Cum să faci performance în România

Altădată, treaba artistului era să facă artă de bună calitate; acum, treaba lui e să nu mai facă deloc artă. (...) Arta şi viaţa nu se intersectează pur şi simplu; identitatea fiecăreia e incertă. Să pui astfel de întrebări sub forma unor acte care nu sînt nici artistice, nici de viaţă, plasîndu-le, în acelaşi timp, în contextul delimitat al unui spaţiu convenţional înseamnă să sugerezi că certitudini cu adevărat nu există: numele de pe uşa galeriei ori a sălii de spectacol ne asigură că orice-ar fi înăuntru e artă, şi orice altceva e viaţă. (Allan Kaprow, Manifest (1966))

Un performance (sub toate subformele lui, de la happening la video-instalaţii şi numeroase alte înfăţişări cărora încă nu li s-a dat un nume foarte precis) e o grefă artistică operată asupra realului; intervenţionist fiind, deci (recreează conştient şi operînd cu măsura parţialei distanţări ceea ce percepem ca mersul firesc al vieţii / lumii / societăţii), funcţia şi intenţia performance-ului sînt strîns legate de critic şi politic. Seamănă, să zicem, cu acele reenactments (reconstituiri) din emisiunile cu crime mai mult sau mai puţin celebre: refacerea programată a condiţiilor de producere a delictului ajută la identificarea fără dubiu a criminalului.

Ca un revelator de hîrtie foto.

Teatrul invizibil al lui Augusto Boal e probabil versiunea absolută de performance, deghizată fiind în aparenţa unei realităţi fără semne ale convenţiei de spectacol şi asumîndu-şi toate riscurile aleatoriului. Temele teatrului invizibil sînt întotdeauna legate de felurite soiuri de discriminare şi de automatismele de gîndire prin care percepem relaţiile dintre grupuri umane şi pe cele dintre oameni aparţinînd unor grupuri diferite. Boal a făcut un astfel de performance în metroul din Paris, pe tema prejudecăţilor şi discriminării de gen (unul dintre punctele de plecare fiind, de pildă, faptul că agresivitatea e tolerată la bărbaţi, dar marginalizată social în cazul femeilor). Nu mă-ndoiesc că-n metroul din Bucureşti nu e nimeni tentat să facă spectacole dintr-astea - nu doar din cauză că în România actorii nu sînt pregătiţi să facă faţă neprevăzutului cotidian, dar ei ar risca şi să fie aproape linşaţi de pasageri.

Cum să pui de-un performance în România? Sau să-ncepem cu de ce-ul? De pildă, pentru că sîntem o ţară rasistă şi xenofobă, dacă nu şovină, foarte puţin dispusă să se recunoască astfel, iar unul dintre avantajele socio-artistice ale performance-ului (politic) e tocmai că le revelează participanţilor-spectatori propria conştiinţă.

Să zicem apoi că luăm drumul european cred că 81 (sau să fie 68?), Bucureşti-Sibiu Capitală Culturală Europeană. La un moment dat, şoseaua intră în reparaţii, la un pod, iar maşinile sînt oprite în faţa unui semafor (se circulă pe singură bandă, alternativ). Pe partea dinspre Sibiu, mai ales, cît timp maşinile aşteaptă verdele, un întreg spectacol se pune în mişcare: pişchirei care-ţi spală parbrizul şi luneta, chiar dacă nu vrei şi n-ai nevoie (da' ce să faci, dacă nu te poţi mişca de pe loc?), ologi care-ţi cer zece mii, vînzători de fructe de pădure, pe care eşti aproape sigur că nu ei le-au cules, sau de cristaluri, despre care eşti la fel de sigur că sînt sticlă veritabilă. Pentru o ţigară, plozii sînt gata să-ţi tragă de portiere şi să-ţi zguduie maşina, iar tu eşti condamnat la nemişcare pe patru roţi. Pentru că, absolută coincidenţă, copleşitoarea majoritate a acestor oameni aparţin minorităţii rrome, reacţia şoferilor şi pasagerilor opriţi în trafic e una încărcată de rasism. Pe care-l consideră, în situaţia dată, cît se poate de justificat.

Iată un bun punct de la care se poate naşte un performance: un neofit non-rom care să se alăture grupului de la semafor, oferind un "serviciu" distinct, şi cîţiva intervenienţi în rol de conducători auto (ne)întîmplători, cu partituri distincte de interpretat, cu intenţia de a scoate în evidenţă, pe de o parte, reacţia comunităţii ad-hoc a rromilor faţă de un intrus şi a trecătorilor motorizaţi, puşi în faţa inevitabilului de a diferenţia între o anumită ocupaţie sau comportament şi o anume rasă / etnie. Ceva mai mult despre conştientizarea rasismului decît Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi ceva mai mult decît parada portului rrom.

Data viitoare mai că-s pe cale să fac un proiect de performance despre a lucra pe Macintosh ca formă de anarhism cotidian în România: Staţimai multînstrăinătatenu-iaşa? Călanoinumaistrăiniiauvenitcumacuri. Dacăaflaţicummergesănespuneţişinouă.Costă89dedolari,cumziceînreclamă,da'cuTVAeunpicmaimultdeosută. Bun venit la Zapp!