Votaţi Centrul pentru Dramaturgie Contemporană!

Avem nevoie de el. Oricum se va numi. Oricine-l va conduce (?). dar nu oricum va fi fiind el gîndit, pentru că odată puse pe picioare legale, cu instituţiile româneşti poţi să mori de gît şi n-apuci să le reformezi.

La cum pluteşte prin aer - nu doar cel rarefiat de pe la noi, ci şi prin sfere mai oxigenate unde noua dramaturgie românească a început să pară tentantă -, ideea unui Centru pentru (Noua) Dramaturgie (Contemporană) capătă o realitate din ce în ce mai concretă. Miza este, însă, care-i va fi propria filozofie. Va fi el un proiect modernist - aşa cum erau Laboratorul lui Grotowski, Cricot-ul cracovian al lui Tadeusz Kantor sau cum e acum Centrul parizian al lui Peter Brook -, concentrat asupra unei estetici precise (şi a unei / unor personalităţi) şi cu practică de lucru distinctă şi particularizată (ca să nu-şi imagineze cineva că încerc s-o dau cotită, vorbesc în acest caz, cu tot dragul aferent, de dramAcum) sau va fi o platformă de susţinere şi promovare artistică, financiară şi logistică a creativităţii în aria dramatică, indiferent de formă, agregare şi metodă, după modelul Centrului Naţional al Dansului?

Un al doilea enjeu - cum se zice pe alte meleaguri - important e în ce va consta realitatea fizică a acestui Centru: ideea e să pui pe picioare un teatru cu de toate, de la săli de întîlniri, bibliotecă, librărie şi bar la săli de repetiţie şi spectacol, să te opreşti cam la prima parte şi să preferi soluţia (cu avantajul, relativ, al "furnizării" de actori, dotări şi personal tehnic, ultimele fiind probleme fierbinţi şi la limita insolvabilului, o spune inclusiv experienţa recentă a Teatrului Metropolis şi Centrului Naţional al Dansului) parteneriatelor de lucru şi producţie cu teatre din toată ţara - cele cărora, la urma urmei, le sînt destinate produsele dramaturgice, sau să mergi pe o formulă combinată, cu spaţii proprii minim dotate (pentru lecturi, dezvoltare de text, prezentări etc.) şi parteneriate profesionale cu felurite alte instituţii. La acest capitol, situaţia e uşor diferită de cea a Centrului Naţional al Dansului, unde tema era tocmai lipsa spaţiilor destinate dansului contemporan - în vreme ce în cazul unui centru pentru dramaturgie ideea generală ar fi să cointeresezi producătorii de teatru şi publicurile instituţiilor de spectacol "tradiţionale" în textul dramatic actual, viu. La fel cum, pragmatic vorbind, ar fi cumva redundant ca Centrul să devină şi editură de teatru nou (culegere, redactare, corectură, tipografie, distribuţie, altă legiune de oameni, altă distracţie), cînd are la îndemînă mecanismele conectării - prin (co)finanţare - cu edituri deja active, cu toată bucătăria deja amenajată.

O ultimă întrebare spinoasă e legată de andrisantul activităţii acestui ipotetico-virtual-potenţial Centru de Dramaturgie: globalizare sau autohtonizare? Cum va putea fi ţinută în echilibru balanţa dintre interesul pentru legăturile internaţionale - exportul de texte de teatru, mai pe scurt - şi intervenţia activă şi eficientă în spaţiul socio-teatral românesc? Momentan, dramaturgia românească nouă (şi teatrul aferent ei) trăieşte şi activează, practic, pe alte meridiane, iar scopul poate că ar trebui să fie să-i întoarcem chipul şi către realitatea-i generatoare, însă în calitatea ei de "receptor".

Unul dintre avantajele unui Centru pentru Dramaturgie ar fi şi acela al conectării sistem(at)ice cu lumea globală, prin susţinerea unei reţele de traducători "agreaţi" (care să nu mai primească 800 de euro dacă traduc mady-baby.edu în slovacă şi 4.000 dacă se ocupă de Steaua fără nume în franceză - exemplele sînt reale, dar ăsta e un alt subiect), organizarea de show-case-uri (cum ar trebui să fie, pînă una-alta, Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara) şi restul tralalala-urilor parteneriale cu instituţii constructiv similare, de la Maison Antoine Vitez la New Dramatists (la întîmplare numindu-le).

Pe urmă, intervin amănuntele: va fi acest Centru Naţional (cît de valabilă mai e o astfel de noţiune - naţiunea - în lumea în care trăim?), ceea ce, într-o veselă corelaţie cu magnifica legislaţie autohtonă, va obliga la slalomuri graţioase pentru deschiderea lui către artişti şi proiecte cu paşapoarte de alte culori (inclusiv albastrul moldav), va fi Român, riscînd, astfel, să piardă interesul, de pildă, al autorilor de limbă maghiară sau să-i scape prin sita ideologică pe cei români de origine, dar scriitori în altă limbă, va fi el dedicat Noii Dramaturgii sau Dramaturgiei Contemporane, altfel spus, va funcţiona strict sintagmatic sau mai degrabă paradigmatic, se va ocupa el mai degrabă de producerea de dramaturgie sau şi de "înregistrarea" ei?

În orice caz, să zicem că e timpul ideal pentru o construcţie instituţională în dramaturgia românească. Şi să mai zicem că nu e nevoie să inventezi o lume autosuficientă, în sine, tot ce trebuie e să pui pe roate o listă (nici măcar lungă) de mecanisme organizaţional-financiare. Adică de niţică bunăvoinţă...