În cochetul, inspiratul Muzeu Național al Literaturii Române nu există o sală (sau măcar un perete, o simeză, un panou) dedicat traducătorilor, "doar"-traducătorilor, traducătorilor-doar-traducători: scriitorilor de traduceri, cum s-ar cuveni, empiric pentru început, să-i numim (și a căror umbră polară o reprezintă scriitorii-pentru-traducere, despre care nu voi vorbi aici). Dar întreaga istorie a literaturii române (și a oricărei literaturi organic-consistente, ca să spunem așa, și, mai departe, a oricărei culturi, cu infinite nuanțe) este, în filigran, dincolo de împrumuturile și de voințele de sincronizare conștiente, o istorie a traducerilor.
Începînd, în Muzeul Național al Literaturii Române și în istoria literaturii române, cu traducătorul mitropolit Dosoftei, continuînd regal cu Mihai Eminescu (profit de ocazie ca să anunț că am propus Memorialului Ipotești, pentru la toamnă, organizarea unui colocviu "Eminescu traducător"), trecînd, aproape fără întreruperi, prin Coșbuc, Blaga și așa mai departe pînă foarte aproape (dar ce scriitor român contemporan își mai ia din timp, nu se mai poate împiedica să nu dea curs nevoii și pasiunii de a traduce, mai iese din buricul propriei opere care nu are, astfel, decît de pierdut, uscîndu-se și devigorîndu-se narcisic?!), culminînd, poate, cu avangardele, în care traducerea intră în subteran și anonimitate, în implicit, ascunzîndu-se pentru a deveni, dinăuntru, practica literară însăși.
Ce ne facem, însă, cu traducătorii "puri", cu traducătorii-doar-traducători, nu "primordial" scriitori și, accidental sau în subsidiar, "și" traducători, potrivit învechitei și bătrînicioasei (cu atît mai mult în cazul tinerilor) episteme și doxe încă în vigoare? O Antoaneta Ralian ori un Tașcu Gheorghiu, și atîția alții, nu fac parte din istoria literaturii române? Cum sînt reprezentanți? În niciun fel. Uitați, morți și îngropați: ne-au scris străinătatea și au pierit în falsa transparență a înțelegerii, a spontanei și întreținutei ideologii a monolingvismului (chiar și multilingv: vorbim o singură limbă odată?), a non-nevoii de a traduce, ca singura cale regală de umanizare.
Traducătorii sînt marii uitați ai istoriei literaturii și culturii române. Și iată, prin urmare, ceva cu care Cultura Națională, de Ziua ei, nu se poate lăuda. Dimpotrivă: ceva, o absență, o lipsă de atenție și de grijă, de auto-considerare pe care ar trebui să și le reproșeze. Nu sînt primul sau singurul care o spune, dar aș ține totuși să radicalizez spunînd că Naționalul este o supremă operă de traducere. Din fericire! Abia de aici putem re-începe, realist, discuția. Altfel, litanie și costumație.
Pentru că, și mai la rădăcină, pînă la literatură, dar tocmai prin intermediul și grație ei, traducătorii sînt principalii paznici-cultivatori, adică negociatori, politicieni-diplomați ai limbii române: ei negociază clipă de clipă contemporanul și actualitatea limbii române. Nimeni altcineva. Ei o apără de marele pericol al monolingvismului imperialist, care, de fapt, nu duce decît într-un prim moment la dominația unei singure limbi fals traductive (cum este, în momentul de față, engleza), pentru ca imediat după (adică deja acum) să ne scoată din domeniul lingvisticului propriu-zis (actuala engleză globală nu mai este o limbă, înțelegem prin intermediul ei numai ce înțelege ea să înțeleagă, de cele mai multe ori false înțelegeri, evacuări ale înțelegerii-traducere: engleza globală este de fapt o limbă de control, o poliție a expresivităților și a creativității) și să ne dea, să ne predea, să ne lase pe mîna matematicilor (drastic mono-reduse și ele la o tehnică nu doar de control și supraveghere, ci pur și simplu, deja, "pozitiv", de programare, de "design" programator-existențial și chiar productiv-ontologic).
În grade și registre diverse, traducerea este coloana vertebrală infinită a unei culturi. Ceea ce nu este (sau doar pentru proști și superficiali, falși patrioți) deloc înjositor sau "secundarizant", dar care are totul dintr-o "revoluție copernicană" precum cea a psihanalizei, de pildă: nu facem decît să ne între-traducem, să ne între-pătrundem. Traducerea realizează, ține în act osmoza non-omogenizantă, inter-fluxurile umane.
Traducătorii scriu literaturile străine în limbi naționale. Trans-formă literaturile străine în literaturi naționale, pun na(ra)țiunile în contact, forțează dialogul public-interiorizat fără de care nu poate să existe decît război și/sau sclavie: barbarie. Traducătorii articulează, vorbesc străinătatea, o fac să vorbească pe limba națională: repet, articulează ca/în logos străinătatea, o pun în vorbe, o fac să se vorbească, o mențin în lingvistic împotriva automatizării, vai, matematice.
Creează, de fapt, o realitate terță, un fel de zonă-tampon, ca o umbră mai luminoasă decît lumina (pentru că indirectă, răsfrîntă, perceptibilă), ca un dublu, ca un reper. Ceva ce nu este nici străin, nici autohton, dar nici asimilat (unii altora sau toți logosului algoritmat, altfel spus Calculului): lumea însăși, aducerea aproape, figurarea-alături, în familiarul gospodăresc, a lumii înseși, a umanității înseși ca străin care se aproprie liber, care ne scrie deja dar noi nu avem cum înțelege ce vrea să ne spună decît prin traducere, și de care deci nu trebuie să începem prin a ne teme, împotriva dublei dizolvări, în logosul pre-post-lingvistic și în mutism-idiotism, capetele, monstrul cu două capete, adică cu două extreme care presează, apasă, între Număr și Strigăt.
Traducătorii produc, figurează, ne reamintesc în permanență, ca o umbră-reper, literatura însăși, literatura pur și simplu, care e literatură tradusă: nu există act literar direct, ne-tradus.
Pe vremuri, într-o epocă apusă, acestui terț, acestei umbre aduse aproape, figurate aproape fantomal (dar o fantomă a zorilor, nu a miezului, a cumpenei nopții) pentru a ne reaminti permanent lumea, cu pragurile ei de deschidere-închidere, era numită literatură universală.
Acel universal a murit sinucigîndu-se și trăgîndu-ne după el, sau, dimpotrivă, este mai viu ca niciodată, dacă o structură sau un număr, o formulă pot fi ceva viu sau altceva decît o memă maimuțărind viul. Astăzi, pe urmele mai multora (gen Merleau-Ponty, Levinas sau unul pe nume Bachir-Diagne, de-ăștia: aproape nicio referință națională pe această temă, în această direcție!) și, tocmai, în lumina paradigmei traducerii, va trebui să vorbim de "universal lateral".
Dar despre asta, curînd.
Nu este clar încă? Cum e posibil? Cît mai tragem, cît mai credem că vom mai putea trage de timp? Realitatea (începînd cu cea proprie) ne forțează să înțelegem în sfîrșit, dar noi nu, și nu, și nu.
Începînd, în Muzeul Național al Literaturii Române și în istoria literaturii române, cu traducătorul mitropolit Dosoftei, continuînd regal cu Mihai Eminescu (profit de ocazie ca să anunț că am propus Memorialului Ipotești, pentru la toamnă, organizarea unui colocviu "Eminescu traducător"), trecînd, aproape fără întreruperi, prin Coșbuc, Blaga și așa mai departe pînă foarte aproape (dar ce scriitor român contemporan își mai ia din timp, nu se mai poate împiedica să nu dea curs nevoii și pasiunii de a traduce, mai iese din buricul propriei opere care nu are, astfel, decît de pierdut, uscîndu-se și devigorîndu-se narcisic?!), culminînd, poate, cu avangardele, în care traducerea intră în subteran și anonimitate, în implicit, ascunzîndu-se pentru a deveni, dinăuntru, practica literară însăși.
Ce ne facem, însă, cu traducătorii "puri", cu traducătorii-doar-traducători, nu "primordial" scriitori și, accidental sau în subsidiar, "și" traducători, potrivit învechitei și bătrînicioasei (cu atît mai mult în cazul tinerilor) episteme și doxe încă în vigoare? O Antoaneta Ralian ori un Tașcu Gheorghiu, și atîția alții, nu fac parte din istoria literaturii române? Cum sînt reprezentanți? În niciun fel. Uitați, morți și îngropați: ne-au scris străinătatea și au pierit în falsa transparență a înțelegerii, a spontanei și întreținutei ideologii a monolingvismului (chiar și multilingv: vorbim o singură limbă odată?), a non-nevoii de a traduce, ca singura cale regală de umanizare.
Traducătorii sînt marii uitați ai istoriei literaturii și culturii române. Și iată, prin urmare, ceva cu care Cultura Națională, de Ziua ei, nu se poate lăuda. Dimpotrivă: ceva, o absență, o lipsă de atenție și de grijă, de auto-considerare pe care ar trebui să și le reproșeze. Nu sînt primul sau singurul care o spune, dar aș ține totuși să radicalizez spunînd că Naționalul este o supremă operă de traducere. Din fericire! Abia de aici putem re-începe, realist, discuția. Altfel, litanie și costumație.
Pentru că, și mai la rădăcină, pînă la literatură, dar tocmai prin intermediul și grație ei, traducătorii sînt principalii paznici-cultivatori, adică negociatori, politicieni-diplomați ai limbii române: ei negociază clipă de clipă contemporanul și actualitatea limbii române. Nimeni altcineva. Ei o apără de marele pericol al monolingvismului imperialist, care, de fapt, nu duce decît într-un prim moment la dominația unei singure limbi fals traductive (cum este, în momentul de față, engleza), pentru ca imediat după (adică deja acum) să ne scoată din domeniul lingvisticului propriu-zis (actuala engleză globală nu mai este o limbă, înțelegem prin intermediul ei numai ce înțelege ea să înțeleagă, de cele mai multe ori false înțelegeri, evacuări ale înțelegerii-traducere: engleza globală este de fapt o limbă de control, o poliție a expresivităților și a creativității) și să ne dea, să ne predea, să ne lase pe mîna matematicilor (drastic mono-reduse și ele la o tehnică nu doar de control și supraveghere, ci pur și simplu, deja, "pozitiv", de programare, de "design" programator-existențial și chiar productiv-ontologic).
În grade și registre diverse, traducerea este coloana vertebrală infinită a unei culturi. Ceea ce nu este (sau doar pentru proști și superficiali, falși patrioți) deloc înjositor sau "secundarizant", dar care are totul dintr-o "revoluție copernicană" precum cea a psihanalizei, de pildă: nu facem decît să ne între-traducem, să ne între-pătrundem. Traducerea realizează, ține în act osmoza non-omogenizantă, inter-fluxurile umane.
Traducătorii scriu literaturile străine în limbi naționale. Trans-formă literaturile străine în literaturi naționale, pun na(ra)țiunile în contact, forțează dialogul public-interiorizat fără de care nu poate să existe decît război și/sau sclavie: barbarie. Traducătorii articulează, vorbesc străinătatea, o fac să vorbească pe limba națională: repet, articulează ca/în logos străinătatea, o pun în vorbe, o fac să se vorbească, o mențin în lingvistic împotriva automatizării, vai, matematice.
Creează, de fapt, o realitate terță, un fel de zonă-tampon, ca o umbră mai luminoasă decît lumina (pentru că indirectă, răsfrîntă, perceptibilă), ca un dublu, ca un reper. Ceva ce nu este nici străin, nici autohton, dar nici asimilat (unii altora sau toți logosului algoritmat, altfel spus Calculului): lumea însăși, aducerea aproape, figurarea-alături, în familiarul gospodăresc, a lumii înseși, a umanității înseși ca străin care se aproprie liber, care ne scrie deja dar noi nu avem cum înțelege ce vrea să ne spună decît prin traducere, și de care deci nu trebuie să începem prin a ne teme, împotriva dublei dizolvări, în logosul pre-post-lingvistic și în mutism-idiotism, capetele, monstrul cu două capete, adică cu două extreme care presează, apasă, între Număr și Strigăt.
Traducătorii produc, figurează, ne reamintesc în permanență, ca o umbră-reper, literatura însăși, literatura pur și simplu, care e literatură tradusă: nu există act literar direct, ne-tradus.
Pe vremuri, într-o epocă apusă, acestui terț, acestei umbre aduse aproape, figurate aproape fantomal (dar o fantomă a zorilor, nu a miezului, a cumpenei nopții) pentru a ne reaminti permanent lumea, cu pragurile ei de deschidere-închidere, era numită literatură universală.
Acel universal a murit sinucigîndu-se și trăgîndu-ne după el, sau, dimpotrivă, este mai viu ca niciodată, dacă o structură sau un număr, o formulă pot fi ceva viu sau altceva decît o memă maimuțărind viul. Astăzi, pe urmele mai multora (gen Merleau-Ponty, Levinas sau unul pe nume Bachir-Diagne, de-ăștia: aproape nicio referință națională pe această temă, în această direcție!) și, tocmai, în lumina paradigmei traducerii, va trebui să vorbim de "universal lateral".
Dar despre asta, curînd.
Nu este clar încă? Cum e posibil? Cît mai tragem, cît mai credem că vom mai putea trage de timp? Realitatea (începînd cu cea proprie) ne forțează să înțelegem în sfîrșit, dar noi nu, și nu, și nu.