"Ne înțelegem prin ceramică", spunea la un moment dat, cu prilejul unei discuții publice pe care am avut-o împreună, Vlad Basarab: oamenii se înțeleg, se pot înțelege între ei (și poate chiar ar trebui să încerce s-o facă), dincolo sau mai curînd dincoace de diversitatea limbilor (prin care poate cel mai adesea ne certăm, ne disputăm), prin ceramică, adică prin pămîntul de sub tălpi ridicat și lucrat cu mîinile, ars la soarele prometeic coborît pe Pămînt.
Ce este ceramica pentru Vlad Basarab, cum o redescoperă și o reproiectează el? În primul rînd, gestualitate, procesualitate, performativitate, deci legătură neîntreruptă. Apoi, lucrul, lucrarea cea mai denudată, mai simplă, mai imediată, mai pură, mai universală: cu pămîntul de sub tălpi lucrat cu mîinile, pretutindeni la dispoziție, materie vie ca suport pentru așezarea oamenilor și pentru culturile și civilizațiile lor, ca element imediat-unificator, perpetuu comun al umanității. Ceramica afirmă materia care reunifică fluid pămînturile ca unic Pămînt, lucrarea pămîntului făcîndu-ne să redescoperim unitatea Pămîntului, diferențiindu-se în plus, esențial, prin manualitate, prin "geniul mîinilor", ca meșteșug, de exploatarea extractivist-industrială care, deși hors sol, a secătuit pămînturile atît separîndu-le de locuitorii lor, cît și rupîndu-le între ele în teritorii dușmane.
Fără nici cea mai mică teamă că aș exagera, afirm că Vlad Basarab este (alături de Mircea Cantor - mă voi explica în altă parte în acest sens, deși am spus-o, public, deja) cel mai autentic brâncușian artist român contemporan, poate chiar singurul. Artist-sinteză în act, prin deplasare și așezare temporară a atelierului-laborator, el nu numai că reunește tradițiile locurilor (unificate de unitatea Pămîntului) și modernitatea, ci inventează și propune, chiar, tradițiile pămîntului ca adevărată modernitate sustenabilă pentru salvarea Pămîntului.
Dovadă a acestei atenții extrem de precise la localizare și a lucrului cu locul, cu cultura locului și în spiritul diverselor locuri: în conceptul unui proiect recent, intitulat Terra Memoria, Vlad Basarab adaugă elementelor primordiale cu care lucrase pînă acum, pe care de fapt le experimentase în același timp novator și atent la specificitatea solurilor și a tradițiilor ceramice locale, lutul și focul, apa, altfel spus Mediterana omniprezentă în sensibilitatea venețiană, și tragic actuală prin valurile de migranți și de refugiați care încearcă să taie valurile Mediteranei, acest "lac interior" al civilizațiilor, dar de cele mai multe ori le cad victime.
Și ce este, apoi, sinteza creatoare, anti-distructivă, recuperatoare și ispășitoare, foc-pămînt dacă nu o descoperire a "Sudului" interior comun din noi toți, al întregii umanități?
Vlad Basarab materializează distrugerea, atît ca "dezintegrare" naturală, cît și ca distrugere politică intenționată, ca Holocaust: cărțile lui din lut ars sau nears sînt o ispășire și o transvaluare și transmutare a arderii cărților, focul lui este un foc care salvează atît umila humă a umanității (aceeași familie de cuvinte), cît și focul însuși, ca simbol prometeic al progresului, al creației colectiv-continue, nu al distrugerii.
Procesual și performativ (dar - noutate și particularitate - o performativitate nu atît a subiectului, artist-actor, așa cum, ne-a obișnuit istoria artei modernității tîrzii (dacă nu chiar întîrziate), cît a materiei înseși, o performativitate imanentă și obiectivă: istoria materiei înseși), Vlad Basarab reușește imposibilul, adică să materializeze distrugerea, dar și recuperarea distructivității ca forță creatoare. Formele lui sînt intermediare, procesuale, fluide, forme-între, forme-proces, forme în curs: forme-istorie și forme-legătură, forme-punte și forme-"verigă lipsă", ceea ce dovedește la superlativ excelența și inventivitatea lui ca artist de sinteză.
Făuritor, unificator, pacificator; integrator, explorator, experimentator - sau, cum spuneam, redescoperire și experimentare ecologică a celui mai vechi, mai autentic și imediat tradițional pentru cel mai nou, viitorul nou.
Vlad Basarab desfășoară un poem, redescoperă istoria umanități în istoria materiei, altfel spus primul pas de ridicare fără smulgere a umanității din humă, înainte ca umanizarea să devină industrie și exploatare a humei și să se întoarcă, astfel, împotriva Omului: moment de grație în prag, moment-prag pe care el nu doar îl descoperă, ci îl și reface și ni-l propune spre experimentare mentală asemenea unui adevărat ritual "păgîn".
Re-afirmînd Athanorul (cuptor, atelier, laborator) alchimic, artistul proiectat de către Vlad Basarab (fiecare artist autentic proiectează și propune o viziune asupra artei și asupra artistului) reface Pămîntul din pămînturi, redescoperind marele vis iluminist al lui Immanuel Kant din opusculul Spre pacea eternă.
Prin însuși parcursul săi biografic (performativă, exploratoare și experimentatoare în sine) de artist-globetrotter sau, mai exact, de artist-migrant (care leagă, "coase" la loc Pămîntul peticit în pămînturi, pe verticala memoriei umanității în contra sfîșierilor superficiale pe orizontala politică a teritorialității), Vlad Basarab propune ca unică soluție salvatoare un nou cosmopolitism kantian, care în același timp să reintegreze Pămîntul în Cosmos și să refacă Cetatea, cetățenescul, politicul autentic uman al umanității.
La Vlad Basarab, pămînturile însele se mișcă, migrează, se vizitează, își oferă adăpost și se amestecă obiectiv în căutarea unor soluții cu adevărat salvatoare, fizico-chimic și chimic-alchimic, adică moral-politic salvatoare.
Prin lucrarea sa, și tot în termeni kantieni, Vlad Basarab coboară legea morală din cerul înstelat pe Pămînt (redescoperind-o în memoria pămînturilor), reafirmînd Pămîntul ca Soare moral incandescent și iradiat într-un moment și după o istorie în care acesta riscă să devină o Lună.
Ce este ceramica pentru Vlad Basarab, cum o redescoperă și o reproiectează el? În primul rînd, gestualitate, procesualitate, performativitate, deci legătură neîntreruptă. Apoi, lucrul, lucrarea cea mai denudată, mai simplă, mai imediată, mai pură, mai universală: cu pămîntul de sub tălpi lucrat cu mîinile, pretutindeni la dispoziție, materie vie ca suport pentru așezarea oamenilor și pentru culturile și civilizațiile lor, ca element imediat-unificator, perpetuu comun al umanității. Ceramica afirmă materia care reunifică fluid pămînturile ca unic Pămînt, lucrarea pămîntului făcîndu-ne să redescoperim unitatea Pămîntului, diferențiindu-se în plus, esențial, prin manualitate, prin "geniul mîinilor", ca meșteșug, de exploatarea extractivist-industrială care, deși hors sol, a secătuit pămînturile atît separîndu-le de locuitorii lor, cît și rupîndu-le între ele în teritorii dușmane.
Fără nici cea mai mică teamă că aș exagera, afirm că Vlad Basarab este (alături de Mircea Cantor - mă voi explica în altă parte în acest sens, deși am spus-o, public, deja) cel mai autentic brâncușian artist român contemporan, poate chiar singurul. Artist-sinteză în act, prin deplasare și așezare temporară a atelierului-laborator, el nu numai că reunește tradițiile locurilor (unificate de unitatea Pămîntului) și modernitatea, ci inventează și propune, chiar, tradițiile pămîntului ca adevărată modernitate sustenabilă pentru salvarea Pămîntului.
Dovadă a acestei atenții extrem de precise la localizare și a lucrului cu locul, cu cultura locului și în spiritul diverselor locuri: în conceptul unui proiect recent, intitulat Terra Memoria, Vlad Basarab adaugă elementelor primordiale cu care lucrase pînă acum, pe care de fapt le experimentase în același timp novator și atent la specificitatea solurilor și a tradițiilor ceramice locale, lutul și focul, apa, altfel spus Mediterana omniprezentă în sensibilitatea venețiană, și tragic actuală prin valurile de migranți și de refugiați care încearcă să taie valurile Mediteranei, acest "lac interior" al civilizațiilor, dar de cele mai multe ori le cad victime.
Și ce este, apoi, sinteza creatoare, anti-distructivă, recuperatoare și ispășitoare, foc-pămînt dacă nu o descoperire a "Sudului" interior comun din noi toți, al întregii umanități?
Vlad Basarab materializează distrugerea, atît ca "dezintegrare" naturală, cît și ca distrugere politică intenționată, ca Holocaust: cărțile lui din lut ars sau nears sînt o ispășire și o transvaluare și transmutare a arderii cărților, focul lui este un foc care salvează atît umila humă a umanității (aceeași familie de cuvinte), cît și focul însuși, ca simbol prometeic al progresului, al creației colectiv-continue, nu al distrugerii.
Procesual și performativ (dar - noutate și particularitate - o performativitate nu atît a subiectului, artist-actor, așa cum, ne-a obișnuit istoria artei modernității tîrzii (dacă nu chiar întîrziate), cît a materiei înseși, o performativitate imanentă și obiectivă: istoria materiei înseși), Vlad Basarab reușește imposibilul, adică să materializeze distrugerea, dar și recuperarea distructivității ca forță creatoare. Formele lui sînt intermediare, procesuale, fluide, forme-între, forme-proces, forme în curs: forme-istorie și forme-legătură, forme-punte și forme-"verigă lipsă", ceea ce dovedește la superlativ excelența și inventivitatea lui ca artist de sinteză.
Făuritor, unificator, pacificator; integrator, explorator, experimentator - sau, cum spuneam, redescoperire și experimentare ecologică a celui mai vechi, mai autentic și imediat tradițional pentru cel mai nou, viitorul nou.
Vlad Basarab desfășoară un poem, redescoperă istoria umanități în istoria materiei, altfel spus primul pas de ridicare fără smulgere a umanității din humă, înainte ca umanizarea să devină industrie și exploatare a humei și să se întoarcă, astfel, împotriva Omului: moment de grație în prag, moment-prag pe care el nu doar îl descoperă, ci îl și reface și ni-l propune spre experimentare mentală asemenea unui adevărat ritual "păgîn".
Re-afirmînd Athanorul (cuptor, atelier, laborator) alchimic, artistul proiectat de către Vlad Basarab (fiecare artist autentic proiectează și propune o viziune asupra artei și asupra artistului) reface Pămîntul din pămînturi, redescoperind marele vis iluminist al lui Immanuel Kant din opusculul Spre pacea eternă.
Prin însuși parcursul săi biografic (performativă, exploratoare și experimentatoare în sine) de artist-globetrotter sau, mai exact, de artist-migrant (care leagă, "coase" la loc Pămîntul peticit în pămînturi, pe verticala memoriei umanității în contra sfîșierilor superficiale pe orizontala politică a teritorialității), Vlad Basarab propune ca unică soluție salvatoare un nou cosmopolitism kantian, care în același timp să reintegreze Pămîntul în Cosmos și să refacă Cetatea, cetățenescul, politicul autentic uman al umanității.
La Vlad Basarab, pămînturile însele se mișcă, migrează, se vizitează, își oferă adăpost și se amestecă obiectiv în căutarea unor soluții cu adevărat salvatoare, fizico-chimic și chimic-alchimic, adică moral-politic salvatoare.
Prin lucrarea sa, și tot în termeni kantieni, Vlad Basarab coboară legea morală din cerul înstelat pe Pămînt (redescoperind-o în memoria pămînturilor), reafirmînd Pămîntul ca Soare moral incandescent și iradiat într-un moment și după o istorie în care acesta riscă să devină o Lună.