Să ne dezbrăcăm pe scenă: cîtă ruşine, cîtă dramă... (II)

Niciodată nu ne dezbrăcăm pe scenă atît cît ne dezbrăcăm în viaţa socială. Sau mai bine zis, cît ne dezbracă ceilalţi.

Vîrsta, înălţimea, greutatea, contul în bancă. Iată corpul, iată omul din Jérôme Bel. Cu o mică omisiune: cu cine facem dragoste, sex, amor, ne futem, ne-o tragem, ne-o ardem, ne-o punem, ne dăm în bărci, cui îi dăm la buci, cine pe cine trosneşte sau regulează. Viaţa noastră sexuală e un bun al întregului popor, în proprietatea căruia e oricînd gata să intre. Nu atunci cînd actorul se dezbracă pe scenă îşi dă corpul în posesie privitorului, atunci privirile se îndreaptă spre o ficţiune; ochii pătrund în fiecare secundă prin hainele noastre decente în căutarea mărcilor sexelor cu care ne-am întîlnit.

Sîntem corpuri sociale. Sau politice. Nu în sensul lui body politics, cum numesc anglo-saxonii ansamblul membrilor unei comunităţi extinse cu practici socio-politice comune, ci în sensul dreptului pe care societatea, ceilalţi, îl are asupra lui, dreptul de a decide că cine sîntem e viaţa noastră sexuală.

Totul se explică pe lumea asta prin sex, începînd cu teatrul. Despre ce vorbeşte toată marea dramaturgie a lumii, dacă nu despre sex? Arkadina, Trigorin, Treplev şi Zarecinaia nu sînt decît un patrulater amoros, ros de confuzii sexuale. Mintea surorilor lui Cehov e înceţoşată de neîmpliniri şi dorinţe sexuale. Medeea îşi ucide copiii într-o criză de gelozie, părăsită de singurul bărbat cu care şi-a găsit împlinirea sexuală.

V-aţi imaginat, aşa cum ne învaţă la şcoală, că piesele lui Shakespeare vorbesc despre mecanismele complicate ale puterii? Da' de unde, e vorba doar despre sex. Personajele acestor piese sînt regi şi regine? Nu, sînt corpuri politice. Richard rîvneşte la putere? Nu, rîvneşte la cumnată-sa. De ce moare Hamlet-tatăl, ca frate-său să devină rege? Nu, ca frate-său s-o aibă pe nevastă-sa (iar ce accente sexuale capătă relaţia lui Hamlet-fiul cu propria mamă, să nu mai vorbim). Castelul din cărţi de joc al lui Regan şi Goneril nu se prăbuşeşte din cauza întoarcerii vitejeşti a Cordeliei, ci din pricina frustrărilor fizice şi obsesiei lor sexuale pentru Edmund.

Sigur, putem să facem lucrurile mai complicate, să decodăm metafore construind discursuri scenice revelatoare pentru dilemele lumii în care trăim. Evident că e mult mai mult în Richard III, Hamlet sau Regele Lear decît sex pur. Sînt texte în care nimeni nu se dezbracă. Dar ideea generală e simplă: sexul vinde, sexul face lumea să se-nvîrtă, sexul face teatrul. Ce alt motiv am avea să explicăm tot ce se petrece în jurul nostru prin viaţa sexuală a altora?

Modelul mental prin care-i judecăm pe ceilalţi e unul sexual: avem nevoie, pentru liniştea noastră interioară, ca datele primare ale acestei vieţi sexuale să se petreacă sub ochii noştri, ori, dacă nu, o măreaţă libertate de fabulaţie ni se deschide dinainte. Unii ar zice, dimpotrivă, că a reduce toate relaţiile dintre oameni la potenţialul lor sexual e dovada unei absolute lipse de imaginaţie, dar ce poate fi mai înduioşător decît să constaţi ce multă nevoie avem să lucrăm cu aritmetica regulii de trei simplă, după care oamenii se poartă şi gîndesc în funcţie de poziţiile în care fac dragoste? Asta ne dă siguranţa propriilor opţiuni şi acţiuni.

Şi, deschizînd o paranteză, ce altă raţiune ar fi pentru actori să aproape nu mai joace de la o anumită vîrstă decît că teatrul e interesant doar atîta vreme cît ceea ce aduce în scenă vorbeşte despre corpuri dezirabile sexual, în cea mai convenţională şi încărcată de prejudecăţi definiţie a termenului? Să ne gîndim bine, nu e teatrul un bordel plin de onorabilitate, unde mergem ca să ne ostoim impotenţele? O formă foarte elegantă, o artă nobilă de a vorbi despre aceleaşi lucruri pe care le tocăm şi cu prietenii, despre viaţa sexuală a unor mai mult sau mai puţin cunoscuţi? Că adeseori teatrul zice cîte ceva, mai mult printre rînduri, şi despre altă viaţă, a unor altfel de corpuri sociale, pe cine preocupă? E doar o paranteză la ştirile despre ultimele... cum le zice?... futaiuri cu care ni se delectează mintea în lungile-i pauze de gîndire.

Şi tocmai de-asta s-ar putea să meargă aşa prost tehatrul românesc: ne consumăm întreaga creativitate în a explora imaginativ viaţa sexuală a celorlalţi şi prea puţin rămîne pentru adevăratul corp social.