Ping-pong de-a critica

Un critic de la New York Times se întîmpla să fie în sală la premiera piesei lui Edward Albee, The Zoo Story. În Germania. Nici măcar William Inge (dramaturgul) şi Aaron Copland (compozitorul) nu reuşiseră să-l ajute pe Albee să-şi vadă textul de debut pus pe o scenă americană. Criticul de la New York Times a văzut spectacolul, a scris despre el şi tînărul dramaturg renegat de ţara natală, iar piesa lui Albee s-a întors acasă. Era anul 1958.

The Pirate Queen e un muzical de 16 milioane de dolari, din specia marilor producţii în vogă acum două decenii. După primele vizionări de la Chicago, creatorii lui au căpătat subtilul sentiment că-i paşte o cădere grandioasă, iar măreaţa lor navă-amiral e pe cale să se scufunde mai ceva ca Titanicul. Aşa spunea critica şi comentariile din foaier ("Totuşi, ce vrea să spună cu...?"). Au mai dat nişte bani, au schimbat coregraful, au scos un cîntec şi au băgat altul. Şi totuşi, nici criticilor de la New York nu le-a plăcut, eufemistic vorbind. Acum, încearcă să se îmbărbăteze cu cele două-trei exemple de spectacole care-au supravieţuit unor cronici negative, în toată istoria Broadway-ului, dar recunosc că nava e în pericol de eşuare. E 2007.

Menopause the Musical e şi el tot un muzical, dar britanic, în care patru cucoane la 50 de ani discută despre dezavantajele şi fericirile menopauzei, într-o sesiune de shopping la Marks & Spencer. Criticii de la Londra îşi dau mîna într-o surprinzătoare unanimitate, afirmînd cu toţii că e o prostie cu ştaif şi reclamă mascată (prost) (Lynn Gardner de la Guardian e o doamnă şi nu prea obişnuieşte să dea zero steluţe, dar o face şi pe-asta). Regizoarea îşi montează agentul de presă, care umple tîrgul cu informaţia că puţin îi pasă de ce zic criticii, spectacolul e pentru public şi publicul îl adoră. Urmarea e un articol în The Guardian, în care patru spectatoare la vîrsta în cauză vorbesc despre producţie, cam în acelaşi ton cu huliţii cronicari (că le-au ales să se potrivească... asta e arta jurnalismului). Exit. E tot 2007.

Dar, evident, nu e România.

Se scrie mai prost la noi? Sigur că da. Ar avea vreo importanţă dacă s-ar scrie altfel? Îndoi-m-aş.

Albee, băieţii cu Grace O'Malley (irlandeza care a înfruntat-o pe regina Elisabeta şi eroina muzicalului american) şi fetele cu menopauza sînt poveşti nu despre cît contează ce se scrie despre un spectacol pentru un spectator (sau mai mulţi), ci despre cum şi cît îi afectează cele scrise pe artişti.

Cîţi artişti români au datorii neplătite faţă de critici? Mulţi. Cariera internaţională a Gianinei Cărbunariu a început cu invitaţia la Festivalul de la Wiesbaden, iar invitaţia la Wiesbaden i se datorează lui Victor Scoradeţ. Supravieţuirea pe linia de plutire a Oedip-ului lui Andrei Şerban e aproape exclusiv meritul răposatei Irina Coroiu. Afrim a ajuns în centrul vieţii noastre teatrale după o crîncenă luptă critică în jurul a două dintre spectacolele sale. Cel puţin o montare a lui Măniuţiu a fost practic smulsă de critici-jurnalişti din colţii cenzorilor morali locali.

L-aţi auzit pe vreunul să recunoască? Da' de unde. (Mint: ştiu unul care-o face, nu spui cine.) La noi, critica nu duce pe nimeni în sala de spectacol (sau cel puţin nu suficient de mulţi oameni cît să conteze), dar în mod sigur îi duce pe unii artişti pe statele de plată ale unor teatre.

Chiar şi în România, dacă nu scrie nimeni despre tine, se cheamă că nu exişti, oricît de genial ai fi. Problema e că orice artist român, după ce începe să existe, se apucă să le dea în cap... cui? Criticilor. Sau începe să aibă pretenţii, după care niciodată tributul plătit geniului lor nu e suficient. Următorul pas - pe care l-am văzut desfăşurîndu-se în toată splendoarea lui anul acesta - e o viziune inteligentă asupra dreptului la opinie: eu (artistul, în general "beneficiarul" actului critic) îl am, tu nu (dacă nu zici ca mine). Comisia ONU pentru drepturile omului ar trebui să ia în consideraţie o nouă categorie pentru libertatea de expresie: dreptul de a critica artişti (mai nou şi critici) români.

Şi tot aşa, pînă ţi se ia şi ţie, li se ia şi lor. Tu începi să te faci că scrii cronici (deşi înşiri cuvinte care nu te angajează, eventual nici nu înţelege nimeni ce scrii), ei încep să se facă a face teatru (deşi înşiră actori pe aţa scenei, pe principiul că merge oricum la fraieri). Şi uite-aşa relevanţa socială (tare-mi plac cuvintele astea) a teatrului şi criticii sale scade pe zi ce trece, banii se dau că trebuie daţi şi n-are cine-i lua şi trebuie să ne facem şi noi că lucrăm, iar viaţa merge paşnic înainte.

De cinci ori pînă acum, cînd mi s-a cerut să recomand, pentru festivaluri din străinătate, spectacole pe texte contemporane care să vorbească despre România zilelor noastre, am recomandat mady-baby.edu. Nu din parti-pris, ci fiindcă altul nu ştiam. În curînd, spectacolul va fi oprit. Vă daţi seama ce dezastru o să fie?!