De când locuim la sat, în Transilvania, anii noștri sunt vârtejuri. De multe ori am senzația stranie că viața mea nu-mi mai aparține, că trăiesc nu în virtutea inerției, ci în urmele unor decizii pe care nu le mai înțeleg întru totul. Mă bucur pentru câte un succes, dar simt că mă pune mai mult la treabă, mă simt abandonată, dar văd că de fapt am în jurul meu oameni faini, simt că nu am suficiente resurse financiare, emoționale, strategice, dar uneori mă gândesc că sunt bogată, într-un mod pe care nu îl pot interioriza întru totul.
În anul 2023 am intrat la doctorat la CESI, am câștigat primul proiect AFCN, cu Asociația noastră, Minimorum, emisiunea Dimineața crossover a revenit la Radio România Cultural, copilul merge la grădiniță, plantele cresc în grădină, am senzația că omul pe care îl am lângă mine chiar îmi e soț, iar cățelul și pisica se bucură mereu când ajung (și eu) acasă. Fac numai chestii faine, cărora nu le pot spune nu (doar pe Răzvan l-am refuzat când m-a întrebat dacă nu vreau să scriu până la Euro 2024 despre fotbal și i-am zis că mi-e imposibil...). Sunt bine. Sunt epuizată. Iar întrebarea: "Oare tu ce faci în viață?" care părea că poate căpăta valențe foarte materiale și, deci, îndestulătoare, de fapt își arată din nou colții și te aduce cu picioarele pe pământul sufletesc personal, iar acolo nu prea ai scăpare. Tu ce faci cu viața ta, tu încotro te îndrepți, tu cine ești?
Când locuiești la casă, la sat, parcă nu-ți vine să spui că nu ai timp de tine. Tot ce faci e pentru viața ta, nu? De aici și senzația de bogăție, "sunt om la casa mea". De la focul în sobă la mâncarea gătită pe plită cu lemne, orele ad-hoc de pian cu prichindelul, plimbările prin pădure, totul vorbește și despre mine. E un pragmatism casnic căruia trebuie să-i fac față zilnic, care mă energizează și mă secătuiește deopotrivă. Așa e viața de adult? Poate știți voi mai bine.
Într-un loc în care nu ai de niciunele, cum faci să te simți acasă? Focul, ciorba caldă, pisica tolănită lângă sobă, copilul care aleargă dintr-un capăt într-altul al casei - sunt toate posibile răspunsuri. Și, cu toate astea, da, timpul acela al reflexiei, al lenii, al ne-practicului, îmi lipsește. Nu timpul furat treburilor. Timpul care se instalează de la sine în zi și te absoarbe cu o carte, cu un gest, cu un sunet. Timpul urban al lipsei de ritmuri, pentru că la oraș poți închide ușa după tine și lași la intrare orice nu îți aparține. La sat e imposibil, la sat trăiești cu toate ritmurile alături, oricând. Nu poți uita de stele, de plante, copaci, animalele, casa însăși, totul e viu, totul e ritm, totul te caută și te absoarbe.
Așa că trăiesc în continuare într-o stare hibridă de căutare, ca mai mereu în viața aceasta, ca în tot anul 2023, cu bucuriile personale că performez live, că fac plimbări sonore, că studiez, fac radio, că fac parte dintr-o familie, cu stările mele de epuizare, de interogare, cu stranii realizări despre lumea în care trăim și care ne obligă aproape la diverse decizii radicale.
În ultimele zile ale anului, urmând indicațiile prețioase ale copilului, m-am așezat și eu pe scaunul rotativ, în fața geamului și, preț de câteva ore am citit despre sunet, uitându-mă la luna plină care tot creștea în fața ochilor mei. Mi-am adus aminte cum același prichindel bătea din picioare tare tare de tot când intram în sat, pentru că satul acesta pentru el este acasă.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 31 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)