Dar cu mopul cine dă?

În fiecare dimineaţă, Virág vine la teatru şi agaţă în cuie, în foaier, portretele celor şase (sau opt) actori, plus regizorul-director, scenograful etc. (12 de toate); seara, după spectacol, se întoarce şi dă jos fotografiile: noaptea, foaierul şi barul adiacent se transformă în discotecă.

Virág (în română s-ar traduce ca Floarea ori Florica) e secretara literară a Teatrului Figura din Gheorgheni (Gyergyószentmiklós). Pe lîngă exerciţiul cu portretele, mai face caiete program, supratitrări în PowerPoint şi încă vreo cîteva chestii cam greu de explicat într-o frază. Virág are douăzeci şi un pic de ani, a terminat facultatea la Cluj şi ar avea alte lucruri mai bune de făcut în viaţă.

Laci (László) Béres a făcut regia la Bucureşti (le-a fost coleg lui Radu Apostol şi Alexandru Berceanu), are şi un masterat la care i-a fost profesor Valeriu Moisescu. La ora actuală, e director la Figura, lucru pentru care simţul umorului e o condiţie esenţială (dacă stau să mă gîndesc bine, generaţia lui e cea mai bine "dotată" în materie din cîte a produs UNATC-ul). Lui Béres, România i se pare, cum s-ar zice în maghiară, furcsa - ceva între ciudat, nostim şi fabulospiritual. Adevărul e că să faci teatru la Gheorgheni trebuie să ţină de fabulospiritual (sau de psihiatrie).

Gheorgheniul e o localitate din România care aduce a oraş, pe undeva prin secuime, între Băile Tuşnad, Lacul Roşu şi Sovata. Aveţi trei încercări să ghiciţi cîte alte oraşe cu sub 20.000 de vieţuitori din Europa, aparţinînd unei minorităţi naţionale, au teatru (răspuns: nici unul).

În 1984, un inginer chimist şi alţi cîţiva "tehnocraţi" ai României comuniste primeau repartiţie la Gheorgheni (aşa de cunoscut e oraşul, că pentru CFR el se numeşte "Gheoghieni"). Oamenii ăştia aveau o dambla: voiau să facă teatru. Şi-au făcut. Cele mai bune spectacole (spun unii) ale fostului inginer László Bocsárdi astfel s-au născut, cu actori fără studii de actorie, la bunăvoinţa Casei de Cultură, cu spectatori locali fără habar de marea artă a lumii. După Revoluţie, pe Bocsárdi l-a luat Tompa în singura clasă de regie pe care a avut-o la Mureş, la Gheorgheni trupa Figura a devenit teatru legal şi bugetat, după care Bocsárdi s-a supărat, şi-a luat jucărele şi-a plecat, cu tot cu actori, să inventeze spectacole la Sfîntu Gheorghe. (Pálffi Tíbor, ceangăul cu ochi fioroşi care i-a jucat pe Mercuţio şi Othello, e unul dintre ultimii "actori fără diplomă" din trupa de la Gheorgheni aduşi de Bocsárdi la Sfîntu.)

Teatrul s-a mutat la bibliotecă. Biblioteca Orăşenească, e adevărat, birouri frumoase, vorba lui Béres, dar teatrul nu se face la birou. Ca să promoveze din nou în lumea celor care cuvîntă (pe scenă), ca să se întoarcă, vreau să spun, la Casa de Cultură, Figura trebuia să convingă oraşul că face spectacole pentru locuitorii lui. Asta, cu un buget cu care în teatrele din oraşele mari se cumpără rezerva de scobitori pe o lună. Am văzut un singur spectacol (al lui Béres) din această serie, o adaptare după Volpone de Ben Johnson, şi m-am distrat teribil. O, da, sigur că spectacolul n-ar intra in panteonul nici unuia dintre preoţii inaccesibilului teatral; dar e atît de departe de alde Burghezul gentilom în strategiile pe care le pune în mişcare pentru a ţine publicul cu el, încît îţi dă oxigenul necesar pentru a continua să crezi că teatrul nu se împarte, fără şansă de salvare, în experiment şi şuşanele. Iar Volpone nu e aşa fiindcă n-ar fi putut fi altfel: e în el toată "şcoala" acelei generaţii care domină (oarecum sau doar discursiv) versiunea tînără a scenei, şi acelaşi potenţial imaginativ (la noi, unde creativitatea teatrală e într-o cădere mai dramatică decît creşterea demografică). Doar miza e alta: dreptul de a face în continuare ceea ce-ţi place, lucrul în care crezi. E cam ca în povestea lui Hausvater despre ofiţerii ruşi şi canibali: fiecare spectacol e un exerciţiu de persuasiune dinaintea unor oameni cu drept de viaţă şi de moarte... Măcar metaforic.

Sincer, nu e viaţa de care ne-am aştepta să se pasioneze nişte artişti români.

De ce se încăpăţînează oamenii ăştia să facă teatru la Gheorgheni cînd şi-ar putea vedea de treabă la Cluj, Tîrgu Mureş, Timişoara sau, şi mai bine, la Budapesta sau Pécs? De ce-şi sparg capul ca să găsească formule de spectacol în acelaşi timp generoase artistic şi accesibile unui public fără gusturi sofisticate, în loc să bată în continuare dabarana teatrului de artă pură şi dură, acolo unde asta se poartă? Habar n-am. Din acelaşi motiv pentru care altora le cade rangul dacă dau cu mopul. De unde şi mizeria de pe la noi...