Călător în autobuzul care face legătura între așa-zisa comună Florești și așa-zisul oraș civilizat Cluj-Napoca. 9 kilometri. Nu mulți pasageri. Lângă mine, două adolescente dichisite, rujate, puțulite extravagant, haine de firmă, ochi scânteietori străjuiți de gene false, ten de porțelan, siluete impunătoare, desigur, cocoțate pe pantofi cu toc de 10. Aveau o anume aroganță în ținută și rostirea cuvintelor. Prețiozitate. Snobism în devenire. Priveau de sus, superior peste vulg. Vorbeau destul de tare despre pregătirea sau participarea la o reuniune cu colegii. Nu voiam să aud ce vorbesc, dar le făcea plăcere să fie auzite de ceilalți. Colege? Liceene? Vânzătoare? Erau preocupate cine o să cumpere suc la acea întâlnire. Din stocul lor sau din cel ce urma să se constituie ad-hoc acolo. Discuție normală totuși. Frământări, îngrijorări... pigmentate din loc în loc cu... sintagma golănească pula mea. Am crezut că nu aud bine. Organul sexual masculin acordat cu un posesiv abuziv, impropriu, pe buzele rujate ale acestor frumuseți divine? În autobuz, într-un spațiu public? Cuvinte rostite ca și cum ar zice "poșeta mea" sau "geaca mea"? Nu m-am înșelat. Am auzit bine. M-am răsucit către ele, dar nu s-au rușinat, nu păreau să bage de seamă, mai exact, să mă bage în seamă. "Formula magică" a fost repetată nonșalant de șapte ori până în Cluj, 9 kilometri. Dacă n-ar fi fost atât de dichisite, ai fi zis că sunt îngeri, creaturi divine și cu siguranță asta erau de la cap în jos. Dar să nu vorbesc cu păcat. E posibil, ba chiar probabil după prețiozitățile etalate, să fie chiar îngeri, dar cine știe ce draci tatuați vor fi având pe corp. Ce aveau în cap și în suflet am aflat fără să vreau.
Altădată, tot în autobuz, în aglomerație, niște golănași slobozi la gură bravau gălăgioși, făcând risipă oripilantă de aceleași organe genitale masculine. Ale lor, firește. De data asta corect acordate și asumate. O femeie, apărată de soțul ei, le-a atras atenția că sunt într-un spațiu public. Evident că nu și-au dat seama, dar s-au potolit. Limbajul străzii, limbajul de cârciumă urcă victorios în mijloacele de transport în comun și în topul preferințelor lingvistice din tânăra generație. Expirații să se abțină! Mucles! Nu au ce căuta în mijlocul lor. Despre codul manierelor elegante au auzit acești tineri? Dacă au auzit, tot ei au hotărât să-l spargă.
La teatru, în sală, după spectacol, o fetiță de 12 - 14 ani, vorbește la telefonul mobil. Vorbește cu litere mari, apostrofează pe cineva. În pula mea! izbucnește ea la un moment dat, furioasă. Înălțimea ei este de un metru și ceva, o copilă. Nu spun că ar trebui să se mai joace cu păpușile, dar... dorința de maturizare astfel etalată o urâțește. Nu-i vorbă că și limbajul de pe scenă, din unele spectacole, abundă în trivialități. Se spune tot mai apăsat că teatrul nu trebuie neapărat să educe. Atunci trebuie ce? Să propage scatologicul? Iată consecințele. În sală ca și pe scenă. S-a uitat, se pare, că în artă limbajul trivial trebuie sugerat, nu folosit efectiv. Arta adevărată e sugestie, nu realitate brută. Argument: Caragiale a scris despre mahala fără să folosească mahalagisme.
Exemplele de limbaj vulgar în spectacolele teatrale sunt numeroase și ele proliferează neîncetat. Îmi amintesc că Mihai Măniuțiu a montat în 2014 spectacolul Fun de James Bosley, o radiografiere dură a abaterilor de la normele societății omenești. Port drapel: tânăra generație. Un teatru al furiei și al violențelor fără egal. Scenariu inspirat dintr-un fapt real. Dar câte fapte reale de acest fel nu înnegurează orizontul de civilitate a omului zilelor noastre? În Fun, două tinere deșănțate aduc blasfemii Bibliei și comit o crimă gratuită. Înjurăturile curg, una din ele declară: "Azi, eu și prietena mea am ucis o bătrână. A fost foarte distractiv." În loc să fie percepute ca exemple negative, spectatorii tineri se pot inspira dintr-un astfel de comportament social promovat dezinvolt pe scenă. În momentele în care scriu aceste rânduri, tocmai am auzit amănunte la tv despre studentul care a ucis 14 oameni la Praga, după ce și-a omorât tatăl. Distractiv, nu? Dar carnagiul din sângerosul război din Gaza? Îngrozitoare întrupări ale Răului absolut. În ce lume trăim?
Revenind la teatru, încadrez aici dezamăgirea din anul 2023 vizavi de atribuirea premiului Nobel pentru literatură scriitorului norvegian Jon Fosse. După gafa Academiei Suedeze de decernare a prestigiosului premiu lui Bob Dylan în 2016, alegerea din acest an nici nu mai contează. Îmi pare rău, nu cunosc prea mult din opera scriitorului norvegian premiat, dar piesa montată de Mihai Măniuțiu în 2018, Rambuku, mi-a lăsat un gust amar. Un spectacol subțire din punct de vedere artistic, subțire spre nul, cu trimiteri la rafinarea plăcerilor carnale în orgie. Din ce în ce mai educativ, spre o societate sănătoasă, spiritualizată, clădită pe norme etice solide. Sunt destule dezamăgiri înregistrate la sfârșit de an? Vorbim despre etica actului teatral, nu despre estetica lui. Spectacolul poate fi corespunzător noilor exigențe estetice, fanteziste, reformatoare, ca să nu spun că unele sunt aiuristice de-a dreptul, e adevărat, dar dacă nu e edificator etic, ce contează eșafodajul artistic?
Da, sunt dezamăgit. Crunt dezamăgit. Periferia a pătruns în centru și centrul e la periferie ca mall-urile. Păcat. Limbajul periferic, de mahala nu colorează, nu amuză, decât pe cei ce-l practică, eventual. Cazurile patologice prezentate brut pe scenă ca exemple negative, nu îndreaptă moravurile după cum cerea Văcărescu la vremea sa. Nu întăresc încrederea într-o societate și așa dezaxată. Nu amuză. Nu provoacă o reacție pozitivă. Nu, din păcate. Mai degrabă dezgustă. Comuniștii respingeau hotărât decadența în artă, democrația o promovează cu asupra de măsură. Fără discernământ. Dacă aș propune reînființarea unei forme a cenzurii, aș fi considerat un nostalgic. Nu sunt, deci nu propun. Constat. Efectele nefaste ale libertății câștigate în decembrie 1989 se văd. Deopotrivă în viață și în artă.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)