Expoziții de artă
MAGDALENA CARMEN FRIDA KAHLO (Mexic 1907- Mexic 1954)
Expoziția de la Palatul Beaulieu din Lausanne «Viva Frida Kahlo» a oferit o scufundare excepțională în universul legendar al acestei pictorițe, în perpetuă căutare a libertății, a creației și a frumuseții în ciuda / sau poate tocmai datorită unei vieți afectate de multiple evenimente tragice. Ea a marcat secolul al XX-lea prin arta, influența și angajamentul său feminist. Am fost impresionată de spațiul expozițional, hale din subsolul palatului, iluminate cu o proiectare video de imagini din viața și opera pictoriței, completat de o bandă muzicală special compusă, specifică Mexicului, și de o narațiune la persoana întâi, ca și cum Frida Kahlo își povestește viața de la naștere până la moarte. Timp de 50 minute ești sub farmecul somptuoaselor plante, fructe și animale colorate fabulos, ca și al faimoaselor sale portrete, totul la dimensiuni imense (4-5 metri înălțime), repetate de multe ori pe pereții halelor. Pentru ca experiența, impresia să fie și mai puternice, în aer plutește un parfum ambiental legat de tema expoziției.
«Eu mă pictez pe mine, căci petrec mult timp singură și sunt modelul pe care-l cunosc cel mai bine». Primul autoportret -sept 1926. Astfel își motivează Frida Kahlo multele autoportrete pictate de-a lungul vieții. «Nu sunt o suprarealistă» - Andre Breton a integrat-o în acest curent, dar ea a respins clasificarea.
Expoziția a fost rodul colaborării între MAAG Music end Arts și Projektil, o societate de producție specializată în crearea experiențelor multimedia, la intersecția dintre artă și tehnologie.
La ieșirea din originala expoziție există posibilitatea de a cumpăra obiecte ce poartă amprenta operei Fridei Kahlo: cărți, ilustrate, afișe, vase, creioane, stilouri, eșarfe... O bună idee întâlnită în toate muzeele cu tematică artistică.
Geneva, pe culoarele hotelului Movenpick, de care am beneficiat pentru că s-a anulat un zbor Geneva-Viena: am găsit o expoziție cu vânzare a unor fotografii ce reprezintă aspecte ale artei actuale africane. Sunt afișate și prețurile orientative: o fotografie cu dimensiunile de 119 cm x 85 cm este 2000 CHF.
PALATUL Suțu este un edificiu din București, situat în zona Universității, sector 3, Bd. I. C. Brătianu nr.2. Acum MMB (Muzeul Municipal București), are în componența sa 12 muzee și case memoriale și este considerat ca fiind un centru informațional, cultural și educațional. În primăvară existau expoziții tematice, cum ar fi: "Între Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu - Portretul comunist în colecțiile MMB". Am putut vedea piese de patrimoniu omagiale din epocă: covoare cu chipul conducătorilor, tablouri gravate din lemn, vaze bogat decorate (obiecte realizate în mai multe fabrici din România), picturi, fotografii, decupaje din presa vremii. Acum le-am văzut în original.
Între 21 aprilie și 3 mai 2023, Gheorghe Stanciu a expus fotografii sub titlul Orașul vechi în clădirea Primăriei Botoșani. Au fost doar câteva dintre miile de fotografii realizate de către profesorul, pictorul Gh. Stanciu. Sub sticlă și prinse în rame este Botoșaniul vechi: clădirile care mai rezistă, unele și cam puține, sau mai există doar pe peliculă fotografică și în sufletul și amintirile celor născuți și trăitori pe aceste locuri. Iubitorii de arhitectură au avut cu ce-și bucura ochii.
La Constanța am ajuns și la Muzeul ION JALEA (Casimcea - 1887 / Tulcea - 1983). Clădirea, în stil neoromânesc, construită intre 1919-1920, a aparținut lui Constantin Pariano, prefect al Constanței între 1900-1912. Muzeul conține donațiile sculptorului, din 1968, către oraș: sculpturi (108 lucrări), desene, schițe, reliefuri, statui mici și mari, busturi. În timpul primului război mondial Ion Jalea și-a pierdut brațul stâng. Și a continuat să lucreze!
Muzeul de Istorie din Suceava: la parter și la etaj au fost expuse 77 de lucrări aparținând lui NICOLAE GRIGORESCU (1838-1907), tablouri provenite de la șapte muzee din țară. Tocmai s-au împlinit 111 ani de la aducerea tabloului Păstorița în Bucovina, lucrare aflată astăzi în Fondul memorial-documentar Leca Morariu deținut de Muzeul Național al Bucovinei. În anul 1902, Nicolae Grigorescu a pictat tabloul Păstorița și l-a dăruit amicului său Alexandru Vlahuță, care la rândul său l-a dăruit românilor din Bucovina, respectiv Societății pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina. Mi-am bucurat ochii și sufletul, fără a putea folosi aparatul de fotografiat (cerință a muzeelor ce au împrumutat tablourile).
«MIHAI I - Ultimul rege al României» tot la Suceava, expoziție ce mai este vizitabilă până în 21 ianuarie 2024: panouri foto-documentare (alb-negru și color), obiecte aflate în patrimoniul Muzeului Național Peleș: o serie de piese emblematice ale colecțiilor regale, mobilier, medalii, reviste, obiecte personale cum ar fi vioara principelui Mihai, o evanghelie deosebit de frumoasă, cu dedicație pentru regele Mihai, iar dintre arme, poate fi admirat stiletul de ofițer al armatei române cu cifrul Regelui Mihai, primit în dar de către rege la 25 octombrie 1930. Printre cele mai interesante imagini, se remarcă cele realizate de artistul fotograf, originar din Burdujeni, Iosif Berman, instantaneele surprinse de Willy Prager, sau clasicele portrete executate la cunoscutul atelier "Julietta", care au apărut în diverse reviste din țară și străinătate ("Realitatea Ilustrată", "Le Petit Journal", "Life").
În cadrul expoziției mai apar și reproduceri după documente relevante pentru istoria acelei perioade, fotografii ale unor bunuri de patrimoniu, sau emisiuni filatelice, mai vechi sau actuale, dedicate Regelui Mihai I. Nu erau mulți vizitatori când am făcut fotografiile, dar m-au impresionat plăcut o mamă cu fetița ei: fetița cerea informații prin care era clar că știe destul din istoria României. Și mama îi oferea informațiile. Frumos!
CONSTANTIN BRÂNCUȘI s-a întors acasă, la Timișoara cel puțin, prin o parte din operele sale: sculpturi (38), desene, schițe, fotografii! A meritat cu prisosință efortul de a ajunge până la expoziție (depinde de distanța de parcurs de fiecare până acolo...). Bazându-mă pe opinia artistului: "Nu întrebați niciodată pe maeștri, secretul lor nu trebuie niciodată voalat.", am postat pe pagina mea de facebook câteva din fotografiile, fără blitz, făcute la etajul al II-lea al Muzeului Național de Artă din Timișoara, Piața Unirii. Curator: Doina Petrache Lemny, fostă colegă de facultate. Până la Paris, mergeți la Timișoara, nu veți regreta!
Excursii
Gura Portiței, o fășie îngustă de pământ între Marea Neagră și Delta Dunării. FRUMUSEȚE: natură, oameni, lumină, preparate din pește. Țânțari între 21-22,20, numai afară, dar foarte insistenți. Și un tăun impertinent de tot. Nu am ratat experiența bucuriei! Doar între 1 mai și 30 septembrie ale anului.
De câțiva ani buni îmi tot doresc să ajung în Polonia, la Cracovia măcar. Am ajuns la CHIȘINĂU pe la mijloc de septembrie 2023. Doar două zile: cu Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, cu nume pitorești: Hâncu, Căpriana, Buțureni, Condrița, Saharna, Ciuflea, Curchi, Răuț, Tâpova, cu păduri de foioase nehotărâte între vară și toamnă, cu multă limbă rusă auzită cam pretutindeni, cu busturi ale scriitorilor români pe lângă strada «31 August 1989», cu stejari și duzi albi seculari, cu reclame, firme, cărți, ziare în două limbi, cu simbolul tricolorului prezent și în locuri unele insolite, cu meandrele Nistrului istoric, pe care l-am fotografiat de la oarecare distantă.
Cărți
10 februarie 2023, la Centrul cultural «Les Terreaux din Lausanne»: Întâlnire-discuție literară organizată de asociația Pro Libris, Serviciul bibliotecilor și arhivelor din Lausanne cu scriitorul, dramaturgul, scenaristul David Foenkinos, cu multe premii și succese în peisajul literar și cinematografic din Franța și din lume. Discuția a fost animată de Isabelle Falconnier, responsabilă cu distribuirea cărții la primăria orașului.
Din 2002 invitatul scrie și publică la edituri prestigioase, este tradus în peste 40 limbi, primește premii, este apreciat și iubit de publicul larg. Cel mai recent roman fusese, în februarie 2023, Numéro deux, de la care a pornit și discuția.
I. Falconnier i-a pus multe întrebări invitatului. Mi-am notat cât am putut din răspunsurile date într-o notă serioasă, comică, autoironică:
- Scriu în timp ce merg cu trenul, să nu fie prea multă gălăgie.
- La început de 2023 am locuit într-o vilă pe malul lacului Leman, vreau să mănânc ceva tipic elvețian, dar nu-mi place la fondue.
- Sunt căsătorit, am doi copii.
- Gioconda este Harry Potter al picturii.
- Toți scriitorii englezi speră să prindă un loc în trenul literaturii.
- Romanul Numărul doi (va deveni film, probabil) a pornit de la castingul, din 1999, pentru băiatul ce trebuia să interpreteze rolul principal, și care urma să devină celebru în lumea întreagă. Sute de actori au fost la concurs, până la urmă nu au rămas decât doi. Romanul narează povestea celui care nu a fost ales. Deci punct de plecare real plus ficțiunea normală, a scriitorului; cel de pe locul al doilea se poate considera un ratat, dar trebuie să treacă peste acest eșec, de multe ori eșecul altuia te bucură, te liniștește, măcar pentru moment.
- Churchill spunea: "Succesul înseamnă a fi în stare să mergi din eșec în eșec fără a-ți pierde entuziasmul."
- Am un fizic de vis, zic unii, dar am avut și eu eșecuri (odată la o lansare de carte nu era decât un singur participant în sală...), boli, suferințe, am fost operat pe inimă la 16 ani, atunci nu speram să mai trăiesc, să am succes în ceva; în spital am citit foarte mult și am început să scriu. Fără boală aș fi fost alt om. La 16 ani am primit o a doua viață. Întâlnirea cu moartea mi-a schimbat viața.
- Aș fi vrut să practic un sport, am încercat să facă muzică, eșec, mi-a reușit cu scrisul.
- A reuși - a eșua, diferența este absurdă și relativă: prin raportare la ce? la cine?
- Romanul Délicatesse mi-a adus bunăstare financiară, Charlotte a avut un mare succes, La Beauté este pe Tiktok.
În final, David Foenkinos a dat multe autografe pe cărțile sale celor doritori. Nu am ratat momentul nici eu, după o scurtă conversație cu scriitorul.
Trebuie să nu uit: Lettre à mon dictateur, a fost selecționat pentru «Prix des lecteurs de la ville de Lausanne». Autorul semnează cu Eugène, care este pseudonim pentru Eugen Meiltz, născut la București în 1969. Apoi i s-a atribuit: «Prix suisse de littérature» pentru același roman, care-i un fel de datorie plătită lui Nicolaie Ceaușescu pentru rolul jucat de dictator în viața lui și a familiei sale.
Sonia Devillers: Exportații din Est în Vest
Citisem Jurnal (1934-1944) de Mihail Sebastian, apărut în România în 1996, care face parte și din bibliografia cărții Les exportés de Sonia Devillers (Flammarion, 2022, 288 pagini). Acum cartea este tradusă și în română, apărută la Polirom.
Autoarea este ziaristă renumită la postul de radio France Inter. Bunicii ei materni, Harry și Gabriela Deleanu, evrei, (nume schimbat din Grunberg, după război) s-au născut în Romania și au emigrat în 1961 în Franța printr-un troc instaurat, cunoscut, acceptat, întreținut de regimul comunist cu ajutorul unui intermediar, tot evreu, Henry Jacober. Cartea, combinație reușită de anchetă jurnalistică și istorie recentă, a fost amplu comentată în toamna anului 2022 în Franța, în special.
De-abia la vârsta de 47 ani, Sonia Devillers și-a dat seama, prin discuții avute cu mama ei, ce lacune imense are despre România: istorie, geografie, economie, cultură (școala franceză oferind informații infime despre țările din Estul Europei). Bunicii cu care a trăit mulți ani i-au povestit doar partea frumoasă a existenței lor în România: viață culturală bogată, concerte, cărți franceze apărute imediat după lansarea lor din Franța, sporturi ce se puteau practica, prietenii, anecdote despre numeroasa familie plină de mari personalități, fără nici un cuvânt despre formațiunile fasciste din România, despre promulgarea unor legi antievreiești prin anii 1930, despre atmosfera de teroare, frică, amenințări, umilințe în care au trăit și în perioada războiului. Nu s-au pronunțat niciodată în fața nepoatei cuvinte ca: pogrom, holocaust, Garda de fier, trenurile groazei, Transnistria, deportări. Se întrebase, mică fiind, de ce bunica ei, muziciană, era atât de talentată și în croitorie - pentru că nu a mai avut voie să-și practice profesia, dar familia trebuia întreținută măcar așa.
Henry Jacober, un personaj complex, a fost în centrul trocului: evrei contra animale mari de fermă (vite, oi, porci, scroafe, câini), mașini agricole. Era stabilit la Londra, avea o societate de import-export de grâne și animale și era în contact direct cu întregul aparat de partid, cu toată Securitatea și cu serviciile secrete românești. Persoana de contact din România era Gh. Marcu. H. Jacober a fost un mare afacerist, un oportunist și un profitor, dar și un tip șmecher care și-a dat seama rapid ce dorea regimul comunist și ce oferea regimul capitalist. Mii de vieți au fost negociate, tocmite, vândute ca o simplă marfă de piață. Prețul unei persoane varia între 2.000 $ și 50.000 $ în funcție de vârstă, educație, profesie, situație familială. Dar a fost mereu corect cu familiile de care se ocupa după ce primea banii (de la rudele din străinătate) pentru obținerea actelor: pașapoarte, vize, bilete de călătorie.
Acest troc a încetat după 1965 când la putere a venit Ceaușescu care a «oficializat» apoi afacerea cu statul Israel, organizând de această dată vânzarea pe bani, pe dolari a evreilor români. O manevră la fel de imorală care a continuat până în 1989.
Cartea schițează în fapt tragedia evreilor din România, o comunitate extrem de importantă, de numeroasă, înainte de război, înjumătățită în cursul acestuia și redusă aproape la zero sub regimul comunist.
Pentru a trasa istoria tragică a familiei ei, Sonia Devillers a trebuit să se documenteze (cărți, arhive de documente, articole în presa românească sau străină) și să întâlnească rari martori ai acelor timpuri în România pe care a vizitat-o după 1990 sau în Franța. Ea a derulat faptele cronologic atât pentru țară cât și pentru familia ei. Fără patos, doar faptele, evenimentele istorice care au influențat dramatic, tragic viețile oamenilor.
O carte dură, puternică, zguduitoare, nu prea comodă, o mărturie necesară pentru a nu se uita felul cum în unele regimuri, unii oameni, să le zicem așa, s-au comportat cu semeni de-ai lor, sfărâmându-le viețile. Noutăți esențiale pentru mine, recunosc, deși familia mea a avut relații de vecinătate, de prietenie cu evrei din Botoșani.
Legat de aceeași perioadă interbelică și de Mihail Sebastian, se poate găsi în traducere românească romanul Eugenia de Lionel Duroy (Humanitas, 2019).
Poetul EMIL BRUMARU (1938-2019) a trecut aproape 50 ani printr-un pasaj dintre două blocuri din strada Cuza Vodă 6 din IAȘI (el locuia în blocul numit Plomba). Muzeul Național al Literaturii Române în parteneriat cu Primăria orașului Iași a avut ideea evidențierii acestui loc, amintind de poet cu ajutorul pictorului stradal Harcea Parcea.
Esențial
Stephane Carlier: Clara citește Proust
Coperta întâi a ediției românești arată măcar romantic. Autorul e francez, Stephane Carlier, născut în 1961. Pe lista vânzărilor de carte la editura Humanitas ocupa locul al șaptelea prin octombrie 2023. De pe coperta a patra aflu și ce premii a luat deja cartea apărută în Franța la Gallimard în 2022 (centenarul morții lui Marcel Proust - 1871-1922): Premiul Albert Bichotin 2022, Premiul Cercului Proustian tot în 2022, Premiul literar al Cluburilor Rotary de limbă franceză, 2022.
Titlul - propoziție simplă (lipsește doar punctul) e clar și se respectă până la sfârșitul cărții de 200 pagini. Acțiunea începe în timpul verii, se petrece într-un salon de coafură al doamnei Habib, nu din Paris, ci din Chalon, de prin departamentul Saône-et-Loire: lucrătoarele, instalatorul, clientele sunt prezentate pe scurt cu poveștile vieții lor, preferințe de tunsori, culori, muzică, eșecuri sentimentale, boli avute sau în perspectivă. Până pe la pagina 56, când în salon intră un bărbat, fără să se fi programat, care este tuns de Clara, nu lasă bacșiș, dar uită, probabil, o carte din colecția Livre de poche, pe un raft. Clara pune cartea într-un sertar în care aceasta rămâne preț de câteva pagini, timp în care viața își continuă mersul monoton, obișnuit pentru toți și în special pentru Clara Poitrenaud, 23 ani, posesoare a unui mic apartament pe care-l împarte cu un iubit JB nu prea iubit, cu un motan ce nu se lasă mângâiat și cu versurile cântecelor franțuzești de la radio care, doar ele, o duc spre visare. După câteva zile cartea este adusă acasă, pusă în biblioteca de pe hol lângă Horoscopul Berbecului, o duzină de Manga (benzi desenate), cărți ale lui Guillaume Musso, Fabrice Visson, Bernard Minier, Zlatan Ibrahimovc. Și cartea a rămas neatinsă acolo 5 luni, 29 de zile, 2 ore și 7 minute.
Și în acea după-masă de duminică de martie, după baie, după discuția cu mama ei la telefon, după dejun (plăcintă decongelată din pui și ciuperci și un ceai) se termină capitolul Cindy salon și începe capitolul Marcel: Carla regăsește cartea În căutarea timpului pierdut, începe să citească cu uimire și curiozitate. Proust, până atunci, fusese ca numele unui loc unde nu va ajunge niciodată: Capri, Sankt- Petersburg. (Nici o informație despre studierea operei acestui scriitor în școală, din punctul de vedere al Clarei.) La început, câteva pagini - nu-i place acest gen de lectură. Ei îi place Jacob Elordi (tânăr și frumos actor australian). Dar cu cât citește mai mult cu atât înțelege mai bine că nu poate ajunge la finețea și sensibilitatea personajului din Swann ascultând Rage Against the Machine (formație americană de muzică metal din Los Angeles) ca fundal sonor. Sigur frazele au multe, lungi și chiar interminabile (pentru un cititor începător) digresiuni, precizia descrierilor detaliate poate obosi, se folosește modul conjunctiv la imperfect (ei da, româna nu are așa ceva!), asta cere răbdare, atenție și chiar un dicționar. E ceva cu totul deosebit pentru ea.
Clara începe să devină mândră de efortul pe care-l face, dar și de bucuria pe care o resimte la fiecare pagină depășită. Bine, Clarei i se-ntâmplă și să rateze coborârea din autobuz, citind un pasaj captivant; când îi povestește lui JB ce a citit până atunci, iubitul adoarme; pe Instagram fotografia ei asemănătoare fetelor îmbrăcate în rochii albe, întinse pe iarba verde (Fetele în floare din roman) obține doar 10 like-uri. Dezamăgire mare.
Marcel, eroul la persoana întâi din romanul citit, începe să-i devină prieten, să-i amintească întâmplări din copilăria ei (experiența cu madlena a trăit-o și ea).
Dacă unele pasaje i se par prea lungi, mai sare peste ele, fiind sigură că și Marcel, azi, ar mai evita unele pagini din cele 4.000 cât are În căutarea timpului pierdut.
Clara și-a propus să citească 30 pagini pe zi, înaintând în ritmul ei căci simte nevoia să recitească unele capitole în întregime înainte de a trece la alte volume pentru a fi sigură că nu a ratat ceva sau că a înțeles bine ce se întâmplă cu Marcel, Swann, Odette, Françoise...
Visele de noapte ale Clarei încep să devină creative, vaste, parfumate sub influența paginilor citite înainte de a adormi: visează florile din parcul lui Swann (condurul-doamnei, păducel, flori de măr, liliac, violete, nu-mă-uita, brebenoci,...).
Își face un jurnal, un caiet mic roz, în care-și consemnează impresiile de lectură sau propozițiile care au impresionat-o mai mult. Ignoră dorința părinților de a se plimba în pas domol prin grădină în timp ce baronul de Charlus își face apariția în Căutare sau se grăbește să termine de călcat rufele tocmai ca apoi să fugă la sora ei unde să poată citi pe terasă din Guermantes.
O șoferiță de autobus e mult mai avansată în lectura operei lui Proust, pe care a parcurs-o deja de mai multe ori și care chiar i-a salvat viața, spre marea nedumerire și admirație a Clarei.
Cartea este organică, se vorbește des despre corp, piele, se prezinta îmbrăcămintea personajelor, spre bucuria Clarei. Umorul personajelor i se transmite și Clarei.
Părăsită de JB după 3 ani și jumătate de conviețuire și iubire într-o oarecare măsură, tot Marcel o salvează pe Clara și nu sala de sport sau o nouă pisică.
Chiar dacă nu a terminat încă Sodoma și Gomora, Clara merge la o librărie să-și comande Prizoniera ca să fie pregătită la continuare.
Unele personaje, Marcel, Françoise, Guermantes, Charlus îi devin aproape la fel de familiare ca oamenii întâlniți zilnic în salon, în familie. I se întâmplă să confunde amintirile personale cu cele din cărțile citite. Lumea, viața, muzica de la radio, salonul de coafură nu îi mai sunt de ajuns Clarei.
Își dă seama că a avut și ea înainte de a-l cunoaște pe Marcel câteva episoade de memorie involuntară.
După vreo 9 luni de când îl tot citește pe Proust, o prietenă îi sugerează, îi propune Clarei să încerce să-l citească și altora pentru că vocea ei ar avea parfum de păducel (voi mirosi aburii ce ies din ceaiul de păducel...), timbrul ei trece ușor din registrul grav în cel acut. Și de-acum începe capitolul Clara, unde apare madame Renaud, o veche fană a lui Proust, care o învață pe Clara să nu se grăbească citind pentru ca ascultătorul să nu rateze nimic din frază și să guste astfel toată savoarea textului, să fie atentă la virgule care nu au fost puse la întâmplare de scriitor. Esențialul, după multe exerciții, trebuie să fie doar în cuvinte. Și urmează, cu ajutorul unor prieteni, cliente de la salon, o schimbare esențială a vieții Clarei: proiecte de lectură, festivaluri de stradă, afișe cu textul CLARA CITEȘTE PROUST, frica până să apară primii spectatori (prima dată a avut doar un singur spectator, sexagenar, zvelt și bronzat, care nu a rezistat decât vreo câteva minute). Campania de publicitate începe să dea roade, numărul spectatorilor-auditori crește, (chiar patroana, clientele venite îmbrăcate elegant ca pentru operă), apar aplauzele, aprecierile din partea unor cunoscători ai operei lui Proust.
Și în Epilog, după 16 ani, Clara însoțită de fiica ei, revine în orășelul unde a început toată această frumoasă nebunie de redefinire, de reinventare a vieții ei. Acum are spectacole în teatre. Întâlnirea cu opera lui Marcel Proust i-a adus Clarei intrarea în lumea artei, a artiștilor, a unei vieți pasionante ce-i dă posibilitatea să provoace uimire, interes, bucurie în sufletele spectatorilor.
Am scris atât de mult pentru că mi-a plăcut cartea și mesajul ei optimist: Citiți, citiți și iar citiți. Nu-l copiez pe Lenin. Eventual o să vi se schimbe (puțin, mai mult) destinul.
Oare unica experiență posibilă a atingerii fericirii să ți-o dea lectura, arta? Încercați. Nimic de pierdut, poate ceva de câștigat, de schimbat.
Pentru a ajuta la consolidarea statutul traducătorului român, cred eu, Editura Humanitas a introdus pe coperta întâi numele Mădălinei Ghiu. Pentru mine e o noutate. Voi urmări problema.
Spectacole
Fotografiile sunt imperfecte fata de frumusețea vizuală, noutatea regiei, scenografia, coregrafia, proiecția video a spectacolului Micul Prinț după cartea lui Antoine de Saint-Exupéry pus în scenă la Teatrul VASILACHE din Botoșani. Am fost și nu regret. O bucurie suplimentară: Adelina Cojocariu, ce interpretează rolul principal, este o fostă elevă a Școlii generale nr 12 Botoșani. (Regia artistică este semnată de Sorina Băleanu; scenografie, videomapping și ecleraj: Gelu Rîșca; coregrafia și efecte sonore: Victoria Bucun. Din distribuție fac parte actorii: Adelina Cojocariu, Cosmin Tanasă, Oana Asofiei, Andrei Iurescu, Andrei Bordianu, Renata Voloșcu, Pavel Petrași, Marius Rusu)
TATĂL cu Victor Rebengiuc! 19 aprilie 2023. Emoționant. Tulburător. Am râs și am lăcrimat. Am aplaudat prea puțin față de cât ar fi meritat.
Am fost și la cele două cinematografe din Botoșani, unul în Mall, altul vechiul "Unirea" readus în stare de funcționare, ce bucurie! Pentru niște filme românești în special: Experimentul Pitești, Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii, Arsenie. Viața de apoi, MMXX, 21 de rubini, Nuntă pe bani, Ramon, Marocco, Playback. Aș fi vrut să văd și De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin și Libertate.
Reîntâlnirea-regăsirea colegilor din anul IV D (clasa a XII-a) de la Colegiul Național «Mihai Eminescu», Botoșani.
Emoții, bucurii, amintiri, povestiri, împliniri profesionale și personale și iar emoții. Doar 20 din cei 36 absolvenți și cu bacalaureat luat. Promisiuni ca în 2024 să ne revedem toți cei din 2023 și chiar mai mulți din cei 36!
Mai jos textul unei colege despre aceasta întâmplare fericită:
"Astăzi despre ieri, zi cu multe, dar multe emoții, cu întâlniri prietenești după 50 de ani de viață. Fiecare cu povestea ei / lui, fiecare cu frumusețea sufletului, cu frumusețea chipului, purtate cu drag și cu înțelepciunea vârstei.
Timpul parcă s-a oprit o clipă, în bucuria întâlnirii noastre cu amploarea dorinței de a fi împreună, fiecare cu propriile întrebări, cu răspunsuri care se pierd în timp.
Întâlnirea este la superlativ, atâta dragoste prietenească, atâtea îmbrățișări și zâmbete sincere, atâta frumusețe în chipurile noastre, atâta emoție care a inundat sufletul și spațiul și a ajuns până la cerul atât de senin și cald, ieri. Și toată strângerea de inimă a devenit o strângere de mână, o îmbrățișare din suflet. Am povestit, am spus fiecare povestea vieții în câteva minute, am adus timpul trecut-petrecut la timpul prezent prin strigarea catalogului cu numele de familie adolescentină, cu amintirile din jurnalele din peticele de hârtie, din fițuici, scrise pe vremuri cu multă sinceritate, cu multă inocență.
Ne-am revăzut, ne-am plăcut, ne-am simțit emoțiile și cu un alt mâine ne continuăm drumul, depășindu-ne și mergând mai departe cu cei dragi în preajmă, promițându-ne o nouă întâlnire la anul și poate la alți mulți ani.
Fericirea nu se face. Ea se simte și eu am simțit- o din plin.
Și-mi place: «dintre tot timpul petrecut cu viața, cel prezent înseamnă cel mai mult...»
Recunoscătoare fiecăreia / fiecăruia în parte pentru momentele petrecute împreună, pentru îmbrățișările și trăirile, atât de înalte în spirit, și-n simțiri.
Este doar începutul... așa vreau să cred..." (Lenuța Derscanu Pascal - pe pagina ei de facebook)
LA MULȚI ANI și PE LA ANUL! OBLIGATORIU!, e dorința mea.
Și cum să nu mai adaug: fac fotografii doar cu un biet telefon mai tot timpul pentru mine dar și pentru două grupuri de fotografi mult mai talentați și mai dotați tehnic decât mine, și scriu texte de aproximativ 500 caractere bucata, oarecum la comandă, respectând cât de cât tema dat[ de administratorii Ficțiunilor Reale. Cu mare bucurie. Ambele.
Viitorul e mâine. De fapt a și început de câteva zile, o parte din el. Încă bine pentru mine, dar nu pentru toți la fel din lumea asta mai îndepărtată sau mai apropiată.
*