îmi începusem anul cu divorțuri. am divorțat bilateral de spațiul teatral și oamenii spațiului de care mă legasem sufletește. nu era ce credeam eu că e și probabil eu nu eram ce credeau ei că sunt. trăim într-un sistem teatral și cultural care dă doar picioare-n burta tuturor spațiilor și creatorilor independenți sau care nu se regăsesc într-o cultură mainstream și în ani de zile cred că asta duce la o precaritate și o oboseală cronică care dinamitează legături umane. dinamitează principii ideologice, dinamitează tot în jur.
în același timp, am primit acte de divorț de la colaboratorul meu cel mai apropiat artistic. teatrul nu se face singur, e sport de echipă, fără echipă, ești mort. mai ales când simți că teatrul pe care vrei tu să-l faci nu-și găsește locul nicăieri, și crezi că ai găsit pe cineva cu care poți să te duci oriunde în lume și să faci loc pentru teatrul ăla mișto. dar de fapt nu ai găsit și totul e o iluzie. legăturile reale artistice sunt atât de rare și trebuie să le îngrijești și ocrotești. sau poate teatrul nu e despre legături umane artistice profunde, pentru că te dărâmă când dispar. habar n-am. am scris o poezie despre cum oamenii ne-au omorât copilul, sau poate noi l-am omorât sau poate nici n-a existat. am citit poemul la o seară de poezie unde m-a dus irina și mi-am tatuat un arici și o rază de soare mergând cu mașina, a fost frumoasă înmormântarea.
mi-am amintit acum - când eram în anul III ne-a pus profesorul de regie să scriem o scrisoare către un autor sau o autoare pe care am vrea să o cunoaștem. închei scrisoarea cu Marina Abramovici care susține că orice om care are o dorință de neoprit de a crea ceva e un artist, poate nu unul bun, mai mult ca sigur nu unul genial, dar un artist și că eu îmi doresc să fie un artist adevărat. nu știu dacă eu sunt un artist adevărat, dorința mea nu e de neoprit. dorința mea s-a oprit.
m-am trezit din pat direct la repetiții pentru câinele mamei mele, text pe care voiam de mult să-l montăm și găsisem o portiță pe 2 lei dați de asociația teatrelor independente, cu ajutorul apollo (bto și mircioi). adunasem deja o echipă întreagă, n-avem cum să le spun eu că nu mai am chef de teatru. katia a venit cu o propunere foarte mișto de cheie de joc fix pe fix cu ce făcea bălă pe sunet. (sunetul chiar e foarte expresiv și mișto, toate vocile sunt amplificate și live edited) tot conceptul show-ului era că suntem în capul mamei (katiei) și privim totul pur subiectiv din perspectiva ei. se traduce destul de clar și mișto în sunet - joc - spațiu. am avut probleme și dileme cu parte de video. voiam să construim un plan al amintirilor mamei de când era ea mică, dar nu e destul de clar - din probleme tehnice, din lipsă de timp și resurse financiare. am filmat totul într-o dimineață la mine-n casă. e o poveste funny cu filmarea - am fost o noapte întreagă la poliție cu alex în timp ce andreea ne aștepta cu echipamentu în fața apartamentului meu într-o skoda. în fine, n-a fost nici un succes.
la finalul uneia dintre reprezentații, una dintre mame a spus vizibil emoționată că e fix despre ea spectacolul și simte că în sfârșit e înțeleasă în singurătatea ei. pe o alta, am ajutat-o să urce scările spre ieșire și mi-a spus un politicos a fost frumos spectacolul.
am vrut să fac o scrisoare de dragoste mamelor narcisice. maică-mea a zis că e mai mult o borderiță asta din spectacol, acuma, ce să faci, nota autoarei. un amic a sunat-o pe maică-sa să îi audă vocea după spectacol. o combinație de-a mea de pe insta a venit cu o prietenă la show și după au mers pe jos acasă și au vorbit tot drumul despre mamele lor. deci, cu neajunsurile sale, totuși a ajuns undeva în sufletul cuiva.
între timp, încă eram studentă la doctoratul meu despre regia feministă. ca să înțelegeți puțin contextul - la admitere eu m-am prezentat cu un proiect care se numea Pedagogia regiei feministe. mi-au spus la admitere foarte clar nu există regie feministă, termină cu prostiile și nu mai există discriminare în teatru, nu mai există nici necesitatea feminismului în lume, că doar nu mai sunt discriminate femeile la noi. aaa, și perla de la admitere a fost ce faci tu Luiza este discriminare pentru că studiezi 5 regizoare și nu studiezi nici un regizor! nu sunt destule studii nici despre domnul Liviu Ciulei! aaa și să nu uităm de perla în această facultate nu sunt permise ideologii! ce vrei tu să faci e îndoctrinare ideologică!
ca să înțelegeți îndoctrinarea ideologică - era un capitol despre viețile și carierele a 5 regizoare de teatru care au marcat pedagogia și regia de teatru internațională și 5 din spațiul românesc. în contextul în care studente în anul III la Regie de Teatru nu au putut numi o regizoare de teatru sau film pe care o admiră..... îndoctrinare, futuți unatc-ul...
am fost admisă în ciuda tuturor acestor păreri ale comisiei și mi s-a spus încă de la admitere că va trebui să găsim o cale de mijloc, că titlul ăsta nu e bun. domnu coordonator (șef de șef) a încercat să-mi explice cu frumosu cum trebuie să fie mai mult despre școala de regie românească (ce înseamnă ea în afară de câteva influențe germane și ruse, nu știm). mi-a spus că nu există regie feministă, că există doar subiecte de spectacol feministe. i-am spus că e plină lumea asta de cercetări academice pe subiecte similare, normal că există, e un subiect de cercetare real și ancorat în lumea internațională, care ar putea propulsa școala doctorală penibilă a unatc-ului. a spus că nu e și că-s impertinentă. sunt, da subiectu e real.
mi-a spus continui să deviezi de la subiect, dorindu-ți o abordare "radicală", cum spui, care pune mai mult accentul pe contextul social-politic decât pe regia de teatru. nu sunt de acord cu așa ceva. nu m-a trecut de prezentarea proiectului de cercetare. i-am dat un mail să-l întreb ce să fac, cum să îmbunătățesc. eram pregătită să schimb multe și să cedez pentru că mi se părea mai important să ajung poate să predau, să ajung la întâlniri reale cu studente pe care chiar le-aș putea ajuta, sau așa simțeam atunci. mi-a spus să-mi amintesc de discuțiile noastre și să modific tot începând cu titlul. am modificat tot și am făcut o ciorbă despre regia românească și școli de regie de teatru. o propunere de lucrare neclară și mult prea amplă pentru 3 ani de doctorat și resursele existente, penibilă, dar extrem de necesară. mi-a scris înapoi că admiterea ai dat-o pe un titlu, nu poți acum să-l schimbi, asta trebuia să faci din primul an de doctorat. kafka pur.
am încheiat comunicarea cu șeful șefilor așa: ați vrea să se intituleze Regia de teatru - Direcții personale și să cercetez unde între Meyerhold și Stanislavski se încadrează metodologia mea personală de lucru? nu e că nu l-aș putea scrie și cerceta, pentru că cunosc bine diferențele dintre Meyerhold și Stanislavski, primul capitol - cercuri de atenție vs teoria montajului, al doilea capitol - memoria afectivă și cum s-a lepădat Stanislavski de ea pentru că duce la abuzuri de putere (dar noi la U.N.A.T.C. încă nu), și așa mai departe. dar lucrarea asta nu ar avea nici-o valoare, s-au mai scris 1.000 de lucrări pe subiect. lumea se schimbă, teme precum teatru queer, teatru feminist sunt la ordinea zilei în orice instituție de renume din spațiul academic de cercetare internațional. se va schimba și această instituție, și teatrul românesc, e inevitabil, întrebarea e când se va schimba, de care parte a istoriei vreți să fiți amintit.
cu drag, Luiza.
mi-a spus că-l ameninț. evident, m-a dat afară. coordonator șef - după părerea mea umilă, ar trebui să nu mai coordoneze în viața lui vreo cercetare, că nu are nici-o competență academică. am colegi la doctorat care încă cercetează teme precum Stanislavski și teatrul, care nu înțeleg ce înseamnă cercetare, și nu e vina lor. dar am fost singura doctorandă exmatriculată la finalul anului I. probabil de mulți ani n-a mai fost nimeni exmatriculat...
n-am făcut nici un fel de scandal, cum aș fi făcut eu acum un an, doi. dar nu mai vreau să fac teatru, deci ce sens are. unatc-ul e de-o putreziciune ireală. marea ceauneală. dar e cumva singura sursă de unde s-ar putea despleti firul și încheia ciclul de abuzuri. structurile de putere nu trebuie abandonate. adevărat, dacă poți și dacă ai ficatu destul de puternic.
în vară, am aplicat la un call la care mi-am spus: ok, dacă iau aici bine, dacă nu, dacă nici aici unde simt că m-aș putea integra nu mă iau, chiar îmi bag picioarele. nu m-au luat, nu aveam destulă experiență în lucrul devised, sau pur și simplu nu m-am prezentat eu convingător, sau pur și simplu nu le-a plăcut fața mea, cine știe. (mi-am dat dizertația în Anglia cu Katie Mitchell pe un spectacol devised făcut despre xenofobie și naționalitate cu 4 actrițe / actori non-binari de pe continente diferite.)
căutam din nou ceva de făcut, orice, numai să scap de teatrul românesc. a venit o prietenă și m-a întrebat dacă nu vreau să fac asistență de regie în tv. am zis instant da. între timp, fac coordonare de producție tv.
mă distrez teribil și e atât de calmant pentru mine să nu mă implic artistic. în tot haos-ul unei producții tv, totuși, găsesc liniște - liniște adevărată! - pentru că nu mă implic artistic și personal. muncesc multe ore, alerg după capre, după efecte speciale, după mașini de cadru, iau multe înjurături - de la șefi, de la colegi, unele meritate, altele nemeritate. dar at the end of the day - nu contează. pentru că nu vreau să schimb teatrul românesc, nu mă prind din urmă astfel de vise grandioase complet narcisice. dreapta e dreaptă și nu te păcălește că e stânga. toți muncim pentru bani și nu ne păcălim că muncim pentru schimbare socială. mă concentrez doar pe a îmi face munca cât de bine pot eu.
între timp, am repetat la spectacolul Soare arzător - spectacol care are în spate o documentare serioasă despre viețile femeilor din penitenciare. femei care m-au marcat profund. întâlniri și interviuri pe care nu am cum să mi le scot vreodată din cap. unele dintre ele sunt cele mai tari femei pe care le cunosc.
am încercat să repet după 12-14 ore de filmare, dar nu dădeam randament. mă simțeam prost pentru oamenii din jur pe care i-am chemat acolo și mă simțeam ca o fraudă de regizoare, pentru că nu eram în stare să regizez ceva. actrițele au scos proiectul la capăt. ele și restul echipei. eu m-am plimbat pe acolo fantomatic. și cred că e chiar un spectacol pe care după ce îl mai clarificăm puțin în viitorul apropiat - o să fie un spectacol foarte mișto.
am fost la prima lui reprezentație work in progress la un penitenciar de femei. a fost emoționant pentru femeile de acolo. sunt bucăți din textul Mihaelei care mă emoționează de oricâte ori le citesc eu singură acasă. e un text foarte mișto în primul și primul rând.
dar privesc spectacolul din afară, de pe partea cealaltă a drumului. pentru că mă lupt constant să fiu în sala de repetiții când urăsc sala de repetiții. și nu au actrițele astea mișto nici o vină că eu o urăsc, că eu o urăsc pentru că urăsc teatrul, eu o urăsc pentru că îmi amintește constant de ce teatru credeam eu că pot face, o urăsc pentru că îmi amintește constant de mine când eram o rază de soare și acum nu mai sunt. nu mai cred.
un deceniu am știut că eu o să regizez teatru. că eu sunt o regizoare de teatru în primul și primul rând. am lipsit de la toate orele din liceu și strângeam ban cu ban ca să mă duc în lituania să văd spectacolul nou al lui korsunovas, sau în germania să văd ce a pus ostermeier, sau noua operă a lui bob wilson, sau lepage în turneu european. mergeam cu trenul prin românia cu iubirea mea de pe atunci și citeam și reciteam grotowski să înțeleg ce naiba voia să spună. nu știu ce înțelegeam, da ceva ceva se lipea de sufletul meu.
am intrat la facultate prima pe listă nu pentru că eram vreo lumină, ci pentru că aveam o cultură teatrală impresionantă pentru cineva de 17 ani - pentru că asta e tot ce am făcut de când aveam 13 ani. când m-au pus să fac o poveste de la o imagine - povestea mea a fost banală, pe lângă povestea colegului alin care a fost chiar impresionantă. dar eu tot ce făcusem 5 ani era să văd și să citesc teatru și despre teatru.
a fost un efort de familie întreagă, să mă trimită în anglia să studiez cu katie mitchell pentru că voiam să învăț de la cea mai tare profesoară de regie de teatru în viață. dacă la unatc am învățat care-s instrumentele de bază în regie, în anglia am învățat cum e cu conceptele regizorale și cum să-mi găsesc și exprim o voce artistică prin concepte regizorale. țin minte cum a venit un regizoraș director de teatru la mine și mi-a zis pff păi tu ai bani de ți-ai permis să te duci la katie mitchell, voiam și eu să trimit pe cineva acolo da costă. de parcă eu n-am nici un merit de am ajuns acolo, doar am bani.
primul meu profesor de regie - care multe belele mi-a făcut și ăsta - mi-a spus că eu o să ajung o mare regizoare. alt regizor despre care am mixed feelings mi-a spus după spectacolul meu de licență dacă regizam așa la 18 ani, ajungeam... generația asta nouă o să ajungă mare. altul apropiat mi-a spus la un moment dat, nici nu cred că mai ține minte: tu o să schimbi teatrul ăsta. a fost unul dintre cele mai mari complimente pe care le-am primit vreodată. dar ce fac dacă nu o să schimb eu teatrul ăsta? momentan, producție tv.
am un spectacol pe care sigur vreau să-l fac cândva, când o să pot să mă apropii de teatru, dacă o să pot. vreau să fac pescărușul lui cehov dar de data asta bine. (așa cred că zice toată lumea când se apucă să facă pescărușul). vreau ca trepleva să fie o creatoare de teatru care vrea să facă teatru feminist în sistemul teatral actual. o să fie despre trepleva și nin-ul generația tânără de teatru - și cum e atât de ușor pentru sistemul teatral să îi doboare. și cum ajung doi ratați. cum revoluția treplevăi nu e nici o revoluție și moare-n fașă. e o revoluție făcută de un copil imatur și prost - un fel de gavroche doomed to fail. cum își zboară creierii in the end. de fapt și mai bine - nici să își zboare creierii nu e în stare. cum nin-ul nu crede în revoluția complet tâmpită a treplevăi - se folosește de ea și fuge își vinde sufletul și face pact cu dracu numai să ajungă UN MARE ARTIST cu litere mari și nu ajunge.
dar important în viață e să reziști. să keep going. nu contează unde. cum sunt amândoi două glume, două caricaturi de tineri revoluționari sau mai puțin revoluționari doborâți de propria naivitate și de un sistem artistic-cultural care îi împușcă de dragul de a îi împușca, sau din pură plictiseală și răutate. nu știm și nu aflăm niciodată de ce. comedie pură. o creatoare de teatru feminist care se bate cu pumnii-n piept de revoluția ei pe care o îneacă dacă nu îi place unui gagic care doar profită de ea ca să ajungă mare artist, pentru că asta e unica lui dorință în viață. o comedie mai mare nu există.
în sfârșit, s-ar chema just - Pescărușul și nu pescărușA. pentru că Ninul e pescărușul și ar fi în sfârșit la masculin. în sfârșit, înțeleg scena lor din actul IV. peter brook când a zis că e de neregizat, nu a fost tânăr în teatrul românesc contemporan.
și show-ul lor din Actul I ar fi de-o stupiditate infinită dar și de-o frumusețe inegalabilă în stupiditatea lui. Ninul ar juca gros și demonstrativ, să arate cât de bun actor e și Trepleva ar regiza numai să demonstreze maică-sii și Ninului cât de mare și tare e ca regizoare și ce RADICALĂ e. dar în mijlocul acestor demonstrații - ar exista un fir adevărat. și firul ăla teatral și uman adevărat e adevărata tragedia e pescărușului. nu e nimic mai frumos decât un spectacol de debut. ei poate chiar ar fi putut schimba lumea. dar sunt mici și proști. și nici nu ar fi auzit nimeni de ei dacă nu scria Cehov piesa asta despre absurditatea lumii teatrale.
*