Viaţa-i miere şi chişleag (apud Cobileanski)

N-aş zice că scurt-metrajele cu poantă şi metaforă ale lui Igor Cobileanski sînt cinematografia mea preferată, dar m-am trezit într-o bună dimineaţă cu ideea aplicabilităţii parţial-directe a istoriei din (Plictis) şi inspiraţie la viaţa noastră teatrală: unul după altul ne trezim scurt-circuitaţi mental, vărsînd în şuvoi nesecat ode feluriţilor noştri primari.

Şi m-am mai trezit cu o idee:

O schizofrenie naţională
două grafii, bani de două feluri
î din i şi â din a
sînt şi sunt
firfirici şi milioane
o Românie pentru noi şi una pentru ei
sigur că nu ne-nţelegem
noi sîntem şi ei sunt. Ne conjugăm după alfabete proprii.

Schizofrenia teatrală: Sprijinim (sau suportăm, după noul vocabular) dramaturgia naţională, dar orice autor "din afară" e plătit mai bine decît unul român. Sau decît un traducător - dintre cei descurcăreţi, nu neapărat buni. Pentru că pe la noi se practică haiducia: există "persoane" care vînează texte de succes în Europa ori Statele Unite, intră în legătură cu agenţii dramaturgului (pentru care România e un soi de Vest Sălbatic) şi se transformă în traducătorii potenţiali unici ai pomenitelor texte. Vrei să faci piesa? Plăteşti cît vrea muşchii omului, şi chiar de te-apuci să revizuieşti drastic versiunea românească (haiducii traductivi respectivi nu sînt mai niciodată o lumină), tot numele lui trebuie să-l treci pe afiş. Iar viaţa-i miere şi chişleag...

Ce frumos ar fi dacă aş putea convinge pe cineva că un Centru pentru Dramaturgie Contemporană trebuie inventat nu ca să aibă unii şi alţii o sală unde să monteze, ci ca un factor de reglare a unui mecanism bolnav, care dă rateuri şi scoate fum... Că e nevoie de Centrul ăsta (şi) ca platformă de negociere a importului de texte străine, şi de formare şi "agreare" a unor traducători a căror meserie asta să fie, măcar în mare...

Altă schizofrenie: o grămadă de oameni care-şi doresc să joace şi să monteze (pe unii îi cunosc, pe alţii mai puţin) îşi iau destinul artistic în propriile mîini... Vor cu aprindere să facă teatru, cred că au ceva de zis, cred în puterea artei ăsteia de a mai găsi ceva de zis... Ei, da' să nu ne imaginăm că scriu împreună un text despre viaţa lor şi a lumii în care se învîrt şi fac un spectacol împreună (remember Stop the Tempo?), noooo, iau o piesă scrisă - bine - de cineva de peste mări şi ţări, cu clinci la public, eventual deja ecranizată şi, de cele mai multe ori, deja foarte cunoscută în România, şi caută un regizor care s-o "pună în scenă". Fiindcă, din păcate, aşa au învăţat ei că trebuie procedat cu teatrul, că el aşa există, că el asta este. Cît din propriul zbucium interior va ajunge la spectator, ce au ei să-i spună lui, altceva, ceva ce nu găseşte într-un teatru de repertoriu poprit în mîlul flatării gustului de estradă al primarului şi "liderilor de conştiinţă", ei bine, pînă la acest punct pe agenda de priorităţi nu prea ajung mulţi. Că prea-i viaţa numa' miere şi chişleag.

Cît despre de ce un text bătut şi cunoscut, asta-i o altă istorie schizofrenică. Iubim dramaturgia nouă, dar n-avem habar decît de aia deja mestecată şi regurgitată de unii şi alţii, ori despre care aflăm de la cinema; ce ajunge pe scenele din România sub umbrela minunatei contemporaneităţi textuale e de un aleatoriu demn de ruleta rusească, fiecare face cam piesele peste care dă, nu unele pe care să le-aleagă după subtile criterii cum ar fi relevanţa sau calitatea scriiturii. Altfel cum să explici că un text cum e Chip de foc al lui Mayenburg s-a montat de vreo patru ori, dar ce-a mai scris el numai avizaţii ştiu, că avem două Nopţi arabe şi tot atîtea Plastiline în exact acelaşi timp, după care şi de Schimmelpfening, şi de Sigarev ne-am plictisit instantaneu (de ce piesele astea şi nu altele?). Dacă Victor (Scoradeţ) traduce, bine, dacă nu, să le fie de bine nemţilor... La ei oricum viaţa-i miere şi chişleag.

Ce frumos ar fi dacă aş putea convinge pe cineva că un Centru pentru Dramaturgie Contemporană trebuie inventat ca să ne scutim odată de inventatul mersului pe jos, pentru ca instituţional (adică programatic, şi nu după aleanul şi cheful de muncă voluntară al cîte unor suicidari) să aflăm cu toţii despre ce vorbim şi despre ce se vorbeşte ori se scrie mai departe de Albiţa, Giurgiu şi Curtici...

Poate că a da vina pentru letargia şi lipsa de imaginaţie (alta decît cea haiducească) a abordărilor dramaturgic-teatrale româneşti pe absenţa unui Centru de Dramaturgie pare o formă de escapism ţinînd de sentimentul naţional al fiinţei. Dar e, după mine, mai rău de atît: schizofrenici cum ne arătăm, lucrurile bune nu-ncep să se mişte decît îndesate cu linguriţa de ricin pe gîtul altminteri doritorilor.

O schizofrenie naţională şi teatrală, î din i şi â din a, sîntem, sunt şi nimic nu mai este...