Când s-a dus și tata, la final de octombrie, în prag de Halloween, mi-am spus că nu știu ce e mai greu - să îți pierzi părintele pe bucăți, așa cum s-a dus el, sau brusc, brutal, fără vreo pregătire ori rămas bun, așa cum se stinsese mama, în Vinerea Mare, cu doi ani și jumătate în urmă. Nici acum nu am un răspuns - dacă agonia e preferabilă șocului. Ambele cu luminile și umbrele sale.
Cu tata am descoperit o nouă lume, pe care doar o bănuiam - cea a centrelor de îngrijire pentru bătrâni. Cu oameni, povești și trăiri de toate felurile. Cu căutări, explorări, temeri, remușcări, consolări, strâns din dinți, navetă cu trenul București - Piatra Neamț. Cu laptopul în brațe sau în rucsac, deja parte din mine. Rugându-mă la Dumnezeu să îmi îngăduie să-i fiu alături la final, așa cum știam că își dorește, dar nu spunea niciodată. Părea o utopie să fie posibil așa ceva, mereu între două evenimente, lansări, moderări, deadlineuri, doi copii adolescenți de îmblânzit, o gospodărie de domesticit și peste toate o distanță de 400 km cu trenurile mereu în întârziere. Îmi răsunau în minte versurile pe care mi le citea tata des în copilărie, la culcare, cele din Mama lui Coșbuc - "Să n-am eu pe copilul meu la cap, în ceasul morții!"
Iar Dumnezeu a-ngăduit ca-n toată acrobația asta pe sârmă să depășim trista previziune coșbuciană și să-l pot însoți pe tata în marea trecere.
De mare ajutor în agonia asta mi-a fost să îmi aduc aminte de cartea lui Sebastian Lăzăroiu, Zilele lui MM, pe care o recomand celor care au oameni dragi afectați de boli neurodegenerative. Te ajută să intri în lumea lor și să le vorbești pe limba lor, fiindcă nici un medic nu te învață asta.
Dar cum spuneam, o astfel de experiență grea aduce cu ea nu doar umbre, ci și lumină. Iar una dintre ele a fost curajul de a explora zona intraprenoriatului, într-o perioadă de mare vulnerabilitate pe toate planurile. După luni întregi de făcut slalom printre toate, cu o performare multitasking aiuritoare și cocoșătoare, corpul a zis că nu mai poate și niște analize au spus că e cazul să mă potolesc. Perioada de răgaz impusă, pe care eu altfel de la sine putere nu mi-aș fi acordat-o niciodată, m-a ajutat să ies din Bucureștiul torid și să petrec mai mult timp cu familia la Piatra Neamț.
Drumețiile prin natură, aerul bun de-acolo și împrejurimile pline de verde, câteva zecii de mii de pași și reconectarea cu oameni buni mi-au readus aminte de o grămadă de lucruri pe care aș fi vrut să le fac, dar nu avusesem niciodată timp pentru ele. La îndemnul unei prietene care a știut să vadă în mine ceea ce eu de mult nu mai simțeam, am început să scriu biografii ale unor oameni care au ce povesti. Să recompun un imens puzzle al unor seniori cu o experiență de viață ieșită din comun. Care pot oferi inspirație și modele autentice de a înainta în vârstă cu demnitate, curaj și verticalitate. Una dintre ele, cea e exploratoarei Uca Marinescu, este gata și așteaptă să fie tipărită, cealaltă e aproape de finalizare. Exercițiul acesta, deloc ușor, de a însoți oamenii în ordonarea amintirilor lor e unul care m-a readus în lumea cărților și a editurilor și sunt recunoscătoare pentru asta. Am editat, prezentat sau am contribuit la lansarea unor cărți valoroase - Aripi și rădăcini, Forța femeilor în sport, Avantajul oxigenului, Profesorul desăvârșit, Tu te iubești pe tine? - 33 de povești despre iubirea de sine, scrise de femei puternice. Și urmează alte câteva.
În paralel, am început să lucrez pentru a-mi extinde portofoliul de training educațional și de consiliere vocațională pentru copii și adolescenți. Așa cum le-am învățat și le-am deprins și eu din Ghidul Meseriilor Viitorului, dar și din nevoile de părinte de copii școlari.
Și pentru că vârsta și experiența au devenit superputerile mele, susțin traininguri de Age Management care să ajute echipele multigeneraționale să funcționeze mai eficient și mai armonios. Faptul că sunt femeie, părinte singur, profesionist 50+ într-o societate care consideră acest statut ca fiind unul profund vulnerabil m-a ajutat să înțeleg mai bine diversitatea și incluziunea și să pot oferi consiliere și training în acest domeniu. Și tot din anii de activism social pe care i-am petrecut în presa dedicată femeilor vine și implicarea mea în mișcarea socială #WeAreHalf dedicată egalității de gen și de șanse și capacitării femeilor de a-și atinge întreg potențialul. O campanie care conține, printre altele, și o expoziție cu povești de viață ale unor femei care transformă lumea prin înalt profesionalism și umanitate autentică.
N-am un top al călătoriilor pentru că anul acesta a fost fără planuri, să pot fi aproape în caz de... orice. Dar nu mi-a lipsit mișcarea zilnică în natură, fie că a fost în parc, drumeții sau mergând de colo-colo pe jos să rezolv diverse lucruri, privilegiul de a te plimba în mijlocul unei zile lucrătoare, contemplând străduțe liniștite, clădiri pitorești sau muzee în care nu apucam să intru, pentru că eram mereu cu ochii pe ceas, spunându-mi "altă dată". Dacă am învățat ceva în toți anii ăștia în care atât de mulți oameni tineri se duc peste noapte a fost că "altă dată" înseamnă de multe ori "niciodată" și că "aici și acum" e cea mai bună ancorare pentru viață.
În acest registru se înscriu concertele de la Ateneu sau Sala Radio la care m-a scos soțul meu ca să mă deconectez de la multa apăsare. Splendidul spectacol Dance Me, pe muzica lui Leonard Cohen, susținut de Ballets Jazz Montreal, la invitația JTI Romania, câteva concerte la Festivalul Enescu, webinariile de Dream Management ale Mirelei Oprea și cartea care stă la baza lor, dezbaterile de vineri seara de la Biserica Manu Cavafu și cartea scrisă de părintele nostru duhovnic, profesorul Sterea Tache, pe baza acestor discuții și pe înțelesul oricui își dorește un salt spiritual - toate mi-au adus liniște, înțelegere, împăcare. Maturizarea copiilor, susținerea familiei și a prietenilor, reconectarea cu rude pe care nu le mai văzusem de mult, toate au adus lumină, speranță și sens într-o perioadă în care busola arăta orice numai direcția bună nu.
Și pentru că educația atât de invocată, de deteriorată, de blamată e cea care despre care se vorbește atât de mult, împreună cu o editură vizionară vom face o revistă de educație. Fiindcă doar prin educație creștem mari, la propriu și la figurat, la educație ne întoarcem prin copiii noștri. Ea e magica apă vie care nu se epuizează vreodată.
Un an cu pace, sănătate și inimă bună vă doresc!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 31 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)