Cum m-am săturat de România culturală

M-am săturat rău de tot. De Iorgulescu şi brusca lui grijă pentru soarta cinematografiei, de Băsescu dînd Stele ale României şi directive de care n-are cine cum s-asculte. De acelaşi Băsescu militînd pentru cooperarea culturală sud-est europeană, din care Moldova nu face parte, în timp ce Ministerul Culturii promovează de-la-Tezele-din-iulie-vechea prietenie româno-chineză. De senatorii şi deputaţii ctitorind cimitire fictive în muzee de provincie. De jde' comitetele şi comiţiile menite să te-nece în hîrtii cu speranţa că poate uiţi ideea. Dar care idee? M-am săturat de creativitatea naţională care promovează cultura patriei plimbînd spectacole produse de minţi plictisitoare în off-ul Avignon-ului ca probă de integrare europeană prin teatru. N-a mai rămas un singur om sănătos la minte în jurul meu, dintr-ăia care se ocupă cu teatrul, care să nu urască Tehatrul, toată parada asta de pretenţii, orgolii şi banalităţi trase la şapirograf, toată ipocrizia lipsită de imaginaţie, în căutare de hestetic şi hinefabil, în care ne bălăcim întreţinînd senzaţia că totuşi ceva se întîmplă şi la care am ajuns să contribui constructiv.

Instituţiile culturale româneşti n-au idei, ele sînt ordonatoare de credite. Sînt cerberii la uşa visteriei pe care numai o secundă de neatenţie şi-or s-o prade hoţii oengişti. Sigur că n-au idei, că doar banii nu se dau pe idei, se dau pe mormanul de hîrtii şi rapoarte, chitanţe, facturi şi formulare, după ce i-ai cheltuit deja, din buzunarul organizaţiei, al familiei, vecinilor şi prietenilor. Dac-o nimereşti la hîrţoage (că doar nu-ţi plăteşte nimeni om care să se şi priceapă), cînd or să aibă timp or să ţi-i şi dea înapoi. Cîndva, prin zorii falimentului. Şi nimeni nu mai face spectacole, nimeni nu mai scrie cărţi, nimeni nu mai scoate reviste: toată lumea face prohiecte.

Buna-credinţă s-a inventat la africani, nu la români, dacă noi nu vrem să facem nimic înseamnă că nici alţii, deci ce vor ei e să ne păcălească. Dar statul român e deştept, el nu se lasă păcălit, mai ales nu de idei, el e stăpînul fără apel al birocraţiei sado-masochiste. Al conferinţelor de presă în care se vorbeşte mult şi se dau lecţii de morală, al promisiunilor distribuite la reuniuni democratice în care toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă. Deţinătorul de drept al mîndriei unui neam care a dat atîţia oameni mari, deşi n-a făcut nimic pentru ei.

M-am săturat şi de strategii culturii naţionale (aia care-i a noastră şi nu tre' s-o dăm la alţii - institutele străine din România n-au voie să primească bani de la minunatul nostru stat pentru proiecte făcute nu pe Lună, ci tot în România. Probabil fiindcă sînt nişte lifte nemernice care vor să fugă cu avutul patriei, atît de promiţător chivernisit de reprezentanţii naţiei), care şed şi plîng pe malul Iordanului artistic, pun cinci parale la bătaie, alte cinci şedinţe de gîndire şi decid că nimic nu-i de făcut. Dacă fraierul ăla de Mungiu a luat Cannes-ul pe distracţia lui înseamnă că putem dormi liniştiţi, ţara merge mai departe. Cam pînă la Strehaia şi-napoi.

Un stat care se laudă că vezi Doamne e membru NATO, UE, OSCE, ONU, OMU, POMU şi alte zeci de adunări acronimice nu dă semne că ar fi aflat banalul amănunt că lumea nu se termină la Curtici şi nici la Ungheni, ba arta încă şi mai puţin.

Nu scriu Utopica din nevoia să înjur, nici măcar nemernica de Românie culturală. Voiam de fapt să scriu despre nevoia unui Centru pentru Dramaturgie Contemporană. Iar pe măsură ce scriam îmi veneau în minte şiruri de zîmbete politicoase (dintr-alea rezervate moşnegilor, orfanilor şi ţicniţilor) şi buze arcuindu-se delicat în sentimentul românesc al lui "nu-se-poate", priviri aruncate dispreţuitor pe mult-muncita viitoare petiţie, semnată de droaia de fraieri care încă speră, tradusă moca de alţi fraieri ca să ajungă în locuri unde "nu-se-poate" e doar o stare tranzitorie, tremur de funcţionari guvernamentali întinzînd pelteaua cît îi ţine, să n-ajungă în pericol de concediere din prea multă iniţiativă, şi voci de deputaţi ai naţiei povestind despre grija lor prioritară pentru evoluţia satelor la comune. Coregrafii au luat-o din timp, eu cred c-am devenit prea bătrînă. Iar birocraţia noastră dragă şi-a făcut rost între timp de anticorpi. Cîţi ani, cîtă UE şi cîtă muie o să trebuiască să naşti ceva ce alţii au inventat de decenii, ca să se laude şi statul pentru ceva ce-a produs el, nu alţii. Nici Roma nu s-a construit aşa greu cum e să FACI pur şi simplu ceva în urmaşa ei glorioasă.

Trăiesc într-o ţară în care n-are nici un sens să-ncerci să rămîi sănătos la cap. E o ţară a devenirii. A devenirii întru paranoia.