O jumătate de oră pe banca mea preferată în parc, oprire după serviciu, cu bicicleta parcată alături, într-o lumină palidă de octombrie, citind și apoi lăsând cartea deoparte și privind în gol frunzele care cad, formând un mozaic galben pe asfaltul negru al aleilor umede de ploaie.
O dimineață de luni, când am avut liber pentru că lucrasem în weekend și am mers cu mama la cimitir, unde am lucrat în tăcere vreo oră plivind buruieni, săpând și plantând crizanteme la mormântul tatei și al bunicilor, ca pregătire pentru 1 noiembrie.
O duminică după biserică, cu sufletul limpede, oprindu-mă cu soțul meu pe malul Begăi, la Podul de fier, înainte de prânz.
O seară în camping la Roma, cu o bere în față, obosiți, fără cuvinte, după ce am umblat pe jos mai mult de douăzeci de kilometri în acea zi, cu sufletul plin de chiaroscuro lui Caravaggio, de încordarea sub marmură a personajelor mitologice ale lui Bernini, de forța și dragostea din sculpturile lui Michelangelo, de fântâni albe cu apă azurie în piazzette pline de forfotă, de zeci de îngeri, sfinți și apostoli gigantici de marmură cu veșminte fluturând, care păreau să se coboare de pe soclurile lor, de senzația vie a desfășurării istoriei creștinismului sub ochii noștri.
O sâmbătă singură acasă, stând la birou și scriind toată ziua, fără să vorbesc cu nimeni, fără să deschid internetul, doar eu și încordarea, arderea, truda aceea binecuvântată care este scrisul.
O amiază târzie pe dealul din susul casei la Sasca (un fel de reședință de vară pentru noi), cu prieteni veniți în vizită, vântul foșnind prin ierburile aurii, înalte, printre tufele de măceșe și porumbele, noi stând pe pământ, în priviri cu soarele apunând. Liniștea aceea. A fi împreună.
Poate părea că am avut un an liniștit și poetic, dar de fapt a fost exact opusul. A fost un an foarte plin, uneori prea plin de activitate. Locuiesc în Timișoara, care a fost Capitală Europeană a Culturii în 2023 și nu țin minte să fi fost vreodată așa o atmosferă efervescentă în oraș, foarte mulți turiști, majoritatea străini, foarte multe evenimente pentru toate gusturile, uneori am fost copleșiți și am suferit de FOMO pentru că nu puteam fizic să ajungem la toate evenimentele faine care se întâmplau concomitent. Pentru cei ca mine, care am lucrat în sectorul ONG, la organizarea de evenimente culturale, a fost și Capitala Europeană a Extenuării, dar a meritat. Până la urmă, nimic nu se obține fără efort. Poate tocmai de aceea am încercat din greu să-mi găsesc momentele de tihnă, de oprire conștientă din iureș și le-am acordat un loc special în amintirile din anul trecut.
Pe lângă job, am încercat să fac în continuare lucruri în care cred, în care m-am investit total în ultimii zece ani: scrisul, fotografia, atelierele de scris, tururile ghidate. Urmată cu suișuri și coborâșuri, renunțări și reveniri, îndoieli și perseverență, această cale e vocația mea. Uneori mi-e ciudă pe mine că nu am mai mult curaj, că de câteva ori era să renunț la această cale. Dar atunci când renunț în favoarea unei căi mai sigure, mai stabile (de parcă ar exista așa ceva în viață), sunt nefericită. Anul acesta, mai mult ca oricând, mi-am dat seama că nu mai e cale de întoarcere.
Îmi aduc aminte din 2023 de mesaje de apreciere după câte un tur ghidat, care m-au copleșit, de mesaje emoționante și personale, care continuă să vină de la cititori și la doi ani după publicarea cărții M-am întors acasă, de sentimentul de conexiune și umanitate împărtășită la atelierele de creative writing. Nu vreau să mă laud sau să-mi fac reclamă, dar am nevoie de încurajări. Munca mea, tot ce creez se naște în solitudine și am nevoie de confirmare că ceea ce fac este bine. Cred că toți avem nevoie de asta. Avem nevoie să știm că ceea ce facem contează pentru ceilalți, pentru că altfel, pentru ce o facem?
Dar viața nu este completă pentru mine dacă nu scriu. Iar asta înseamnă că trebuie să-mi fac timp pentru scris, pe lângă toate celelalte activități și treburi zilnice. Dimineața înainte de lucru, seara, înainte de culcare, scrijelind câteva rânduri în jurnal, idei trecute în grabă pe un carnețel sau pe telefon, sâmbete în care îmi refuz orice altă activitate sau chiar relaxare pentru a putea lucra câteva ore și a duce în formă finală texte schițate. Nu am scris așa de mult pe cât mi-aș fi dorit anul acesta. Dar surpriza a fost (și pentru mine) că am scris mai mult poezie. Poate și pentru că timpul pe care l-am avut la dispoziție pentru scris a fost foarte fragmentat și s-a pretat mai bine la scrisul de poezie, decât proză sau roman. Dar lucrul și mai surprinzător e că aceste poezii s-au închegat într-o nouă carte! Nu știu când și cum va vedea lumina tiparului, dar nu vreau să amân prea mult publicarea ei, pentru că... simt că sub aceasta, deja sunt mugurii unei alte cărți.
Fiind așa de acaparată de scris, fotografia, cealaltă mare dragoste a mea, a trecut pe plan secundar. Nu am reușit să ies la fotografiat atât de des pe cât mi-am propus, dar totuși am lucrat și anul acesta la încă un proiect fotografic dedicat Timișoarei: City of light (din care face parte și fotografia care ilustrează articolul), pe care sper să-l finalizez cu o expoziție în 2024.
În ceea ce privește cărțile, cele care mi-au plăcut cel mai mult în 2023 au fost:
Proză: Iubirea de Octavian Blaga, Refugiul timpului de Gheorghi Gospodinov, Femeia-urs de Karolina Ramquist, Memorii de Valeriu Anania, De zece ori pe buze de Adina Rosetti, Micile plăceri ale morții de Goran Mrakic, Prevestirea de Ioana Pârvulescu, Chiajna din casa Mușatinilor de Simona Antonescu.
Poezie: Sînt alta de Svetlana Cârstean, Behold the searing wind de Andreea Sepi, Corabia nebunilor de Mircea Dinescu, Cai verzi pe pereți de Cristina A. Bejan, Bani. Muncă. Timp liber de Elena Vlădăreanu.
M-am uitat la foarte puține filme, din lipsă de timp, în principal, dar mi-a rămas în minte Nomadland, pentru acele momente mici, de o rară frumusețe, pentru simplitate și pentru ideea de a trăi cu foarte puțin pe care sper să o pun în practică cândva (deși nu sunt o nomadă).
Suntem deja în primele zile ale lui 2024 când scriu această retrospectivă și îmi place atât de mult acest timp, când am cel mai pregnant senzația de nou început, de pagină albă, pe care e posibilă orice poveste. Deci... să scriem!
*