpul imposibil", ea nu este o expoziție istorică, retrospectivă sau, Doamne ferește, omagială, ci reprezintă - enorm privilegiu - faza sau etapa, "treapta" în curs, modularea în plină desfășurare a luptei picturale cu actualitatea a lui Adrian Ghenie, a cărei anterioară (primă?) manifestare a avut loc, sub titlul "The Fear of Now", la "filiala" din Londra a galeriei Thaddaeus Ropac, între octombrie 2022 și ianuarie 2023. "Corpul imposibil" continuă (reformulează, remodulează) "Frica de Acum", introducînd firesc Timișoara pe traseul mondial al acestei etape de lucru. "Frică de Acum" pe care artistul, în dialogul său cu presa românească, a modulat-o și ca șansă de nou, de evoluție. Ceea ce, vom vedea, este decisiv.
Ce am văzut eu acum, deocamdată, din expoziția organizată de Fundația Art Encouters de la Timișoara este cum a devenit umanul, din subiect, centru, figură, chip - cîmp, mediu, dar și nor, roz rococco chiar, umanul explodat (corporal, ca figură) nemaiputînd fi recunoscut decît după accesoriile, după gadgeturile, după artefactele sale tehnologice "tranziționale", dar într-un sens contra-psihanalitic, comunicațional-anti-tranziționale: smartphonul, telecomanda, laptopul, adidașii, care pot fi reprezentate, cum spunea Ghenie în dialogul cu presa, dar care sînt foarte greu de pictat, adică de investit, de ocupat, de "tradus" (este cuvîntul în mod repetat folosit de Ghenie) - și asta poate tocmai pentru că sînt obiecte-fetiș autocontradictorii, obiecte inexistente permanent noi, fără vechime, fără asperități, fără "textură" de care să te agăți, cum spunea, repet, Adrian Ghenie.
Plus, alături de schimbarea (polemică?) a cromaticii, favorizarea desenului, a schiței: evenimente pictural-relaționale în sine.
Dintotdeauna, corpul - "corp propriu", "corp comun" - a fost imposibil, tocmai de aceea el fiind utopizat, din perspectiva nietzschean-democratic inversată a nebuniei asupra "sănătății", a "normalității", ca un "corp fără organe" (Artaud, Deleuze). Acum, devenit corp cu prea multe organe, el pur și simplu nu mai există. A devenit nor roz, simplu fundal, cîmp (de-a dreptul eteric) de luptă. Titlul expoziției este o constatare-diagnostic-verdict de lucru a(le) artistului, care tot "de lucru" - cu noi și asupra nouă înșine -, literal-operațional, și trebuie citită: corpul este imposibil.
Atît deocamdată. Voi reveni.