Daţi-mi altă viaţă!

Trei zile am stat cu WC-ul înfundat pîn-am reuşit să zburd la 8 dimineaţa în căutarea unei pompe. Şi eram doi oameni în casă şi poate că-mi doream să nu fac tocmai impresie proastă... Dar cînd să mă mai ocup şi de pompe??? Eu am de adunat şi redactat materiale pentru un cotidian şi un săptămînal, într-o ţară în care n-ai nici o garanţie că cine zice c-o să-ţi trimită un material o s-o şi facă (eventual, o fac în ultimul moment, la redactare n-am timp şi nervi să scot toate greşelile, deci corectoarele ajung să mă înjure şi viaţa se complică şi mai mult), am de făcut contracte şi alergat după oameni pentru semnături, tre' să sun oameni (şase-şapte, ca să mă pot baza, la final, măcar pe patru), scriu mailuri, transcriu interviuri şi mese rotunde, redactez o carte. Fac regie de montaj video. Trebuie să-mi schimb bateria la calculator, să trimit chestii prin Prioripost, scanuri de buletine pe mail. Citesc patru cărţi odată, pentru că, dacă nu trec într-o singură "şedinţă" de prima sută de pagini, uit că le-am început, şi toate sînt cam numai proză. Citesc Beigbeder, ca tot omul care nu le are curent cu lectura. Seara mă duc la teatru, dans ori alte activităţi culturale. Dacă n-ar fi cine să-mi facă niscaiva curat prin casă, o dată la două săptămîni, mi s-ar prăbuşi în cap şandramaua; spăl rufe la miezul nopţii şi le las cîte-o zi pînă le întind, mă chinui să nu uit că trebuie să-mi citesc apometrele şi să plătesc întreţinerea. Într-o lume mai bună, asta s-ar numi multitasking; în lumea mea, e pură schizofrenie. Nici una din activităţile astea intelectuale multilevel nu (mai) ajung să-mi dea sentimentul de satisfacţie pe care mi l-a lăsat desfundatul WC-ului.

În ultimă instanţă, mai am şi de scris. Singurul motiv pentru care m-am apucat, de fapt, de meseria asta. N-am timp să merg la film, iar din alea trei sau patru sute pe care le am, nici jumate n-am văzut. Îmi dezamăgesc prietenii fiindcă n-apuc să mă duc la spectacolele lor, n-am timp să mă văd cu ei, n-am timp să le răspund la mail, n-am timp, n-am timp, n-am timp... Nici să dorm bine nu mai am timp, de stres mă trezesc în toiul nopţii. Iar cînd mă-ndrăgostesc... ei, imaginaţi-vă cum e să locuiască cineva cu mine zi de zi.

Iau valeriană cu pumnul, că altceva nu se mai dă fără reţetă. Şi poate să-mi zică şi mie cineva de ce? Că de îmbogăţit nu mă îmbogăţesc, asta, cel puţin, e sigur. Doar mă prostesc pe zi ce trece.

Recent, mi-am petrecut trei ore jumate din existenţa asta imposibilă (başca alte nenumărate, transcriind discuţia respectivă) la "dezbaterea" Dans şi psihanaliză, organizată de Observator cultural la Centrul Naţional al Dansului. Ocazie cu care am decis să-mi revizuiesc viaţa: n-am auzit de cînd sînt atîtea inepţii pe minutul pătrat, emise de artişti români ai dansului contemporan reuniţi acolo. Pentru care psihanaliză era ceva legat de o canapea, complexul lui Oedip, refulări şi nişte instincte sexuale, care n-aveau nici măcar minima curiozitate faţă de ceea ce aveau de spus nişte profesionişti, să nu mai spun de cultura dialogului, aia care spune că dacă altcineva vorbeşte, tu taci. Iar eu stau ca imbecila şi-mi ascult neuronii cum mor, mă gîndesc la cîte cărţi n-am citit în ultima vreme şi cît de fericiţi sînt unii că nici nu ştiu de existenţa lor. Stau să mă gîndesc cum ne dăm, eu, Gina, Anca, peste cap să facem din rahat bici şi din suplimentele de dans ale Observatorului..., o jucărie interesantă, cînd am putea să-i fericim pe toţi scriind despre cît de minunaţi sînt ei şi propriile lor producţii. Că de grija suplimentelor ăstora eu nici n-ajung să scriu în ele e partea a doua; nici ce redactez nu mai ţin minte. Ştiţi pe unde e nivelul intelectual în România culturală? Să-mi ziceţi şi mie, că barometrul meu e mut. Dar care-s provocările intelectual-emoţionale a aflat careva? Interesează pe cineva? Să dau anunţ la ziar că umblu în căutarea unor oameni cu care să se poată sta de vorbă sau să fug într-o scorbură cu ăia cîţiva pe care-i ştiu deja?

Nu mai am 20 de ani, nu mai am toată viaţa înainte, nu mă mai pot da de trei ori peste cap să mă fac ce vreau eu. De cinci ani fac presă cotidiană, de vreo trei lucrez la o revistă culturală, de doi fac periodic suplimente de dans şi mă gîndesc tot mai serios că nu vreau să ies la pensie din afacerea asta. Are cineva vreo idee cum să mă fac rentieră? Sau măcar cum să nu mă tîmpesc (eventual, prin contagiune) între timp?