Acest text e plănuit pentru publicare la ora 10 a serii de 31 decembrie 2023. Parte din el e scris cu câteva seri înainte, la București. Parte e compus chiar înainte de bunul de e-tipar, în antepenultima oră de 2023, în Muzeul Consumatorului Comunist din Timișoara, în intervalul dintre finalul ultimei reprezentații din 2023 a Grand Hostel Timișoara by Auăleu și începerea Revelionului.
Aparent o retrospectivă subiectivă a anului teatral, textul e îmbibat de Timișoara și ilustrat cu fotografii de Andreea Eva Herczegh realizate de-a lungul celor șase reprezentații din iulie cu Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, unul dintre reperele majore ale Capitalei Europene a Culturii. Titlul se joacă de-a una dintre marile teme(ri) de discuții timișorene: va mai exista viață după 2023?
Jurnal teatral & rutier
S-au întâmplat multe și variate. E imposibil să le strâng pe toate într-un text. Până la urmă, încerc să le distilez (doar) pe unele dintre cele care au contat prin alambicul evenimentului central: Timișoara 2023 - Capitală Europeană a Culturii. Cel care m-a chemat și rechemat, și re-rechemat, și re-re-rechemat, și tot așa. N-am avut încă timp să număr câte călătorii am făcut până la Timișoara anul acesta, câte spectacole, expoziții, proiecții, concerte am văzut, câte seri am petrecut la Scârț, Loc Lejer. Să pornim, dară, la drum.
Cândva, la început de februarie, prindeam o furtună de zăpadă pe scările minunat renovatului Teatru de Stat din Oradea, gazda Teatrului Regina Maria (de limbă română) și a Teatrului Szigligeti (de limbă maghiară). Era premiera Magyarosaurus Dacus (producție Szigligeti), fascinantă călătorie prin biografia și meta-biografia baronului Francz Nopcsa, scrisă & regizată de Gianina Cărbunariu într-un spectacol plin de umor deștept și întrebări incomode. Acolo, la Oradea, pe malul Crișului Repede, s-a născut primul dintre cele trei interviuri (al doilea, aici) pe care am avut bafta să le fac anul ăsta cu ză one and really only Christine Cizmaș.
O lună mai târziu, descopeream, în București, Hearth (Vatră). Spațiu cultural amenajat în casa de pe Parfumului 19, unde au locuit, o viață, scriitoarea Silvia Kerim și, câțiva ani, regizorul Mircea Veroiu. Acolo am văzut Luați de Val...s, de & cu Alexandra Mihaela Dancs și Vlad Benescu, parte din stagiunea CNDB itinerant, un spectacol de dans contemporan cât o nuvelă de Eliade și o felie dintr-un altfel de oraș.
Tot în martie, prestam primul Uau! la ce vasăzică noua față a Teatrului Excelsior, pe care nu mă sfiesc să îl numesc cel mai important teatru bucureștean al anului. A fost, mai întâi, Punk Rock-ul lui Vlad Cristache. Au urmat Solaris al lui Bobi Pricop, SF (Super Fragil) by Andrea Gavriliu, Orașul nostru, versiunea Alexandru Dabija, Două ore cu pauză al Gianinei Cărbunariu și (R)evoluție. Ghid de supraviețuire înscenat de Radu Nica. Suficient ca să mă declar fan pătimaș. De repertoriu, de trupă, de atmosferă. Spectacolul Gianinei și-a avut premiera în cadrul primei ediții de X-FEST (Festivalul Internațional de Teatru Tânăr Excelsior), revelația festivalieră a anului. Așa cum revelația managerială se numește interimarul Vlad Cristache și speranța anului ce urmează este dispariția cuvântului interimar din dreptul funcției șefilor cam tuturor teatrelor de Ro-Capitală administrativă.
Tot în martie, vedeam pe pielea mea ce înseamnă Reflex, festivalul internațional de teatru organizat de Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe, a cărui ediție de 2023 a început cu un prim modul în care una dintre legendele Timișoarei, slovenul Tomi Janežič, prezenta, în bijuteria pe nume Sepsi Arena, un Unchiul Vania de luat pe o insulă dintr-o dată deloc pustie (producție a Teatrului Mic din Vilnius). Din seara aceea de martie, evoc ca eternă amintire pentru zisa insulă cei 80 de oameni care au venit, la miezul nopții, la sediul central al Teatrului din centrul orașului pentru întâlnirea cu echipa spectacolului. Optzeci!
În aprilie, a fost prima oprire la Teatrul Municipal Csíki Játékszín. Pentru Scripcarul pe acoperiș al lui Erwin Șimșensohn pe scena Teatrului și pentru Stockholm, spectacol exclusiv pentru liceeni jucat în colegiile și liceele orașului. Pentru a înțelege iar și iar rolul teatrului în acele mici orașe.
Pe Tomi Janežič l-am regăsit în decembrie, la ultima premieră majoră a Timișoarei, pe care slovenul a lucrat-o cu parte din trupa Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely undeva departe de centrul orașului, pe Calea Ghirodei 31, într-o clădire veche & învechită a Universității Politehnica Timișoara. 1978 vorbește despre alte lumi și alte timpuri într-un cadru din altă lume și din alt timp. Și totuși, ceva din prezent e acolo, ceva de acolo e în prezent.
Pentru că am amintit de Csiky Gergely, nu pot trece cu vederea faimosul său TESZT (Festivalul Euroregional de Teatru din Timișoara), evenimentul de mai cu vibe bun și molipsitor, care mi-a prilejuit, printre altele, primii pași în demențialul Atelier de Pictură al Palatul Culturii (clădirea cu Opera și cele 3 Teatre de unic Stat și limbi diferite) și întâlnirea cu excelenta energie a macedonenilor care au realizat ACT(O)RIțe.
Și tot în mai, și tot în Timișoara, a fost rost de camionul Cargo Berlin-Timișoara, concept itinerant al nemților de la Rimini Protokoll, realizat, în versiunea timișoreană, în co-producție cu trupa locală Basca. În propriile roluri de șoferi de cursă lungă, Denis Iancu și Dalian Lucian Deac și-au spus povestea cu o doză de charismă și emoție memorabile.
Pe unul dintre drumurile Timișoara - București de mai, Duster-ul și-a regăsit popas în parcarea din dreapta Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. Prilejul s-a numit La ronde, prima întâlnire dintre sensibilitatea și atenția la detalii a lui Eugen Jebeleanu și super valoroasa trupă a TAM-ului. Rezultatul e un plonjon Lynch-ian într-un viitor ipotetic în care oamenii vor dezbrăca măștile (minciuna) pentru a descoperi sinele (adevărul). Șapte luni mai târziu, într-un final de spectacol cel puțin la fel de tulburător ca cel imaginat de Jebeleanu, Mobilă și durere al lui Cristian Ban demasca, pe aceeași scenă, printr-o repetiție coregrafic-muzical aiuritoare, incapacitatea oamenilor, de ieri și de azi, de a-și mai atinge sinele chiar și în situații de viață, de singurătate ori de moarte.
Și tot la finalul unui drum rutier între cele două Ro-capitale ale 2023 (musai augmentat sonor de poveștile din Banatul sârbesc reunite de proiectul Cămine în Mișcare & Christine Cizmaș & co în fermecătorul e-audio-book UzdinUz) am descoperit Neliniște, năucitorul text al lui Ivan Vîrîpaev, și rolul pe care Bobi Pricop i l-a oferit Dorinei Lazăr pe scena mare a Odeon-ului pentru un premiu al Galei UNITER 2024.
Jurnalul rutier n-ar fi complet dacă n-aș aminti și de un alt descălecat (cel dintâi pentru editorul site-ului de față!) de câteva ore la Sfântu Gheorghe (oricând în top 3 orașe culturale din România) pentru un Radu Afrim nechemat la București, Napraforgó / Floarea soarelui. Producția de la Tamási Áron nu e cu nimic inferioară selecționatelor afrimiene ale anului și are meritul de a-l lansa pe scenele românești pe Szabolcs Varsányi, actor de 29 de ani născut în Ungaria, care dublează excelenta prestație de rol principal de la Afrim în nedrept de puțin popularizatul musical Gyévuska de pe aceeași scenă din Sfântu.
Vara a fost a Timișoarei. Mai întâi, iunie a adus plăcuta surpriză pe nume Monoloagele solitudinii, spectacol prezentat de asociația independentă Arte-Factum în Studioul Franciscan, pe un text-colaj imaginat de Mona Donici, în regia actorului Levente Kocsárdi. Reunind actori de pe aproape toate scenele orașului, spectacolul Arte-Factum e ambițios, complex, dens, variat.
Tot în iunie a avut loc și mult-așteptata premieră a Naționalului, Exod-ul regizat de faimosul lituanian Oskaras Koršunovas, a cărui primă reprezentație, de 4 ore și 40 de minute, a produs un mix ultra-divers de impresii și reacții. Marele merite ale debutului lui Koršunovas pe scenele românești rămân magnitudinea de bildungsroman a poveștii scrise de Marius Ivaškevičius și impunerea lui Marin Lupanciuc ca unul dintre cele mai importante nume de tineri actori de teatru.
Tripleta văratică de lângă Bega a fost completată de marea revelație pe nume Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, coproducție Asociația Prin Banat & compania de teatru independent Auăleu, de departe cel mai important spectacol în aer liber al Timișoarei 2023. Găzduit, vreme de 6 seri, de Piața Libertății, dramatizarea scrisă și pusă în scenă de Ovidiu Mihăiță, de echipa companiei independente Auăleu și de numeroși alți actori, muzicieni, studenți și liceeni din oraș și din Sibiu a strâns, la fiecare reprezentație, sute de pasionați de teatru ori de simpli trecători, dând sens fiecărei silabe din sintagma teatru popular și construind una dintre cele mai solide punți dintre capitala culturală și oamenii săi.
Toamna a debutat, conform unei inspirate tradiții personale, la Festivalul de Teatru Piatra Neamț, unde spiritul locului și selecția spectacolelor au produs genul de eveniment cultural în jurul căruia merită să îți construiești vacanța. Între explozivul manifest feminist pe nume Apocalipsa gospodinelor al Nicoletei Esinencu și deșteapta joacă de-a epocile secolului 20 propusă de Radu Iacoban în Rinocerii (ambele, producții ale Teatrului Tineretului din localitate), festivalul pietrean a propus explozia de vitalitate hohotitoare, presărată cu discrete, dar ferme semințe de manifest tot feminist din Nunta în Oaș a lui Cristian Ban (producție a trupei Mihai Raicu a Teatrului de Nord Satu Mare), nuanțata și echilibrată invitație întru revizitarea relațiilor părinți-copii din Vulnerabil-ul regizat de Alice Monica Marinescu (producție Platforma de Teatru Politic & Asociația OV05) și doza aceea de melancolie furioasă à la Cristi Puiu pe care o transmite excelenta Iulia Colan în Băgău (regia Cristina Giurgea, producție TN Craiova).
Pe drumul spre FNT 2023, a fost rost de Festivalul European de Teatru Eurothalia, organizat în septembrie de Teatrul German de Stat Timișoara, unde trupa-gazdă a prezentat Das Theater / Teatrul, spectacol scris & regizat de francezul Pascal Rambert împreună / pentru cei 26 de actrițe & actori ai TGST. O caldă și emoționantă privire spre public și spre sine a unor artiști, a unui colectiv, a unei instituții care nu încetează să se auto-chestioneze. Două luni mai târziu, Germanul timișorean a propus Sidy Thal, o co-producție cu Teatrul Evreiesc de Stat din București jucată în ambele orașe. Scris și regizat de germanul Clemens Bechtel, spectacolul documentează un atentat anti-evreiesc din Timișoara interbelică și se joacă în spații multiple, inclusiv pe străzi (premiera din 4 noiembrie a pornit din Sinagoga neologă din Cetatea Timișoarei, între timp închisă din rațiuni de securitate, vezi războiul din Gaza).
Revenind la FNT 2023 și la a sa selecție solidă (dar, totuși, surprinzător de incompletă, pe alocuri), rămân emblematice tulburarea publică / publicului de-a lungului excepționalului monolog rostit de Romeu Costa în finalul spectacolului Catarina și frumusețea de a ucide fasciști (producție Teatro Nacional Dona Maria II din Lisabona, scris și regizat de Tiago Rodrigues, al doilea mare regizor european prezentat în toamna teatrală bucureșteană, după Thomas Ostermeier și al său Im Herzen der Gewalt / History of Violence, producție Schaubühne Berlin din programul X-FEST), seara de grație a trupei companiei Liviu Rebreanu a Naționalului mureșean de la momentul reprezentației Ierbar by Radu Afrim pe scena cea mai mare a TNB-ului splendid decorată de Irina Moscu și luminată de Cristi Niculescu și atmosfera de concert rock (cu pronunțate riff-uri punk) de la Scorpia neîmblânzită a Letei Popescu (producție TN Cluj).
În noiembrie, a fost rost, la capătul unui plin de peripeții Timișoara - Cluj, de un Capul de rățoi al lui Dabija la același Național clujean, urmat, la câteva săptămâni, de trilingvul Trei. Três. Tria, scris de Mihaela Michailov și regizat de Radu Apostol la Replika bucureșteană. Ce unește, în chip neașteptat, cele două titluri? O căldură dogoritoare plecată de pe scenă spre public și întoarsă însutit / înzecit îndărăt. În caz de epuizare, tristețe, oboseală, lăsați pastilele și căutați bilete pentru cele de mai sus.
Acolo, la Cluj, pe scena cea mare a Capului de rățoi, a fost rost și de revederea lui Ionuț Caras, actorul unic, actorul unic al Oglinzii negre (premieră de primăvară a Naționalului clujean pentru care s-ar cam impune o, măcar, nominalizare la UNITER 2024), unul dintre actorii majori ai Libertății lui Tudor Giurgiu, premiera aceea de la TIFF care a umplut Casa de Cultură a Studenților și Teatrul Maghiar cu sute de oameni care au stat câte o oră și mult la Q&A-ul de după și cine știe câte alte ore la țuica de după Q&A pentru a dezbate, pentru a combate, pentru a se bate cu demonii a ceea ce am fost, a ceea ce suntem, a ceea ce am putea fi.
Picioarele sus
E greu. E așa de greu! A fost a 97-a reprezentație cu Grand Hostel Timișoara. Pe 31 decembrie 2023. Ultima zi. De la 6, 6 și ceva, nu știu exact, c-al meu merge înainte. Până la 9 și 5. Fix!
O scenă în plus. La final. Vine dimineața. Christine rupe ultima filă din calendarul cu foi și pune un calendar nou în perete. Calendar cu rețete. 365. Mă rog, 366. 2024 e an bisect. Luminile se aprind.
Prin sală, pe la picioarele spectatorilor, un aspirator automat se pune pe treabă. Rotund, negru, ordonat. Își face treaba. Chinezește. Toată lumea picioarele sus!
Ionuț (românul moldovean) își ia sabena și pleacă. Christine rupe coperta calendarului și iese. Rămânem noi și aspiratorul. Zumzetul tehnologiei, tăcerea oamenilor. Ovidiu Mihăiță, dramaturgul & regizorul, sparge liniștea râzând: "Uite cum ne uităm cincizeci de inși la ăsta!". Încep aplauzele. Reintră actorii.
Aici, la Muzeul Consumatorului Comunist, intră vizitatorii pe lângă mine. E 9 și 26. Mai sunt 2 ore și ceva.
E greu. E așa de greu! Ce-am înțeles din anul ăsta? Din Capitala asta? Din Timișoara asta?
Vizitatorii recunosc obiectele copilăriei lor în Muzeul de la subsolul Scârțului și se întreabă unde o fi peștele de pe tv. Mai devreme, spectatorii Auăleu, din teatrul de la parterul Scârțului, se întrebau unde or fi ei. Unde om fi noi. Noi, prin UE. Noi, prin 2023-2024. Noi cu noi. Noi.
Îi privim pe ceilalți. Îi privim mereu pe ceilalți. Pe neamțul lui Armand Iftode, pe franțujii Jasminei Mitrici și a lui Ioan Codrea (Codi), pe americanul lui Armand, pe sârbul lui Ionuț Pârvulescu, pe unguroaica Anastasiei Miulescu, pe olandezul lui Armand, pe englezii Jasminei & lui Codi, pe chinezul lui Ionuț, pe spanioloaica Anastasiei, pe italianul lui Codi, pe țiganul lui Ionuț. Îi privim (românca lui Christine, românul lui Ionuț, noi, o parte dintre miile de spectatori adunați de 97 de reprezentații - nu toți, unii dintre ei au fost străini; și n-au avut nevoie de traducere). Nu judecați împărțirea asta, n-are nimic ofensator în dânsa, e doar un mod de a ne înțelege noi cu/pe noi.
Vizitatorii se minunează de fiarele de călcat și apoi ies. Actorii se strecoară printre ei și își lasă obiectele de recuzită. Următorul spectacol e la anul.
Ne-a scăpat prin degete anul ăsta, așa-i? Și anul ăsta. Și Capitala asta. Și?
Turiștii au venit, câți au venit, apoi au plecat. Am rămas noi. Cu noi. Christine, Ionuț și restul. Aprindem luminile, ridicăm mesele, scaunele și picioarele, dăm drumul la aspirator și o luăm de la capăt. O nouă zi. Un nou an. Hai Timișoara / România! Hai, Timișoara, hai, România, hai, hai, hai că poate se poate.
Tm 2024
Iulie 2023, Timișoara, Piața Libertății. Aproape de 10 seara. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Spectatorii plătitori stau așezați pe rânduri de scaune în spațiul central, delimitat de restul pieței de mici garduri metalice. Muzicanții sunt în mijloc, actorii și decorurile mobile îi înconjoară, descriind semicercuri. Christine spune povestea și are, asemenea celor mai buni dintre cei mai buni fotbaliști / sportivi / artiști / oameni ai lumii, libertate deplină de mișcare.
Spectacolul avansează spre scenele de pe urmă. Deja, dincolo de garduri, sutele de privitori care stau în picioare nu mai scot nici un cuvânt, privind confiscați povestea.
Puștiul e cățărat cu tot trupul pe gard, puștoaica își sprijină capul și coatele. Nici unul dintre ei nu pare să aibă mai mult de 10 ani. Să fie frate și soră? În spatele lor, două femei ce le-ar putea fi mamă și bunică le fac, când și când, poze. Aproape de primii pași ai Făt-Frumos-ului lui Armand Iftode în Valea Plângerii, mama se apropie discret de băiețel și îi spune ceva la ureche. Apoi, îi vorbește fetei.
Ea se desprinde prima de gard. El se lasă greu înduplecat, e nevoie să intervină și bunica. Bass-ul lui Norbert Lovasz, chitara lui Sol Far / Cristian Jimmy Popescu, tobele lui Ovidiu Mihăiță, vocea lui Christine și pașii lui Armand au ajuns la o intensitatea copleșitoare.
Cei patru se strecoară discret prin mulțime. Băiețelul întoarce mereu capul spre scena Libertății. Printre cuvintele lui Ispirescu și muzicile lui Sol Faur, se aude, cumva miraculos, o voce blândă: "Știu, măi, mamă, știu, dar ce să facem dacă acum pleacă ultimul autobuz?".
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)