În trei, în cinci, în cîţi doriţi. Distopie

Ne-am întîlnit zilele trecute la Uniter să "dezbatem" despre premii şi nominalizări. Domnul Caramitru, săracu'!, aspiră la o atmosferă consensuală, la pace şi înţelegere, motiv pentru care încearcă să-i aducă laolaltă pe zurbagiii nominalizărilor de anul ăsta, cît mai mulţi directori de teatru şi critici. Iar oamenii chiar vin (mai puţin zurbagiii, cu o singură excepţie). Şi fac propuneri. Care pleacă, aşa cum era de aşteptat, de la sănătoasa idee că teatrul românesc - şi premiile lui - merge prost din cauza criticilor. Să fie trei în juriul de nominalizări? Să fie cinci? Să nu fie nici unul? Să judece cum? Scenarii peste scenarii...

Marius Rogojinschi, de la Botoşani, are (ca toată lumea de la faţa locului) o nemulţumire legată de competenţa (sau lipsa de) a criticilor. Şi vine cu o soluţie pentru absenţa criteriilor de apreciere a juriilor: să se facă o listă de evaluare, conform căreia fiecare să fie nominalizat / premiat dacă îndeplineşte o serie de criterii predefinite.

Îmi şi imaginez, deja, cum ar arăta lista de criterii pentru rol secundar: stă pe scenă mai mult de 20 de minute şi mai puţin de trei sferturi din spectacol, pe afiş e pe la jumătatea listei, se mişcă bine, eventual ştie să şi cînte, provoacă mari emoţii printre damele din sală (în funcţie de vîrstă), dar la sfîrşit nimeni nu mai ţine minte cum se numea personajul (iar dacă e tînăr, nici actorul). Sau conspectăm din cărţi de teoria dramei (unde ideea principală e că ierarhizarea se judecă în funcţie de structura particulară a fiecărui spectacol). Iar la principale aplicăm definiţia recentă a unei personalităţi critice: orice actor care are o prestaţie senzaţională (define senzaţional...) într-un spectacol face un rol principal.

Marea problemă e, evident, cine, cum şi după ce considerente e numit juriul de nominalizări (mai ales). Aşa că se trece la sportul extrem "cum facem să limităm incompetenţa funciară şi apriorică a rataţilor ălora de cronicari".

Cristina (Modreanu) vine cu o propunere: toţi membrii Uniter să facă în fiecare an o listă cu criticii pe care-i consideră competenţi şi demni de a face parte dintr-un juriu. Deja scenariul capătă note comice în capul meu. După ce mi s-a povestit cum într-un teatru din Oltenia actorii întrebau anul ăsta cine e tînăra Oltiţa Cîntec (un om în toată firea, cu copii care termină liceul, al cărei mare defect critic e că stă şi scrie la Iaşi - başca e directoare artistică la Teatrul Luceafărul), îmi şi imaginez critici făcîndu-şi campanie de popularizare pe la Reşiţa, Bîrlad, Turda şi Giurgiu, începînd să scrie despre minunata activitate a acestor teatre (neapărat de bine, ca să-i ţină minte actorii de acolo), împărţindu-şi CV-urile pe la sindrofii post-premieră şi lipindu-şi articolele pe la aviziere. Sau făcînd vizite cu pachete de Crăciun, în acelaşi scop de campanie electorală, artiştilor pensionari (50% dintre membrii Uniter).

Ideea lui Alice (Georgescu) e mai democratică: să se facă o listă cu toţi criticii din ţara asta mare, membri sau nemembri AICT, toţi să facă un fel de top la categoriile Premiilor Uniter, iar media acestor topuri să ţină loc de nominalizări. Alt scenariu (nici măcar distopic). Ce-o să se întîmple dacă facem aşa? Păi, instantaneu vor sări cohorte de specialişti care vor pune inteligentele întrebări: cine e critic şi cine nu e, după ce criterii şi cine decide? (În AICT, jumătate din membri n-au pus în viaţa lor mîna pe un calculator, maşină de scris sau pix ca să producă un text critic, şi cîţiva oameni cu sute de articole publicate nu fac parte din organizaţie.) Şi ne vom întoarce de unde am plecat, la contestarea legitimităţii.

Scenariile (ale lor şi ale mele) continuă. Culmea e că, deşi în sală sînt destui critici, mă simt singura care se consideră adînc jignită profesional de tonul şi principiile de la care a pornit (şi continuă) discuţia. Senzaţia mea e că toţi trăim cu profunda convingere a paiului din ochiul celuilalt: nu despre noi e vorba cînd se vorbeşte despre delegitimare, incompetenţă etc., e vorba despre alţii, ăia pe care-i urîm şi vrem să dispară (antagonismul critic a ajuns aproape legendar), ăia care nu scriu de bine despre piesele lu' unchiu' etc. Realitatea unui teatru în care orgoliile bat de departe imaginaţia creativă nu prea vrea s-o admită nimeni - pentru că, printre altele, criticii sînt ocupaţi să se tragă reciproc de urechi şi să asiste cu satisfacţie la tîrîrea prin noroi a acestei profesii şi a practicanţilor ei.

P.S. Ideea acestui text ţine şi loc de explicaţie pentru o "săritură la beregată" a subsemnatei de mai an, al cărei subiect era comentariul Cristinei Bazavan despre incompetenţa criticilor: indiferent ce am crede fiecare despre calitatea actului critic, a pune încă o buturugă la temelia corului delegitimator şi de negare a competenţelor celor care scriu despre teatru nu poate duce decît la decăderea încă şi mai mult a prestaţiei lor, cei care încă mai fac ceva se vor apuca de lucruri mai sănătoase mintal, iar "împrospătarea" "breslei" nu se va mai produce veci pururi (cine se mai apucă de o meserie ai cărei practicanţi, pe lîngă că sînt prost plătiţi, sînt periodic trimişi pe centura culturii şi acuzaţi de tîmpenie congenitală?!). Primul pas ar fi să încetăm să ne înjurăm reciproc (ceea ce recunosc că e greu...), al doilea ar fi să reacţionăm solidar cînd ne înjură alţii, şi abia pe urmă ne putem întreba leninist "ce-i de făcut".