| "Experienţa corpului ca ceva sănătos, frumos, ceva senzual şi erotic în goliciunea sa, ne e ţinută la depărtare, încărcată de vină şi ruşine. Unicul scop pentru îmbrăcăminte e nu doar să ne protejeze de frig, vînt şi soare - ea maschează, de asemenea, ceea ce e perceput ca ruşinos." (Marina Abramovic, într-un interviu despre instalaţia prezentată la Hangarul Bicocca (Milano) în 2005, Balkan Erotic Epic.) |
În 1997, Abramovic obţinuse Leul de Aur pentru Cel mai bun artist la Bienala de la Veneţia pentru video-instalaţia / performance Balkan Baroque. În care ea - născută, crescută şi afirmată iniţial în Iugoslavia, de origine sîrbă - şedea (mai multe ore pe zi, cîteva zile la rînd) în mijlocul unui maldăr de oase (de vacă...) însîngerate, curăţîndu-le cu grijă, în gesturi purificatoare, rostind, în acelaşi timp, povestea unor lupi care ajung să se devoreze unii pe alţii. O poveste populară din Iugoslavia de altădată.
În alte vremuri, Marina Abramovic se automutila dinaintea ochilor nevinovaţi ai spectatorilor; într-unul dintre perfomance-urile ei, se tăia încet, stînd pe un cub de gheaţă, pînă cînd publicul îşi depăşea condiţia de neimplicare şi se repezea s-o salveze de ea însăşi. "Cînd tai legume în bucătărie şi mă rănesc" - spunea Abramovic -, "mă doare şi-mi dau lacrimile ca orice femeie. Cînd mă lovesc şi mă tai pe scenă, nu simt nimic." Cam despre asta e vorba în autenticitatea în artă. O explică o femeie acum în vîrstă de 60 de ani a cărei întreagă operă e dedicată celei mai "autentice" dintre materiile artei, corpului: estetic, intim, social.
Oamenii se dezbracă din totdeauna şi pentru totdeauna. De vreo sută de ani, o fac şi în public, iar de vreo 50 de ani e "la modă" nuditatea dinaintea unei adunări colective botezate "public". În România, e ceva mai recentă: Alexander Hausvater a răsturnat teatrul românesc, în anii '90, exaltînd nuditatea în...au pus cătuşe florilor. Silviu Purcărete şi-a dezbrăcat Danaidele. Mihai Măniuţiu e un apologet al goliciunii scenice, în spectacole resuscitînd ritualuri (pre)creştine. Şi nimic nu e mai convenţional pe scena românească de azi decît corpul descoperit.
Paradoxal, ar zice unii, goliciunea nu apare mai niciodată în spectacolele tinerilor regizori (excepţie parţială: Radu Afrim) şi foarte rar în montările de dramaturgie nouă (excepţie: Sarah Kane). Spre deosebire de dans, în teatru recodarea nudităţii nu s-a petrecut încă, conştiinţa corpului altfel, a corpului care-şi poartă cu sine timpul, ideologia, viaţa nemărturisită, lumea căreia îi aparţine e mult prea departe de teatrul nostru. Bătălia se poartă asupra cuvîntului, ne străduim să punem în vorbe ceea ce nu avem încredere că trupul nostru poate spune. Iar corpul (nud sau nu) se dovedeşte mai puternic-agresiv, mai indecent decît invectiva şi pura numire a organului genital.
Nuditatea e parte a unui decor. Nu există în sine, însă în loc să aducă cu el o istorie, un discurs, se supune unei semantici care i se oferă. Trupul gol e, în spectacolele lui Măniuţiu, o reminiscenţă a stării originare, a păgînităţii sau a purităţii moral-creştine iniţiale. În Cîntarea cîntărilor, extras din contextul "spunerii" lui, corpul nud al Vavei Ştefănescu vorbeşte despre vîrstă, feminitate şi erotism abandonat în aceeaşi "limbă" cu cel al Irinei Wintze dinIubirea Fedrei; sînt corpuri ale zilei de azi în spectacole construite cu mijloace ale altor vremuri. Corpul "joacă", dar nu poate niciodată minţi. Acel corp care nu aduce odată cu el în scenă durerea din bucătărie, ci puritatea nervilor atrofiaţi de forţa scenei.
Corpul nud purtător al "gestului psihologic".
Pe 25 şi 26 mai 2007, puteţi vedea la Bucureşti o apologie a nudităţii identitare, a "gradului zero al dansului": Jérôme Bel (de Jérôme Bel), la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti.