Da, a fost anul trăitului. Dar nu doar anul acesta. Ultimii douăzeci de ani au fost anii în care am trăit mult și intens. Acum, la sfârșit de 2023, mă simt plină de trăiri acumulate, dar parcă aruncate haotic în interiorul meu de dragul acumulării. Și știu de unde mi se trage. Încă din adolescență mi-am hrănit convingerea că rolul nostru pe pământ constă în a trăi tot ce-i dat de trăit, a avea curajul de-a te arunca în acel "Facă-se voia Ta", de care cel mai des ne speriem.
Eu am decis să intru în joc cu el și să trăiesc fiecare zi de parcă ar fi singura. În timp, acest a trăi pentru mine a devenit mai degrabă un a experimenta. Are de-a face probabil cu golul pe care-l simțim încă de la naștere și pe care încercăm, chiar și inconștient, să-l umplem. Acel gol pe care eu mi l-am imaginat ca un vid prin care lumea ia naștere, dar care lume se naște și prin noi, prin deciziile și faptele noastre. Așa l-am umplut în timp cu de toate. Multe și variante, ca o provocare lansată necunoscutului.
Apoi, anul trecut, necunoscutul m-a rănit, când mi l-a luat pe tata. A fost o lovitură după care încă mai sângerez. Încă mă mai doare, însă m-a și făcut să conștientizez că suntem muritori, că avem doar clipa și trăirea ei și nimic altceva.
Așa că, de cum l-am îngropat pe tata, m-am pus pe trăit ca într-o cursă contra cronometru, am încercat să petrec cât mai mult timp cu fiica mea, cu soțul meu, cu ai mei din țară, cu părinții soțului meu, să mă ocup de cariera mea, să merg la sală, să ies în weekend, să călătoresc, să scriu. Un munte de trăiri, cât pentru mai multe vieți. Și, din păcate, multe determinate într-o oarecare măsură de frica pierderii.
Acum, la sfârșit de an, mă întreb dacă nu m-am grăbit să trăiesc prea multe, în timp ce-am uitat să mă bucur pe îndelete, cu plăcere. Sau cine știe? Nu vreau să mânii providența, poate trăiesc o simplă criză existențială. Una care începe în momentul în care te întrebi pentru a mia oară care este rolul nostru pe pământul ăsta. Curios este că eu mă întreb asta chiar și acum, în momentul în care pot spune că mă simt împlinită. Parcă tot lipsește ceva. Parcă tot n-am înțeles. O stare antagonică, în care aș trăi și mai intens, dar în același timp m-aș și odihni în trăire. Spre exemplu, zilele trecute, în brațele soțului meu, mă întrebam dacă aș putea să-l iubesc mai mult. Dacă e omenesc posibil să-l iubesc mai mult, mai ales pentru că-l iubesc cu toată ființa mea de aproape 17 ani și sunt încă plină de groază c-aș putea să mă satur de el sau că el se va sătura de mine. Un lucru știu sigur, anume că nu vreau relația noastră transformată. Nu vreau să pierdem pasiunea.
Cam așa și despre toate celelalte aspecte din viața mea. Le vreau pe toate Și atunci, mă întorc mereu în cursa despre care vorbeam mai sus, ce mă cuprinde adesea ca într-un vârtej și mă amețește. Uneori îmi e teamă că în afara acestui vârtej nu există nimic. Sau nu există nimic pentru mine. Un lucru este sigur, pentru a păstra ceea ce am, îmi trebuie energie, iar pentru a-mi păstra energia, am nevoie de momente de odihnă.
Pentru 2024, mi-aș dori așadar mai multă tihnă, dar și să învăț cum să mă bucur de viață în porții mici și delicate. Să-mi conserv puțin din energie. Să-mi dau voie să nu fac nimic, să lenevesc. Nici măcar nu știu dacă este posibil, dar sunt sigură că viața mă va învăța.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 25 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)