Am început anul cu o așteptare, iar așteptările sunt, știți asta, ceea ce te oprește să faci ceva. Doar stai. Poate face altul pentru tine. Poate universul. Poate soarta, cum zicea bunica mea.
Deși anul trecut mă păstrase într-o amintire de suflet, pe un scaun sub un brad, privind și numărând conurile căzute, gândindu-mă că aș putea fi, la urma urmei, ceva simplu, egal cu ele, plin de iubire, încât ciutele să nu mă simtă străină când trec la un pas de mine, am sfârșit luna aprilie neridicată de acolo, tot așteptând.
Stăteam cu un picior în drum, gata de plecare, dar picioarele mi-erau anchilozate când am decis să mă ridic de pe scaun și am tras o înjurătură groaznică, cum fac când nu știu ce să fac dar trebuie să mă enervez suficient ca să fac ceva.
Mi-am lăsat cartea acolo, în iarbă, căci poate mă întorc să o termin altădată, când lumina va fi prielnică pentru citit, dar, totuși, am plecat.
Toate drumurile sunt grele și lungi când te îndrepți spre tine.
Ce mi-a fost și încă îmi este greu e să pendulez între înțelesul faptului că romantizez trăirile, mă desfăt cu nostalgie și mă scald în melancolie; că nu mă poate răni nimeni cu profunzimea cu care singură îmi pot învârti, la nesfârșit, cuțitul într-o cicatrice care s-ar șterge, altfel, ușor, iar, în extrema cealaltă, faptul că inteligența, bunul simt și logica m-au dus mereu pe drum curat, drept, dar mult mai puțin profund, mult mai puțin propriu mie, cea care m-am format în lumea înaltă a viselor.
Însă, cum adevărul nu există în sine, căci niciun Dumnezeu cu scaun la cap nu ar crea o noțiune atât de subiectivă căreia să-i dea valoare de absolut și titlu de glorie, mi-am șters din memoria superficială disputele despre el, lăsându-l spre dezbatere dialecticii și drept e că, imediat, m-am eliberat și mi s-au deschis alte înțelesuri ale vieții și cunoașterii, am avut întâlniri neașteptate cu identități pe care n-o să le neg sau reneg, simțite în sinele și istoria mea profundă.
Spre exemplu, într-o noapte am râs cu Vrăjitoarea, aprinzând focul sub rugul conștiinței, apoi am fugit, precum în copilărie și nimeni n-a murit.
Nu moare nimeni dintr-o ardere, v-o spun eu.
Ea, eu, suntem mereu împreună cu toate mumele noastre străvechi, crescute una pe umerii celeilalte, eu cel mai sus, dar fără susținere în lipsa lor, continuând să clădim misterul nopții care naște lumina pe mai departe. Urcând cu fumul. Poate aducând și un plus de înțelepciune.
În multe alte nopți m-am lăsat să alunec în natura primitivă, am gonit după "viața-ca-o-pradă" și la fiecare victorie am urlat înspre cer, deplin satisfăcută. Nu sunt un vânător-om care își construiește strategic un foișor în pădure, cu arma ca prelungire a neputinței proprii, ci un vânător-animal, nebun de foame, ucigaș fără regret, plin de răni provocate de rezistența pradei. Dar nicio zi nu-i mai câștigată decât cea în care hrănești întregul din tine.
Alteori, am scos firesc capul din mare și apa mi s-a scurs pe umerii frumoși, luminând malurile și chiar am continuat să îndrăznesc să mă ridic cât de sus am putut, folosindu-mă de feminitatea caldă, de natura mea solariană, momente în care am convins puternic în exterior că niciodată nu aș putea fi decât un om bun, generos, dăruindu-se pe sine în mod neprețuit.
Cert e, însă, că n-am rămas mult timp cu totul dreaptă în creier, nici tot timpul decent îmbrăcată social și e bine că, din timp în timp, întăresc și reafirm asta despre mine, căci sunt prea abilă pentru a mă prinde în capcana unui tipar creat de alții, în care nu cred, iar standardizarea general acceptată a binelui sau răului îi provoacă silă atât minții, cât și complexei naturi umane.
*
Dar, revenind la narațiune, prin luna mai am hotărât să mă ridic de pe scaunul așteptării, iar luna iunie m-a găsit dezanchilozată și pregătită să mă desfăt cu ceva necunoscut: am plănuit și am călătorit spre locuri vechi și noi, am urcat în Apenini, m-am scăldat în mare, am câștigat nopți în care dimineața ne-a prins încă vorbind, lângă paharele de vin, trei prietene așezate pe scările de piatră de sute de ani ale satului Macchiagodena. Întoarcerea la echilibru. Liniște. Așezare în sine. Povești vechi. Am dezgropat și îngropat emoții, sfârșite în hohote de râs. Ați simțit vreodată că lumea veche, trecutul are putere de axis mundi și te aliniază în tine? E firesc, cu siguranță, să fie așa, pentru că istoria, chiar și cea proprie, e cel mai acceptabil lucru cunoscut.
Apoi m-am bucurat de călătorie în sine, am gonit, într-o mașină închiriată, spre sud, pe L'Autostrada del Sole, cu Vezuviul în stânga și n-am murit după ce am văzut Napoli, ceea ce a fost încurajator pentru continuarea excursiei pe Coasta Amalfi cea plină de zumzet (mereu am iubit gălăgia aceea de dimineața-devreme-în-Italia, înainte de a porni puhoiul turiștilor, când italienii vorbesc tare, între ei, de la distanță, fără un scop aparent, doar ca să exemplifice sensurile expresiei la dolce far niente), lumina galbenă proiectată pe calcarul clădirilor vechi, istoria și tufele de busuioc înflorit.
Drept e că cel mai dor mi-e acum de imaginea farului de pe coastă, văruit în rozaliu, căci am un vis pe care mărturisesc că nu l-am trăit până acum: acela de a locui, măcar pentru o vreme, într-un far. Să aprind noaptea lumina pe bucata aceea mică de mare care își alintă apele până unde farul poate vedea, apoi să alerg desculță pe scara spiralată din piatră, până la ușa de jos, grea, pe care aș împinge-o cu toate puterile, să îmi arate doar atât cât poate o ușă deschisă arăta: jos, lumina mea, iar sus, noaptea cu stelele, privite de la micimea primului om, singurului om.
Într-o zi căreia nu i-am mai ținut socoteala, am plecat spre Capri, care, dincolo de mirosul statornic de parfum de pe străzi, dincolo de magazinele de lux (recunosc că regret și acum că nu mi-am cumpărat mini-expresorul de cafea Dolce & Gabbana, roșu, pictat spectaculos, deși nu mi-ar fi prea util), dincolo de aerul real elegant și fațada văruită pur, în alb, pe care șiroiau vițe cu flori, a hotelului La Palma, dincolo de taxiurile Mercedes conduse de șoferi în livrea și acoperite cu prelată de soare bej, e o insulă care merită imaginată în trecut, când o fetiță cu părul negru și încâlcit dansa tarantella în port, desculță, așteptând bărcile să se întoarcă de pe mare, când turmele de capre urcau versantul, cățărându-se pe stânci după ramuri tinere de copaci, când oamenii erau un pic mai puțini decât îi putea număra moartea, de-aia groparul n-avea ce face pe acolo, dintr-un timp când insula țâșnea din mare în fiecare dimineață, ca pentru prima dată, pură precum o nimfă sălbatică, pe care niciun pământean n-a reușit să o strângă, încă, în brațe.
Eu am urcat în Anacapri și recunosc că am privit insula prin ochii lui Axel Munthe, de sus, de la San Michele. Nu locul în sine, deși e mirific, solarian; nu casa în sine, deși e fără seamăn, ci visul meu, întâlnirea aceea secretă, știți, cu cel care te-a făcut să visezi în adolescență. Așadar, când porțile mi s-au deschis și am trecut prin toate încăperile și curțile interioare năpădite de mirt în care dansau fetele din sat in serile de vară, până la pergola de deasupra coastei, peste vițele glicinei l-am văzut pe maimuțoiul Billy sărind și întărâtând câinii bătrâni; pe cele 777 de scări feniciene săpate în piatră am văzut-o urcând pe Maria Porta-Lettere, aducând scrisorile în coșul de pește; coloanele mari romane sprijineau camerele boltite, fântânile rotunde răcoreau aerul și bineînțeles că toate ferestrele aveau privirea spre golf, privind împreună cu sfinxul cel mare egiptean din granit roșu, mai bătrîn chiar decît Tiberius, golful Napoli. Mangusta era mai neastâmpărată ca oricînd, micuța bufniță a Minervei bătea din aripi ca și cum ar vrea să-și ia zborul în căutarea unui prieten din Cîmpia Romană, Barbarossa, dulăul, a șters-o chiar din fața mea la treburile lui personale, ca un ștrengar în căutare de aventuri.
După Capri, m-am întors în orașul ceramicii pictate, Vietri sul Mare, unde una ca mine, ale cărei palme au fost frământate de lut (și nu invers), încă din copilărie, făcându-le să viseze, n-a știut ce să aleagă pentru a purta mai mult în amintire: zidurile acoperite cu tablouri ceramice uriașe în care culegătorii taie spicele de grâu, le leagă în snopi și binecuvântează soarele care le aduce pâinea pe masă, vasele vechi, pictate cu mână, pentru care mi-am aruncat toate hainele din valize, ca să am cum le aduce acasă sau priveliștea fără seamăn, de sus, deasupra versantului abrupt, care ducea marea la limita imaginației.
În completare, seară de seară, urca până pe dealul meu, cu forță, muzica vie a Italiei. Mă grăbeam, înainte de ora la care știam că se va porni, alegând cu ce mă îmbrac dintre trei-patru rochii cu spatele gol care simțeau mătăsos voluptatea dansului.
Italia e o licoare în sânge care te îmbată de nu te poți trezi nici peste un an.
Acum mă trezesc în amintire.
Și, la mult timp după ce m-am întors acasă, am avut din nou ocazia de a simți Italia, bucurându-mă de un dar superb, un candelabrul din fier, păstrat 150 de ani într-o casă din piatră, așteptându-mă să-l descopăr și care mi-a fost dăruit mai apoi, cu prietenie, de Estera.
*
Pe parcursul anului am mai și scris, deși nu atât de mult cât aș fi vrut, uneori am scris de bucurie, alteori am scris cu scopul clar de a mă face înțeleasă mai bine, dar, în cele mai multe rânduri când am scris poezie a fost pentru că ceva din mine dădea pe dinafară.Scrisul e uneori un alcool cu concentrație prea mare de care nu te lași până nu îți vomiți mațele. Scoți tot. Purificator. Mi-am curățat stomacul, această pivniță a durerii, fricii, emoțiilor grele, aproape de tot ce mă ținea cu burta la pământ, pândind mereu moartea a ceea ce era cândva viu în noi, demult, dar declar că sunt bine.
Și dacă am scris, voi strânge totul într-o următoare carte pe care, probabil, o voi publica anul asta. Iată câteva rânduri:
Memoria celulei, răsucirea în burta mamei
și primul țipăt care s-a transformat
în candoarea copilăriei.
Împotrivirea, din toate puterile,
a inteligenței față de păcatul
de a nu recunoaște
păcatul originar.
Înecul șobolanilor la scufundarea corabiei.
Istoria.
Amintirea fiecărei ființe rănite
doar pentru că nu știi să uiți,
la fel
cum n-ai știut atunci să faci altfel
decât ai făcut.
Bucuria regăsirii prieteniei
și mai ales puterea
acelor legături de sânge pe viață
familia.
Șeptica jucată pe iarbă, între două hohote,
la malul apei
în copilărie.
Obiceiul bunicii de sâmbătă dimineața
de a întinde la uscat pătura de lașcă
din care mâine va tăia tăiței subțiri
pentru supă.
Cifra 8 pe retina ochiului stâng.
Ai visat vreodată că vei simți infinitul,
ca un cuțit înfipt în trup până la prăsele,
când te îndrăgostești?
Lupta și împăcarea cu sine
după analize aparent logice, obiective,
dar mult părtinitoare, de fapt.
Glasul fiecărui copil care te-a strigat
înainte de a-l fi dorit pe al tău.
Hitler. Heidegger.
Lumina înțelesului vieții
pășind în urma mortului
pe ultimul său drum
dar al tău doar primul din multe.
Cărțile citite, mintea care face leagăn
oricărui pui de gând necopt
pentru a avea ce mânca.
Morala, religia, tiparele, marfa umană
așezată la mezat pe piața emancipării.
Banii.
Lamentările, lacrimile care cad doar
în ochiul altcuiva.
Efortul de a încerca să te ridici,
cu mult înainte de a fi căzut.
Psihologii care adoră cuvântul "toxic"
și-ți strigă: Lazăre, ridică-te și mergi,
și nu uita să te iubești doar pe tine!
Amintirea trupului cald, legănat de valuri
mult după ce a trecut vara.
Nostalgia, dorul după ceva
ce nu știi că pierzi decât când s-a dus.
Fericirea.
Memoria....
Tot ce știi, tot ce-ți amintești,
tot ce-ai cunoscut,
tot ce-a fost, tot ce s-a spus.
Când vei uita totul
Vei fi liber.
*
Pot încheia cu rezoluții netradiționale, dar generoase: anul acesta mă voi gândi doar la alții, voi munci mai mult pe bani mai puțini și restul voi lăsa exploatatorilor, voi ceda mereu locul meu din față ultimului așezat la coadă, voi găsi neveste tinere, sexi și bogate, pentru cei care își doresc asta - stop! - asta e dintr-o glumă a altcuiva despre viitor.Eu îmi voi pune scaunul de regizor pe malul apei și voi crea. Va ieși un film bun al Necunoscutului.
Cert e că viitorul e singurul asupra căruia pot lucra. Eu, eu-cealaltă, eu-sinea mea, alter-egoul meu, vânătorul, leul fricos, vrăjitoarea ce rea, sperietoarea din paie.
Dar poate până mâine se mai schimbă optica, opțiunile...
*
Concluzionând, anul trecut a fost un an început incert, dar încheiat promițător într-un altul nou.Am avut privilegiul de a îmbătrâni cu amintiri, alții nu-l au, ne vor privi veșnic tineri din cele câteva fotografii păstrate în urma lor.
Putem plânge, putem râde, e firesc, viața și moartea au statut egal.
Dar moartea e încă dincolo, în timp ce noi suntem chiar aici, la suprafață, nechezând în valuri ca niște căluți de mare născuți de o zi.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 31 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)