În cazul meu, principalele evenimente din 2023 se împart în două categorii: a) cele care, menite să alimenteze transe, au rămas ratate, eșuate, amânate; b) unul cât se poate de real și sâcâitor, care s-a întins pe șapte-opt luni (nici pe el nu l-aș povesti, dar se ține scai de mine, dacă îl povestesc poate mă lasă): mi-am rupt un tendon ahilean.
Faptul nu e ieșit din comun. Am aflat că se produce destul de curent. Te grăbești să traversezi strada, s-a schimbat stopul și șoferii gonesc ca nebunii, și când vrei să faci un pas mai mare să ajungi mai repede pe trotuar auzi un ditamai pocnetul. Tendonul pocnește când se rupe. Îl rupi la tenis. Sau îți înfige Paris o săgeată în călcâi, de la distanță. Mai poți merge (e bine să o faci cât mai puțin, cele două capete se tot îndepărtează). Se reface dacă imobilizezi glezna, dar recuperarea nu e completă; vei șchiopăta, vei obosi. Te operezi (partea cea mai simplă); stai imobilizat în orteză două luni (dormi cu orteza, te speli cu piciorul în pungă - apa poate infecta operația) fără să pui piciorul în pământ; apoi faci recuperare (măcar de două ori mai lungă decât perioada de imobilizare).
În recuperare îți pui oasele și mușchii la muncă, obosești ca la sapă. Cred că e limpede, episodul cu călcâiul lui Ahile conține o uriașă hiperbolă (se poate admite că o hiperbolă e uriașă?); ce figură de stil s-ar potrivi sâcâielii de-abia încheiate, care e considerabilă? Când termini, e toamnă. Peste vară te-au plimbat prietenii cu mașina; se învârteau în jurul tău, îți puneau perna sub picior pe bancheta din spate, te prindeau când te dădeai jos, voiau să știe la fiecare pas cum îți e. Ca să te ferească, te-ar fi dus de subțiori, ca pe domnitori.
Viața postoperatorie are avantajele ei, deci. Ești răsfățatul altora, nu mai e nevoie să te răsfeți singur. Diversitatea de acțiuni se reduce simțitor; nimeni nu îți mai cere să faci ceva. Totuși, dacă ai oarece ambiții, te poți gândi cum să-ți faci viața și mai ușoară. Principala direcție de meditație privește condițiile de deplasare. Vei instala un fotoliu lângă frigider, dacă vrei sau ai nevoie de ceva din el trebuie să fii la o întindere de braț. De marginile cadrului cu care bocăni prin casă vei fixa o pungă cu obiecte de primă necesitate, de pildă telefonul. Etc. Ideea e că trebuie să reconsideri toate tipurile de deplasări pe care le faci prin casă și să le refaci ierarhiile; ce era odată important nu mai este. În perioada asta am recitit Robinson Crusoe; cu alți ochi, cu altă minte. Cred că Defoe a trecut cam repede peste unele secvențe din suita de acțiuni care îi putea rezolva eroului lui un necaz sau o nevoie, dar, una peste alta, mi-a plăcut. Nu cred că m-am considerat vreo clipă un Crusoe de apartament în București, dar mi-a plăcut.
Am observat și că te înveți relativ ușor cu răul. Asta în condițiile în care diverși - persoane cunoscute, jurnaliști de pe la televiziuni etc. - încearcă să te convingă că fiecare pas al vieții tale e plin de capcane și primejdii și că a ieși cu bine din ele este aproape un miracol. Grozăviile care afli că se întâmplă în jur te ajută să te bucuri că ești bine; asta e prima treaptă. A doua e a experiențelor excepționale, minunate, înălțătoare, cu postări. Când în casă toate scaunele se dublează - ai nevoie de perne care să-ți țină glezna și genunchiul mai sus de șold - și dansezi can-can într-un picior, o mai poți lua razna, cum fac eu acum lansând această teorie a treptelor. Ei, ce capcane, ce primejdii te pândesc? Va fi frig. Va crește inflația. Va ninge. Va fi cald. Vor scădea pensiile. Va bate vântul. Va ploua. Vor dispărea cozonacii. Ca să scapi de frig, pleci în Kalahari, de unde postezi o fotografie (cu tine); așa ajungi de două ori fericit. Dar, dacă e nevoie, te înveți și cu răul.
Când eram copil - acum o mie de ani -, de 1 decembrie ningea. La 1 martie trotuarul era uscat, oamenii ieșeau deja în pardesiu. În cele trei luni puține zile erau fără zăpadă; ieșeai la joacă la minus 15, minus 18 grade. Când te întorceai, pantalonii înghețaseră pe tine; dacă îi puneai în picioare, stăteau drepți fără stăpân. Mama te arunca în cadă și îți dădea un ceai cald. Gata. Azi la minus 5 grade e pericol; dacă mai bate și vântul, beleaua e gata. În România lumea e plăpândă și simțitoare. Nu ca în Islanda, de pildă. Ștefan, un prieten, a fost acolo la sfârșit de an, să vadă aurora boreală. Aurora boreală nu se planifică. Site-urile folosesc o scală de probabilități, de la 1 la 5, pentru a te ajuta să estimezi dacă poți vedea una. Dar se poate întâmpla ca aurora să nu apară nici dacă probabilitatea e foarte mare, 5. Sunt locuri de unde se vede și locuri de unde nu se vede. Ștefan o pândea dintr-un loc de unde se vedea. Voia s-o fotografieze. După zece minute (enorm!) nu mai poți ține palmele afară, ți se sparg degetele. Vântul, în voia lui (sunt locuri unde suflă și cu 150 de kilometri la oră). După vreo oră de stat în microbuz, ghidul a propus să se întoarcă. Site-urile anunțau că ocazia fusese pierdută. Au coborât pentru un ceai și, când să se urce în microbuz, a apărut o auroră splendidă. Trebuie să te grăbești, de multe ori se stinge repede. Etc. A plecat cu haine groase-groase. Și-a mai cumpărat.
Cred că la Reykjavik e mai bine decât în casă la can-can. Până la urmă, să umbli nopțile pe drumuri înghețate are farmec. Ceva mai mult decât să stai cu un prosecco în față pierdut într-un entrelacs de fine lamentări și autodefiniri.
Povestea din Islanda mi-a adus aminte de campionatul mondial de rugby, care avusese loc cu trei luni înainte. A fost una din plăcerile recuperării mele. Nu e un sport prea urmărit în România. Unora li se pare brutal, altora li se pare criptic (are multe reguli și e greu de înțeles), sunt destui cărora li se pare și brutal, și criptic. În fine, mai sunt și unii cărora le place.
Jocul e bărbătesc. Badminton-ul e jucat de femei și de bărbați, dar cred că nimeni nu l-ar socoti bărbătesc. Dintre sporturi, cred că numai hockey-ul pe gheață se mai apropie de războiul troian cât se apropie rugby-ul. Dar războaiele au marele păcat că sunt mai mult decât bărbătești.
În rugby nu poți trișa, nu poți trage de timp. O infracțiune se pedepsește de obicei cu o lovitură de penalitate (la fotbal, sport născut din aceeași tulpină, lucrurile stau cu totul altfel). Certuri între jucători sunt rarisime, discuții între jucători și arbitru la fel. Arbitrul e un fel de prieten, în timpul jocului atrage atenția jucătorilor că sunt gata să săvârșească o greșeală, ceea ce va însemna lovitură de pedeapsă pentru adversar. Comentariile lui se aud pe tot stadionul, o adevărată perestroika.
Iar comentatorii folosesc nefiresc de corect limba română (spun asta gândindu-mă la firescul plin de erori al comentatorilor de fotbal). Radu Constantin folosește fără efort, de pildă, pronumele relativ în genitiv: antrenorul ale cărui performanțe sunt atât de numeroase este lăudat chiar și de adversari, spunea odată. La fotbal, o asemenea construcție este fie evitată, fie zbârcită. Lexic bogat, ton plăcut, explicații pentru situațiile de joc mai complicate. Să te tot uiți. Ce nivel poate atinge presa de rugby se poate măcar intui din fraza de deschidere a unui articol din Noua Zeelandă scris după ce All Blacks au pierdut finala cu Springboks (Africa de Sud). Iat-o: South Africa is better at not playing rugby than the All Blacks are at playing rugby. În superioritate (un neozeelandez fusese eliminat) și presată de adversarul pe care îl conducea cu un punct (la rugby e infim), Africa de Sud s-a străduit din greu să-i împiedice pe negri să-și facă jocul. România, biata, a luat bătăi substanțiale; românii, popor de a cărui bucurie de a se disprețui se tot miră un prieten profesor de psihologie politică la Bordeaux, au înflorit: ce revărsare de sarcasm! Or, înfrângerile alor noștri nu au fost chiar catastrofale. A lua 80 de puncte nu e totuna cu a lua 140 și (cele mai multe puncte înscrise într-o partidă: 145, 142). A, o chestie simpatică. În 2003, Cupa Mondială a avut loc în Australia. Meciul între România și Namibia, câștigat de ai noștri cu 37-7, a avut loc la 30 octombrie pe York Park, la Launceston, în Tasmania. Primarul ar fi chemat autoritățile locale ca să le traseze o sarcină: spectatorii se vor împărți în două, unii vor încuraja Namibia, ceilalți România (mulți nu auziseră că există asemenea țări). Așa s-a și întâmplat.
N-a fost numai rugby. Am reascultat multă muzică pe care o bănuiam rătăcită prin casă. Nu. Era la locul ei și, am constatat, la fel de frumoasă. Am citit. Am mai umblat prin poze; și am constatat cu această ocazie că lumina schimbă mai mult locurile decât schimbă orașele turiștii. Vă propun o dovadă: același loc în 2021 și 2023. Cariera de calcar de la Costești.
*