Zoltán Roskás, Sorin Stoica: Tur-retur, vol. I
Convorbiri despre munca în străinătate
Editura Curtea Veche, 2007
Seria Actual
Noutatea acestui comportament - totuşi, încă nesemnificativ din punct de vedere social - nu putea să nu capteze interesul mass-media. Iar presa din România nu avea nici ea experienţa străinătăţii. Lamentările despre imaginea externă a ţării (la care "contribuiau" şi călătorii noştri) au apărut ca o adevărată epidemie de isterie în presa vremii. Încetul cu încetul, a prins contur un fenomen paradoxal: în timp ce reacţiile viscerale la ştirile despre migraţiune începeau să se calmeze, procesul în cauză lua amploare. Dacă în Transilvania migraţia pentru muncă în Apus (America) cunoscuse proporţii semnificative încă din perioada premergătoare primului război mondial, în Vechiul Regat aceasta nu avea niciun precedent. Ceea ce îi surprinde pe sociologi este numărul mare de ţărani din toate regiunile ţării care caută muncă peste hotare. După ce am asistat la un fenomen unic în Europa Răsăriteană postdecembristă, acela al migraţiei interne de la oraş la sate, în urma prăbuşirii industriei socialiste, acum suntem martorii migraţiei internaţionale circulatorii care îi caracterizează într-o proporţie mai mare pe cei din mediul rural decât pe urbani. Numărul celor care au dobândit experienţa Vestului a devenit atât de mare, încât pare să reprezinte un catalizator al modernizării României, alături, bineînţeles, de mult pomenitele instituţii democratice, economia de piaţă şi proliferarea mass-media.
Evident, nu sub impactul acestor gânduri generale am propus, împreună cu Sorin Stoica, studenţilor noştri de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării identificarea şi intervievarea unor persoane cu experienţă pe piaţa apuseană a muncii. Susţineam laolaltă un curs şi un seminar de Cultură Organizaţională şi ne interesa imaginea învăţămintelor individuale, înregistrate în maniera interviului de istorie orală. Adică, nu date cuantificabile, ci povestirile oamenilor care au reuşit să se "descurce" în diferite ţări din Vest. La fel ca în cazul volumelor Istorie la firul ierbii (Tritonic, 2003) şi Televizorul în "micul infern" (Tritonic, 2005), şi de data aceasta aveam de gând să scriem eu - prefaţa, iar Sorin Stoica - postfaţa volumului. Îmi este greu să mă achit de obligaţia ce-mi revine acum, când Sorin nu mai este. Ne-a părăsit în ianuarie 2006, înainte de finalizarea acestui volum. N-avea nici 28 de ani, ajunsese scriitor, printre cei mai apreciaţi din generaţia tânără, şi urma să devină antropolog şi universitar. Acest proiect drag nouă (pe care îl numeam între noi, mai în glumă, mai în serios, Căpşunarii) l-am pornit în primăvara lui 2005. La începutul semestrului al doilea, Sorin s-a îmbolnăvit, dar am continuat să comunicăm despre proiect prin telefon, e-mail şi SMS. Sorin suferea pentru faptul că doar o mică parte dintre interviurile realizate de studenţi a reuşit să transmită o imagine autentică a experienţei trăite de subiecţii intervievaţi. Am propus atunci reluarea temei la toamnă, cu un alt lot de studenţi. Entuziasmat de acest colac de salvare al proiectului nostru, îmi scria într-un e-mail că este de acord să "continuăm în toamnă" şi "sigur o să iasă ceva bun". Şi într-adevăr, în noul semestru s-au născut multe lucrări interesante, pe care la sfârşitul anului i le-am trimis prin e-mail lui Sorin. Deşi deja foarte bolnav, le-a citit şi a început să lucreze pe structura volumului. La rugămintea mea de a scrie postfaţa mi-a trimis un SMS: "nu pot, am hemoglobina 4". A mai trăit două săptămâni.
Am considerat vrednic de interes să adunăm într-un volum aceste interviuri de studenţi, chiar dacă migraţia internaţională circulatorie şi temporară este cunoscută şi din studii temeinice de sociologie. Surplusul este dat de autenticitatea convorbirilor în care intervievatorul nu reprezintă vreo instanţă academică sau publică, întrebările lui nu sunt privite cu suspiciune sau precauţie. Studenţilor li s-a cerut doar să poarte o convorbire obişnuită, după asigurarea deplinei încrederi reciproce. Neimpunându-li-se alegerea unui anumit tip de subiecţi, studenţii au adus în volum o mare varietate de experienţe apusene şi de strategii de viaţă. Cele mai multe povestiri ne pot convinge, că indiferent de background-ul lor social, concetăţenii noştri se adaptează şi la deplasări neobişnuite, şi la culturi organizaţionale mult mai performante decât cele de acasă. Fireşte, condiţia socială precară din ţară nu permite un start lipsit de greutăţi, chiar dacă percepţia noii situaţii nu este negativă. "M-am descurcat... am trăit sub pod" - spune cu seninătate unul dintre subiecţi. Alţii, dimpotrivă, se consideră înjosiţi pe piaţa muncii, pe care o percep ca pe o "piaţă de sclavi".
În ciuda accentelor de nemulţumire, majoritatea migranţilor români, cu sau fără o strategie raţională de viaţă, nu renunţă la repetarea experienţei apusene. Unii doresc să-şi asigure un standard de viaţă superior şi/sau să pornească o mică întreprindere. Sigur că sunt şi indivizi care îşi motivează plecarea la muncă în străinătate cu dorinţa de a obţine un obiect de prestigiu: "Voiam să-mi iau maşină, alea-alea...." Sunt şi dintre cei care au plecat nu pentru muncă, ci pentru a fura sau cerşi. Dar se ştie că fenomenul infracţional însoţeşte întotdeauna migraţia de masă.
Ceea ce pare surprinzător în mărturiile subiecţilor este sublinierea lipsei de cooperare, chiar a neîncrederii mergând uneori până la ură faţă de conaţionalii cu care au intrat în contact în Vest. După părerea unuia dintre ei, "românii de acolo nu sunt chiar prietenoşi cu tine", "se mănâncă între ei". Altul se exprimă şi mai tranşant: "În primul rând, românii te fac, tot timpul te înşeală." În asemenea condiţii de psihologie socială nu este de mirare că la mai mulţi dintre subiecţii interviurilor incluse în volum întâlnim manifestări de xenofobie, antisemitism, rasism, chiar şi în situaţii în care cel care relatează este (sau ar trebui să fie) recunoscător străinului apostrofat. Se poate observa că xenofobia achiziţionată din familie, din presa de acasă poate fi accentuată de frustrarea trăită în Vest.
Totuşi, pentru mine, mesajul povestirilor din această "Românie profundă" recreată în Apus nu este unul dezarmant sau trist. Dimpotrivă. Vieţuirea temporară în Vest, câştigurile realizate acolo şi trimise acasă reprezintă în mod direct sau indirect investiţii. Şi dincolo de capitalul economic, cel social achiziţionat în cursul acestei experienţe, nu arareori dureroase, este de o covârşitoare importanţă. Aceste povestiri simple sugerează printre rânduri că societatea românească are resurse de supravieţuire, de autoredresare şi chiar de dezvoltare mult mai puternice decât îşi imaginează elitele.
M.V.: Sunt student în anul II la Bucureşti. Probabil, te întrebi de ce la 21 de ani sunt încă în anul II. Ei bine, din cauza plecării mele în Anglia printr-un program studenţesc am pierdut foarte mult la facultate şi trebuie să repet anul.
R.I.: Mi-ai aruncat mingea la fileu! Exact despre plecarea ta în Anglia vroiam să vorbim. Cum ai aflat de acest program destinat studenţilor, cum ai luat decizia plecării, condiţiile pe care trebuia să le îndeplineşti, experienţa ta acolo, dar mai ales părerea ta finală referitoare la această experienţă?
M.V.: Fine, cum zice englezul. (zâmbeşte) Dacă ţii neapărat... Ce pot să-ţi spun... Eu am aflat de acest program destul de târziu, şi anume prin luna martie a anului trecut (2004 n.a.). Spun destul de târziu, pentru că la vremea aceea majoritatea celor care vroiau să plece dăduseră câteva interviuri şi se stabilise în ce lună plecau. Am aflat de programul ăsta de la un fost coleg de liceu care este student la Agronomie. El îmi povestea că are foarte mulţi colegi care s-au înscris la această facultate ca să plece în Anglia cu programul ăsta, de fapt, majoritatea vroiau doar viza. Pentru că în momentul în care ajungeau în Anglia, în loc să stea la ferma la care erau repartizaţi, ei stăteau acolo doar cinci-şase zile, maximum două săptămâni, după care îşi pierdeau urma. Se duceau în oraş şi se angajau, de cele mai multe ori în construcţii, şi rămâneau acolo. Bineînţeles că săreau şi din viză, şi mai veneau în România numai atunci când considerau că au strâns bani de-ajuns pentru a trăi decent aici, sau după ce îşi făceau acte, asta dacă aveau noroc. Sau, în cel mai rău caz, dacă îi prindeau şi îi trimiteau în ţară. Când am avut discuţia respectivă, mai era de faţă şi cel mai bun prieten al meu, Alin, care e vărul celui care ne povestea. În sfârşit, Alin începe să ceară informaţii privind programul. Începe să-l întrebe când este plecarea, care sunt condiţiile şi tot felul de astfel de detalii. Mie nici prin cap nu mi-a trecut că nebunu' se gândea să plece. Atunci văru'su a început să turuie. "Bă, din câte ştiu eu, nu tre' să fii primul sau ultimul an, tre' să fii la o facultate de stat sau acreditată şi să treci de câteva interviuri. Şi am înţeles că e o anumită taxă, pe care tre' s-o plăteşti din ţară, vreo câteva sute de lire... Eh, taxă... Şpagă, frate! Şi tre' să-ţi iei singur biletu' de avion. Dar în privinţa asta am înţeles că te ajută ei, să-ţi iei unu' la preţ mai mic, pentru studenţi". Oricum, eu nu prea am fost foarte atent la toată discuţia, pentru că sincer, nu mă interesa. Eu în timpul ăsta vorbeam la telefon. Am devenit atent la discuţie abia în momentul în care l-am auzit pe Alin că întrebă: "O fi grea munca la fermele astea? Cam cu cât s-o plăti? Cât tre' să stai? Bă, cum pot să intru şi eu în programu' ăsta? Dacă sunt la Spiru' pot să plec şi io?" Când am auzit, m-a buşit râsu'. "Bă, eşti nebun?" i-am zis: "Ce dracu' te-a apucat?" Şi i-auzi răspuns ce-mi dă: "Da' ce bă, îi rău să fac şi eu un ban cinstit în vara asta? Decât să stau iar la mila lu' mama. Să stau toată ziua s-o frec aiurea şi să mă milogesc de ea să-mi dea bani? Aşa, mai bine mă duc acolo, muncesc, vin cu bănişori acasă, mai îmi iau şi eu o haină mişto şi pe deasupra văd şi io o ţară străină, că cine ştie dacă altfel voi putea să văd şi eu vreuna vreodată." Pur şi simplu, nu-mi venea să cred. Ăsta care vorbeşte e Alin! Prietenul meu, Alin? Păi, el acum câteva săptămâni spunea că nu se vede muncind niciodată sau cel puţin nu foarte curând. Ce dracu l-a apucat? În sfârşit... o fi vreo toană de-a lui. L-am lăsat în pace şi am încheiat subiectul ăsta.
Au trecut vreo câteva zile, o săptămână să zic, şi îl văd pe Alin al meu ferchezuit, aranjat, la costum... Şi se tot uita în oglindă: "Ia zii, bă, cum arăt? Sunt şi io prezentabil? Prezint încredere?" Mă uit la el şi râd: "Ce ai mă, ai mâncat mătrăgună? De când te îmbraci tu la costum?" "Eh, de când... De când tre' să mă duc la căcaturile astea de interviuri!" "Cine, mă? Tu? La interviu? Ce interviu, mă?" "Cum ce interviu? Să plec în Anglia." "Bă, eşti nebun? Tu vorbeşti serios? Şi mie când aveai de gând să-mi spui? Când erai în avion sau când ajungeai acolo?" "Da' nu ţi-am zis, mă? Io ce să-ţi fac, dacă nu mă crezi?" "Da' credeam că faci mişto!" "Păi eu ce să-ţi fac? Hai, c-am plecat. Pa, pa! Urează-mi baftă!" Şi cam asta a fost discuţia mea cu el în ziua aia. Pentru că atunci când el a venit, eu nu eram acasă. A doua zi, mi-a povestit cum a decurs interviul şi că a fost acceptat. Atunci, mai în glumă, mai în serios, zic: "Merg şi io. Ce zici? Mă iei?" Nu mă întreba ce-mi veni, că habar n-am. Pur şi simplu am zis-o. Atunci, a început să râdă şi a exclamat: "Ar fi supermişto! Îţi dai seama, amândoi într-o ţară străină, patru luni?" Am început să ne facem planuri, să ne imaginăm ce vom face, cât de greu va fi, cum ne vom distra, ce haine ne vom lua. Ce să mai! Deja în imaginaţia noastră eram acolo. Dar... atunci se opreşte el din visat şi zice: "Bă, râdem, glumim, dar există o problemă. Tu nu ţi-ai făcut actele, n-ai dat banii, dar mai rău e că s-ar putea să nu putem pleca amândoi odată. Nu de alta, dar s-au cam făcut ploile." Atunci brusc am revenit cu picioarele pe pământ şi-l întreb: "Nu cunoşti şi tu pe cineva p'acolo? Cu cine pot vorbi?" Mi-a dat un număr de telefon, spunându-mi că înainte o să vorbească el cu tipul respectiv, să vadă dacă poate face ceva. Zis şi făcut. A vorbit cu acela şi m-a programat la interviu peste două zile. Am trecut de interviul respectiv, dar cum era de aşteptat, mi s-a spus că dacă vroiam să plecăm amândoi în acelaşi timp, în acelaşi loc, trebuia să mai plătesc o "taxă suplimentară". Ce era să fac? Am plătit-o, deşi eram perfect conştient că banii ăia intrau în buzunarul tipului respectiv. Cea mai grea "probă" pe care a trebuit s-o dau a fost întâlnirea cu ai mei. Cum dracu' era să mă duc acasă şi să le spun: "Mamă, tată, eu plec în Anglia!"
M-am pregătit moral pentru această întâlnire mai mult decât m-am pregătit pentru interviurile peste care trebuia să trec. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus acasă. Ai mei mă aşteptau cu sufletul la gură, că nu mai fusesem acasă, la Buzău, de vreo patru săptămâni. La aflarea veştii, ai mei au reacţionat foarte bine, dar tre' să recunosc că norocul meu a fost tot Alin. Pentru că ai mei ştiau deja că el pleacă în vară. Aşadar, au fost mai liniştiţi ştiind că vom pleca amândoi, nu că el ar fi fost mai răsărit decât mine, dar suntem prieteni de atâta timp şi e mai bine că voi avea pe cineva cunoscut lângă mine. Săptămânile au trecut foarte repede, atât de repede, încât am avut impresia că au fost zile, nu săptămâni. Aşadar, pe la mijlocul lunii mai, eram împreună cu părinţii mei, cu Alin şi cu părinţii lui pe aeroport aşteptând să ne "luăm zborul". Plânsete, sfaturi, pupături, ce să mai! Ştim cu toţii cum sunt genul ăsta de despărţiri, mai ales cu părinţii. Am urcat în avion. Deşi eram mai mulţi studenţi care plecam cu acelaşi scop, doar noi doi ajungeam la aceeaşi fermă. Muream de nerăbdare să ajungem.
Ajunşi acolo, pe aeroport ne aştepta un trimis de la fermă respectivă. Ne-am întâlnit cu el, foarte drăguţ de altfel, dar cu un accent ciudat, nu ca acela cu care eram noi obişnuiţi din filmele americane. Primul mijloc de transport cu care am luat "contact" a fost metroul. Mult mai frumos şi mai curat decât la noi. Apoi am urcat în celebrele autobuze englezeşti, care m-au fascinat. Foarte frumoase şi foarte aglomerate. Sau... poate mi s-au părut aşa, pentru că nu văzusem aşa ceva decât în reviste. Zic asta pentru că după vreo lună şi ceva nu mi se mai păreau aşa mişto, mi se păreau chiar normale. În sfârşit, am ajuns la "minunata" fermă. Bineînţeles că am zis "minunata" ironic, pentru că nu era deloc aşa cum mi-o imaginam eu. În viziunea mea o fermă e o casă mai mare într-o zonă rustică, sau aşa ceva, cu multe animale şi mulţi angajaţi. Fiecare ocupându-se de ce ştie să facă mai bine - îngrijit animale, curăţenie, cules căpşune, în cazul nostru, mâncare şi alte treburi gospodăreşti. Ei bine, cam asta era imaginea vizuală pe care eu o dădeam cuvântului "fermă". Greşit! Total greşit! Când am ajuns acolo şi am văzut ce însemnă pentru ei "ferma" am rămas blocat. Nu ştiam ce să spun, rămăsesem fără cuvinte. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi întorc privirea spre Alin. Văzându-i expresia feţei mi-am dat seama că şi el a fost la fel de surprins ca şi mine. Dacă vrei neapărat să ştii de ce am fost aşa de surprins o să-ţi explic cum arăta faimoasa fermă. Ferma era o rulotă. Da, da! Ai auzit bine, nu te mira! O rulotă. O rulotă aşezată în mijlocul câmpului. E adevărat că era o rulotă frumoasă. Adică avea baie, bucătărie, mici, e adevărat, dar avea şi paturi supraetajate.
Primele persoane pe care le-am cunoscut, exceptând persoana care a venit să ne ia de la aeroport, a fost patronul, un munte de om la vreo 1.90, cu pielea foarte albă şi cu părul foarte blond, plin de pistrui, cu acelaşi accent specific lor şi cu un aer superior. Atunci mi-am dat seama că aşa vom fi priviţi, atât noi, cât şi ceilalţi lucrători, pentru că toţi erau străini, toată perioada în care vom sta aici, şi supraveghetorul nostru, cel care avea să stea zi de zi cu noi şi să ne "contorizeze" munca - un om cu alură de om rău şi puţin plinuţ. Am ajuns printre ultimii, ceilalţi erau acolo de o zi-două. Aşadar, ni s-a făcut instrucţia separat de ceilalţi. Ne-au arătat paturile noastre, ne-au lăsat 30-40 de minute să ne tragem sufletul, după care ne-au chemat să ne explice "politica fermei". Ni s-a spus că vom munci zi lumină, adică între 9-11 ore pe zi, zi de zi, inclusiv weekendurile... când vom fi plătiţi la fel, că vom fi plătiţi la normă, adică, cu cât culegi mai mult, cu atât iei mai mult, că banii ni se vor pune pe un card la sfârşitul fiecărei zile de lucru. Ne-au avertizat că va fi greu şi că nu e de joacă. Ni s-a spus că vom avea voie să mergem în oraş cam o dată pe săptămână, nu ştiu dacă ţi-am spus că ferma respectivă era într-o zonă nepopulată, undeva foarte departe de oraş. Singurul mijloc de transport pe care puteam să-l luam să ajungem în oraş era un autobuz vechi şi ponosit cu care făceam în jur de 30-40 de minute. Asta după ce mergeam în jur de 10-15 minute ca să ajungem la el. Ce să mai... Vis! Să ne procurăm d'ale gurii şi orice altceva mai avem nevoie. Cam în asta a constat instrucţia noastră.
După ce am ajuns în rulotă, am început să vorbim. Norocul nostru că în ferma aia nu înţelegea nimeni româneşte! Aşa că în momentele când ne simţeam foarte terminaţi, îi spurcam! De-ar fi ştiut ei cât i-am înjurat! În toată ferma eram 12 lucrători, nu era o fermă foarte mare. Majoritatea veneau din ţări sărace precum Albania. Aveam trei albanezi, care erau foarte răi şi foarte uniţi. Bulgarii erau şi ei tot doi... Africa şi Polonia. Eram nouă băieţi şi trei fete. Dacă începutul nu a fost aşa de roz, stai să vezi urmarea! Aşteptam cu nerăbdare prima zi în care ne vom câştiga primii bani munciţi de noi. În seara respectivă, abia am reuşit să închid ochii. Nu că nu aş fi fost îndeajuns de obosit de pe drum, dar nu eram obişnuit cu patul, cu atmosfera, cu oamenii...
În sfârşit, răsare soarele! Supraveghetorul vine şi ne trezeşte zicând: "Come on, it's work time!" Ne-am trezit cu toţii boscorodind, fiecare pe limba lui. Doamne, ce haos! Parcă suntem în Babilon. Am mâncat fiecare câte puţin, ne-am spălat şi... Hai! Am ieşit din rulotă şi am fost duşi la locul care avea să fie locul nostru de muncă următoarele patru luni. Am ajuns pe o plantaţie... dacă pot să zic aşa... imensă de căpşune. Am început să adunăm. Erau nişte căpşune foarte mari, pentru că se foloseau foarte multe îngrăşăminte, ăsta a fost un avantaj, pentru că le apucam şi le adunam repede. Iniţial nu mi s-a părut foarte greu. Asta până când am văzut că nu aveam decât o pauză de masă, pe la 12.00-13.00, şi că după prânz era atât de cald, încât aveai impresia că eşti în iad. Partea cea mai proastă era că nu aveai unde să stai la umbră, măcar zece minute, deoarece nu era niciun copac sau altceva care să facă umbră. Ne mai dădeau ei din când în când pauză să ne "răcorim", dar nu prea văd cum am fi putut în cazul ăsta! Singurul moment al zilei, când aveam puţină umbră, era spre seară, când îşi schimbă soarele poziţia, astfel încât renumita rulotă făcea puţină umbră. Cam în condiţiile astea s-au scurs primele zile de muncă în Anglia. Deja ne obişnuisem. Nu mai zic că în primele zile am fost furat, dacă pot spune aşa. Erau două moduri prin care ţi se socotea numărul de lădiţe de căpşune adunate. Primul, ţi se dădeau lădiţe nominale, iar cel de-al doilea, lădiţele aveau un cod pe ele şi erau trecute printr-o chestie care înregistra fiecare lădiţă în numele persoanei care le culegea. Ei bine, târziu, am realizat eu că tre' să stau cu ochii în patru pe lădiţele mele, nu de alta, dar se puteau împuţina lădiţele sau căpşunele. După ce am păţit-o de câteva ori m-am învăţat minte.
Cam astea au fost experienţele din prima săptămână. După o săptămână obositoare ne-au lăsat să plecăm pentru prima dată în oraş. Nu-ţi poţi închipui cât de veseli am fost! Atât de veseli, încât ne-am îmbăiat, ne-am aranjat, ne-am parfumat, că doar nu erau să vadă englezii, care sunt un popor foarte elegant, nişte amărâţi de români care veniseră în ţara lor să muncească pă jumătate din cât lua cel mai prost plătit englez... şi... la drum! Această mică excursie a mai îndulcit un pic situaţia. Pe lângă faptul că mi-am cumpărat o groază de lucruri, pe care le vedeam şi în România, dar nu aveam bani să mi le iau, am mers ca nebunul, împins de curiozitate, prin oraş. Să găsesc lucruri noi şi interesante. Pur şi simplu, eram fascinat de oameni, de locuri, de... tot! Dar ziua s-a scurs foarte repede şi a trebuit să ne întoarcem în locul pe care am ajuns să-l urăsc. De ce zic că ajunsesem să-l urăsc? Pentru că acolo mă simţeam ca o slugă, la propriu. Îmi simţeam îngrădită libertatea. Mă simţeam ca un robot teleghidat. Bineînţeles că niciunul dintre noi nu le spunea părinţilor la telefon cât de greu e acolo şi cât ne chinuim. Nu de alta, dar îi supăram şi pe ei degeaba. Oricum, nu aveau ce să ne facă. Zilele se scurgeau, săptămânile treceau, a trecut şi luna! Ştiu că pare amuzant, dar deja începuse să-mi fie dor de ţară. Da! Ciudat, nu? Îmi era dor de România, de gropile din România, de ţiganii din România, de hoţii din România, de femeile din România, care fără să vă laud, sunt de o sută de ori mai frumoase şi mai aranjate decât englezoaicele. În perioada în care am stat acolo, ca orice bărbat, mi-am mai aruncat şi eu ochii. Tre' să-ţi spun că numai două din zece englezoaice sunt drăguţe, şi alea sunt mici de ani, adică cam de 15-17 ani. Pe când la noi... două din zece sunt urâte. Ceea ce e cu totul altceva! În sfârşit... De ai mei, de prietenii mei, de barurile noastre, de buna-dispoziţie a românilor, de zâmbetul, de... de aerul din România, de mirosul României! Nu credeam că voi ajunge vreodată să spun asta, dar uite că am ajuns! Vorbeam la telefon zeci de minute cu persoane de care nu credeam vreodată că-mi va fi dor sau că-mi vor lipsi.
Încet, încet, timpul a trecut şi s-a făcut luna august. Filele calendarului se împuţinau şi mai aveam o săptămână şi trebuia să plec acasă! Aaaahhhhh... ce bine! Acasă... Ultima dată când ne-am dus în oraş, adică cu o săptămână înainte să plecăm, am luat cadouri pentru toată familia şi pentru cei mai buni prieteni din România. Făceam cumpărăturile acestea cu un aşa mare drag, de nu-ţi vine să crezi! În sfârşit, vine ziua în care trebuia să plecăm. Bagajele erau deja făcute, ne-am luat rămas-bun de la patron, într-un mod mult prea frumos faţă de cum merita, nu de alta, dar să vadă că şi noi, românii, putem fi nişte domni, de la supraveghetor şi de la colegii care încă nu plecaseră, şi am plecat zâmbind. Că doar, ce dracu, în câteva ore ajungeam acasă şi nu mai avea niciun rost să fim supăraţi. Ne-am luat bagajele, care acum erau mult mai grele şi mult mai multe decât atunci când venisem, am urcat în următorul autobuz care ne ducea spre oraş, mai apoi în metrou şi... am ajuns pe aeroport. Ne-am suit în avion şi... via România! Nu am putut face nimic în avion, decât să mă gândesc ce anume voi face după ce voi ajunge în România. Orele au trecut îngrozitor de greu. Mă uitam la ceas şi parcă limbile minutarului se mişcau de două ori mai greu. Atât de paranoic devenisem, încât am trântit ceasu', crezând că l-a stricat Anglia (zâmbeşte) şi l-am întrebat pe Alin dacă şi ceasul lui arată aceeaşi oră. Bineînţeles că arata aceeaşi oră, cu un minut-două mai mult sau mai puţin. Nu mai ştiu exact. Oricum, nu mai contează! Deşi au trecut greu, după cum ţi-am spus, în cele din urmă, am ajuns în Bucureşti. Cred că am coborât printre primii din avion, aşa de nerăbdători eram. Ajunşi pe aeroport, întind gâtul pentru a vedea o faţă cunoscută. Atunci, îmi văd părinţii care erau împreună cu părinţii lui Alin. Ne-am îmbrăţişat, ne-am pupat, mama săraca a început să plângă. Singura reacţie pe care am putut s-o am la lacrimile ei a fost, spre surprinderea mea, s-o iau în braţe şi să-i spun: "Nu mai plânge, sunt aici!" Când am ajuns în dreptul maşinii, am stat două-trei minute, doar să îmi simt în nări aerul nostru. Ştiu că sună ciudat, dar parcă era altfel. Nu mai bun, nici mai rău, ci... altfel.
Ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat încet spre minunatul oraş Buzău. De data asta, când spun minunat, chiar asta vreau să spun. Nu pentru că ar fi un oraş extraordinar, că în timpul liceului abia aşteptam să plec de acolo, să vin la Bucureşti, ci pentru că e singurul loc unde eu mă simt acasă. Singurul loc unde pot merge liniştit pe stradă la orice oară din zi şi din noapte. Nu pentru că aici nu ar exista infracţionalitate, ci pentru că aici cunosc toate străzile şi străduţele şi toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Pe la 15.00-15.30 am ajuns acasă. Bineînţeles că mama îmi pregătise o groază de bunătăţi, bunătăţi româneşti... Cred că te-am înnebunit. Probabil, crezi că zic aşa, că vreau să mă dau mare patriot, dar nu e aşa şi nu zic aşa nici de "ochii lumii", ci o zic pentru că asta am simţit şi asta e părere mea şi acum. Am stat la masă toată familia, am vorbit despre o groază de chestii, le-am povestit câte în lună şi în stele şi cam ce anume făceam eu p'acolo. Bineînţeles că nu am zugrăvit situaţia în roz, aşa cum făceam când vorbeam la telefon cu ei, dar nici în negru. Am preferat să-i dau o tentă de gri. (zâmbeşte) După asta m-am îmbrăcat şi am plecat în oraş. Vroiam să merg în toate barurile, în discoteci, în cluburi, că doar trebuia să recuperez! În toate locurile în care n-am fost în tot acest timp. Că la ce altceva se mai poate gândi un tânăr de 21 de ani după patru luni de muncă non-stop? La distracţie! Eeee... cum ar spune un mare povestitor... Cam asta a fost draga moşului! Acu' plata! (râde în hohote) Hai dracu' prin oraş, la un suc, că ţi-am făcut capu' mare şi mi-am adus aminte de o groază de lucruri urâte!
R.I.: Încă o chestie şi gata! A meritat? Atât din punct de vedere material, cât şi experimental. Te-ai mai duce o dată? Ce sfat le-ai da celor care vor să facă lucrul acesta?
M.V.: Păi... cred că a meritat din ambele puncte de vedere. Din punct de vedere material, pentru că am venit cu bani frumuşei acasă, pentru că am fost plătiţi în lire, şi la noi lira e cea mai mare, iar din punct de vedere experimental, clar, da! Pentru că am văzut cât de greu se fac banii şi că aşa o să ajung dacă nu învăţ şi încerc să-mi fac o carieră în domeniul meu, bancar. Probabil, o să râzi de mine şi o să crezi că vorbesc ca un bătrân... Ah, şi încă ceva! Cred că experienţa asta m-a mai maturizat puţin. Iar în privinţa sfaturilor... Ce pot să zic? Eu nu pot decât să le povestesc în mare, nu în amănunt cum ţi-am spus ţie, că nu am nici timp, nici chef să le povestesc tuturor, cam cum e treaba. Fiecare ştie ce poate şi ce vrea.
R.I.: Dar de dus, te-ai mai duce o dată?
M.V.: Fără să te mint... da! Dar să ştiu înainte la ce fermă mă duc. Deoarece sunt şi ferme mai bune, dacă am nimerit eu în una naşpa, asta nu înseamnă că aşa sunt toate. M-aş mai duce undeva unde a fost vreun prieten de-al meu sau vreun cunoscut. Adică, la loc sigur, unde să ştiu cum e. Am un prieten care a fost la o fermă de flori. Tot în Anglia. Mi-a zis că e foarte mişto! Super, super bine! Condiţii extraordinare, munca nu e aşa de grea, banii sunt buni. Deocamdată mă gândesc ca următoarea dată să ne ducem, că dacă plec, plec tot cu Alin, dacă tot am început drumul ăsta împreună... în America. Să vedem, acolo cum e!
Mai toate ştampilele păşuniste, sămănătoriste, ba chiar moromeţiene, mai toate clişeele satului nostru literar se cam duc dracului când îl auzi pe Jul cum gândeşte şi ce vorbeşte în tranziţia lui de pe uliţa Căprăreştilor lui Maicăl Jackson la repări şi depeşari.
Cu o ureche muzicală de clasa lui Ilie Moromete, cu o artă a kakolaliei care transformă înjurătura în ritual dacic şi neologismul într-o horă orgiacă, o inteligenţă care twistează făţiş, cu violentă ironie, între Baudrillard, Fromm şi Cioran, Sorin Stoica.... ei, ce face Sorin Stoica? El face din sârbă rock'n'roll şi din rock'n'roll mecanismul poveştilor fără de care nici un sat nu funcţionează. E inenarabil. Băi, fratele meu, dacă ăştia te vor găsi irelevant, nu te victimiza, e tot ce pot să-i spun acestui prozator care nu are de reproşat lumii decât un singur lucru, că a uitat să povestească.
Convorbiri despre munca în străinătate
Editura Curtea Veche, 2007
Seria Actual
*****
Libertate cucerită
Cred că nu greşesc când afirm că pentru majoritatea oamenilor nu alegerile libere, nu apariţia întreprinzătorilor şi a comercianţilor străini, nu programele de televiziune prin cablu, ci posibilitatea de a călători în străinătate a însemnat marea schimbare de după 1989. La început, voluptatea trecerii graniţei spre Vest au încercat-o cei cu rude în străinătate, tineri intelectuali, aventurieri şi afacerişti. Lumea circula sub semnul unei libertăţi cucerite.Libertate cucerită
Noutatea acestui comportament - totuşi, încă nesemnificativ din punct de vedere social - nu putea să nu capteze interesul mass-media. Iar presa din România nu avea nici ea experienţa străinătăţii. Lamentările despre imaginea externă a ţării (la care "contribuiau" şi călătorii noştri) au apărut ca o adevărată epidemie de isterie în presa vremii. Încetul cu încetul, a prins contur un fenomen paradoxal: în timp ce reacţiile viscerale la ştirile despre migraţiune începeau să se calmeze, procesul în cauză lua amploare. Dacă în Transilvania migraţia pentru muncă în Apus (America) cunoscuse proporţii semnificative încă din perioada premergătoare primului război mondial, în Vechiul Regat aceasta nu avea niciun precedent. Ceea ce îi surprinde pe sociologi este numărul mare de ţărani din toate regiunile ţării care caută muncă peste hotare. După ce am asistat la un fenomen unic în Europa Răsăriteană postdecembristă, acela al migraţiei interne de la oraş la sate, în urma prăbuşirii industriei socialiste, acum suntem martorii migraţiei internaţionale circulatorii care îi caracterizează într-o proporţie mai mare pe cei din mediul rural decât pe urbani. Numărul celor care au dobândit experienţa Vestului a devenit atât de mare, încât pare să reprezinte un catalizator al modernizării României, alături, bineînţeles, de mult pomenitele instituţii democratice, economia de piaţă şi proliferarea mass-media.
Evident, nu sub impactul acestor gânduri generale am propus, împreună cu Sorin Stoica, studenţilor noştri de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării identificarea şi intervievarea unor persoane cu experienţă pe piaţa apuseană a muncii. Susţineam laolaltă un curs şi un seminar de Cultură Organizaţională şi ne interesa imaginea învăţămintelor individuale, înregistrate în maniera interviului de istorie orală. Adică, nu date cuantificabile, ci povestirile oamenilor care au reuşit să se "descurce" în diferite ţări din Vest. La fel ca în cazul volumelor Istorie la firul ierbii (Tritonic, 2003) şi Televizorul în "micul infern" (Tritonic, 2005), şi de data aceasta aveam de gând să scriem eu - prefaţa, iar Sorin Stoica - postfaţa volumului. Îmi este greu să mă achit de obligaţia ce-mi revine acum, când Sorin nu mai este. Ne-a părăsit în ianuarie 2006, înainte de finalizarea acestui volum. N-avea nici 28 de ani, ajunsese scriitor, printre cei mai apreciaţi din generaţia tânără, şi urma să devină antropolog şi universitar. Acest proiect drag nouă (pe care îl numeam între noi, mai în glumă, mai în serios, Căpşunarii) l-am pornit în primăvara lui 2005. La începutul semestrului al doilea, Sorin s-a îmbolnăvit, dar am continuat să comunicăm despre proiect prin telefon, e-mail şi SMS. Sorin suferea pentru faptul că doar o mică parte dintre interviurile realizate de studenţi a reuşit să transmită o imagine autentică a experienţei trăite de subiecţii intervievaţi. Am propus atunci reluarea temei la toamnă, cu un alt lot de studenţi. Entuziasmat de acest colac de salvare al proiectului nostru, îmi scria într-un e-mail că este de acord să "continuăm în toamnă" şi "sigur o să iasă ceva bun". Şi într-adevăr, în noul semestru s-au născut multe lucrări interesante, pe care la sfârşitul anului i le-am trimis prin e-mail lui Sorin. Deşi deja foarte bolnav, le-a citit şi a început să lucreze pe structura volumului. La rugămintea mea de a scrie postfaţa mi-a trimis un SMS: "nu pot, am hemoglobina 4". A mai trăit două săptămâni.
Am considerat vrednic de interes să adunăm într-un volum aceste interviuri de studenţi, chiar dacă migraţia internaţională circulatorie şi temporară este cunoscută şi din studii temeinice de sociologie. Surplusul este dat de autenticitatea convorbirilor în care intervievatorul nu reprezintă vreo instanţă academică sau publică, întrebările lui nu sunt privite cu suspiciune sau precauţie. Studenţilor li s-a cerut doar să poarte o convorbire obişnuită, după asigurarea deplinei încrederi reciproce. Neimpunându-li-se alegerea unui anumit tip de subiecţi, studenţii au adus în volum o mare varietate de experienţe apusene şi de strategii de viaţă. Cele mai multe povestiri ne pot convinge, că indiferent de background-ul lor social, concetăţenii noştri se adaptează şi la deplasări neobişnuite, şi la culturi organizaţionale mult mai performante decât cele de acasă. Fireşte, condiţia socială precară din ţară nu permite un start lipsit de greutăţi, chiar dacă percepţia noii situaţii nu este negativă. "M-am descurcat... am trăit sub pod" - spune cu seninătate unul dintre subiecţi. Alţii, dimpotrivă, se consideră înjosiţi pe piaţa muncii, pe care o percep ca pe o "piaţă de sclavi".
În ciuda accentelor de nemulţumire, majoritatea migranţilor români, cu sau fără o strategie raţională de viaţă, nu renunţă la repetarea experienţei apusene. Unii doresc să-şi asigure un standard de viaţă superior şi/sau să pornească o mică întreprindere. Sigur că sunt şi indivizi care îşi motivează plecarea la muncă în străinătate cu dorinţa de a obţine un obiect de prestigiu: "Voiam să-mi iau maşină, alea-alea...." Sunt şi dintre cei care au plecat nu pentru muncă, ci pentru a fura sau cerşi. Dar se ştie că fenomenul infracţional însoţeşte întotdeauna migraţia de masă.
Ceea ce pare surprinzător în mărturiile subiecţilor este sublinierea lipsei de cooperare, chiar a neîncrederii mergând uneori până la ură faţă de conaţionalii cu care au intrat în contact în Vest. După părerea unuia dintre ei, "românii de acolo nu sunt chiar prietenoşi cu tine", "se mănâncă între ei". Altul se exprimă şi mai tranşant: "În primul rând, românii te fac, tot timpul te înşeală." În asemenea condiţii de psihologie socială nu este de mirare că la mai mulţi dintre subiecţii interviurilor incluse în volum întâlnim manifestări de xenofobie, antisemitism, rasism, chiar şi în situaţii în care cel care relatează este (sau ar trebui să fie) recunoscător străinului apostrofat. Se poate observa că xenofobia achiziţionată din familie, din presa de acasă poate fi accentuată de frustrarea trăită în Vest.
Totuşi, pentru mine, mesajul povestirilor din această "Românie profundă" recreată în Apus nu este unul dezarmant sau trist. Dimpotrivă. Vieţuirea temporară în Vest, câştigurile realizate acolo şi trimise acasă reprezintă în mod direct sau indirect investiţii. Şi dincolo de capitalul economic, cel social achiziţionat în cursul acestei experienţe, nu arareori dureroase, este de o covârşitoare importanţă. Aceste povestiri simple sugerează printre rânduri că societatea românească are resurse de supravieţuire, de autoredresare şi chiar de dezvoltare mult mai puternice decât îşi imaginează elitele.
Zoltán Rostás
Work, no travel
"Ferma era o rulotă"
(M. V., 21 de ani, jud. Buzău)
Rodica Ionescu: Pentru început aş vrea să te prezinţi."Ferma era o rulotă"
(M. V., 21 de ani, jud. Buzău)
M.V.: Sunt student în anul II la Bucureşti. Probabil, te întrebi de ce la 21 de ani sunt încă în anul II. Ei bine, din cauza plecării mele în Anglia printr-un program studenţesc am pierdut foarte mult la facultate şi trebuie să repet anul.
R.I.: Mi-ai aruncat mingea la fileu! Exact despre plecarea ta în Anglia vroiam să vorbim. Cum ai aflat de acest program destinat studenţilor, cum ai luat decizia plecării, condiţiile pe care trebuia să le îndeplineşti, experienţa ta acolo, dar mai ales părerea ta finală referitoare la această experienţă?
M.V.: Fine, cum zice englezul. (zâmbeşte) Dacă ţii neapărat... Ce pot să-ţi spun... Eu am aflat de acest program destul de târziu, şi anume prin luna martie a anului trecut (2004 n.a.). Spun destul de târziu, pentru că la vremea aceea majoritatea celor care vroiau să plece dăduseră câteva interviuri şi se stabilise în ce lună plecau. Am aflat de programul ăsta de la un fost coleg de liceu care este student la Agronomie. El îmi povestea că are foarte mulţi colegi care s-au înscris la această facultate ca să plece în Anglia cu programul ăsta, de fapt, majoritatea vroiau doar viza. Pentru că în momentul în care ajungeau în Anglia, în loc să stea la ferma la care erau repartizaţi, ei stăteau acolo doar cinci-şase zile, maximum două săptămâni, după care îşi pierdeau urma. Se duceau în oraş şi se angajau, de cele mai multe ori în construcţii, şi rămâneau acolo. Bineînţeles că săreau şi din viză, şi mai veneau în România numai atunci când considerau că au strâns bani de-ajuns pentru a trăi decent aici, sau după ce îşi făceau acte, asta dacă aveau noroc. Sau, în cel mai rău caz, dacă îi prindeau şi îi trimiteau în ţară. Când am avut discuţia respectivă, mai era de faţă şi cel mai bun prieten al meu, Alin, care e vărul celui care ne povestea. În sfârşit, Alin începe să ceară informaţii privind programul. Începe să-l întrebe când este plecarea, care sunt condiţiile şi tot felul de astfel de detalii. Mie nici prin cap nu mi-a trecut că nebunu' se gândea să plece. Atunci văru'su a început să turuie. "Bă, din câte ştiu eu, nu tre' să fii primul sau ultimul an, tre' să fii la o facultate de stat sau acreditată şi să treci de câteva interviuri. Şi am înţeles că e o anumită taxă, pe care tre' s-o plăteşti din ţară, vreo câteva sute de lire... Eh, taxă... Şpagă, frate! Şi tre' să-ţi iei singur biletu' de avion. Dar în privinţa asta am înţeles că te ajută ei, să-ţi iei unu' la preţ mai mic, pentru studenţi". Oricum, eu nu prea am fost foarte atent la toată discuţia, pentru că sincer, nu mă interesa. Eu în timpul ăsta vorbeam la telefon. Am devenit atent la discuţie abia în momentul în care l-am auzit pe Alin că întrebă: "O fi grea munca la fermele astea? Cam cu cât s-o plăti? Cât tre' să stai? Bă, cum pot să intru şi eu în programu' ăsta? Dacă sunt la Spiru' pot să plec şi io?" Când am auzit, m-a buşit râsu'. "Bă, eşti nebun?" i-am zis: "Ce dracu' te-a apucat?" Şi i-auzi răspuns ce-mi dă: "Da' ce bă, îi rău să fac şi eu un ban cinstit în vara asta? Decât să stau iar la mila lu' mama. Să stau toată ziua s-o frec aiurea şi să mă milogesc de ea să-mi dea bani? Aşa, mai bine mă duc acolo, muncesc, vin cu bănişori acasă, mai îmi iau şi eu o haină mişto şi pe deasupra văd şi io o ţară străină, că cine ştie dacă altfel voi putea să văd şi eu vreuna vreodată." Pur şi simplu, nu-mi venea să cred. Ăsta care vorbeşte e Alin! Prietenul meu, Alin? Păi, el acum câteva săptămâni spunea că nu se vede muncind niciodată sau cel puţin nu foarte curând. Ce dracu l-a apucat? În sfârşit... o fi vreo toană de-a lui. L-am lăsat în pace şi am încheiat subiectul ăsta.
Au trecut vreo câteva zile, o săptămână să zic, şi îl văd pe Alin al meu ferchezuit, aranjat, la costum... Şi se tot uita în oglindă: "Ia zii, bă, cum arăt? Sunt şi io prezentabil? Prezint încredere?" Mă uit la el şi râd: "Ce ai mă, ai mâncat mătrăgună? De când te îmbraci tu la costum?" "Eh, de când... De când tre' să mă duc la căcaturile astea de interviuri!" "Cine, mă? Tu? La interviu? Ce interviu, mă?" "Cum ce interviu? Să plec în Anglia." "Bă, eşti nebun? Tu vorbeşti serios? Şi mie când aveai de gând să-mi spui? Când erai în avion sau când ajungeai acolo?" "Da' nu ţi-am zis, mă? Io ce să-ţi fac, dacă nu mă crezi?" "Da' credeam că faci mişto!" "Păi eu ce să-ţi fac? Hai, c-am plecat. Pa, pa! Urează-mi baftă!" Şi cam asta a fost discuţia mea cu el în ziua aia. Pentru că atunci când el a venit, eu nu eram acasă. A doua zi, mi-a povestit cum a decurs interviul şi că a fost acceptat. Atunci, mai în glumă, mai în serios, zic: "Merg şi io. Ce zici? Mă iei?" Nu mă întreba ce-mi veni, că habar n-am. Pur şi simplu am zis-o. Atunci, a început să râdă şi a exclamat: "Ar fi supermişto! Îţi dai seama, amândoi într-o ţară străină, patru luni?" Am început să ne facem planuri, să ne imaginăm ce vom face, cât de greu va fi, cum ne vom distra, ce haine ne vom lua. Ce să mai! Deja în imaginaţia noastră eram acolo. Dar... atunci se opreşte el din visat şi zice: "Bă, râdem, glumim, dar există o problemă. Tu nu ţi-ai făcut actele, n-ai dat banii, dar mai rău e că s-ar putea să nu putem pleca amândoi odată. Nu de alta, dar s-au cam făcut ploile." Atunci brusc am revenit cu picioarele pe pământ şi-l întreb: "Nu cunoşti şi tu pe cineva p'acolo? Cu cine pot vorbi?" Mi-a dat un număr de telefon, spunându-mi că înainte o să vorbească el cu tipul respectiv, să vadă dacă poate face ceva. Zis şi făcut. A vorbit cu acela şi m-a programat la interviu peste două zile. Am trecut de interviul respectiv, dar cum era de aşteptat, mi s-a spus că dacă vroiam să plecăm amândoi în acelaşi timp, în acelaşi loc, trebuia să mai plătesc o "taxă suplimentară". Ce era să fac? Am plătit-o, deşi eram perfect conştient că banii ăia intrau în buzunarul tipului respectiv. Cea mai grea "probă" pe care a trebuit s-o dau a fost întâlnirea cu ai mei. Cum dracu' era să mă duc acasă şi să le spun: "Mamă, tată, eu plec în Anglia!"
M-am pregătit moral pentru această întâlnire mai mult decât m-am pregătit pentru interviurile peste care trebuia să trec. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus acasă. Ai mei mă aşteptau cu sufletul la gură, că nu mai fusesem acasă, la Buzău, de vreo patru săptămâni. La aflarea veştii, ai mei au reacţionat foarte bine, dar tre' să recunosc că norocul meu a fost tot Alin. Pentru că ai mei ştiau deja că el pleacă în vară. Aşadar, au fost mai liniştiţi ştiind că vom pleca amândoi, nu că el ar fi fost mai răsărit decât mine, dar suntem prieteni de atâta timp şi e mai bine că voi avea pe cineva cunoscut lângă mine. Săptămânile au trecut foarte repede, atât de repede, încât am avut impresia că au fost zile, nu săptămâni. Aşadar, pe la mijlocul lunii mai, eram împreună cu părinţii mei, cu Alin şi cu părinţii lui pe aeroport aşteptând să ne "luăm zborul". Plânsete, sfaturi, pupături, ce să mai! Ştim cu toţii cum sunt genul ăsta de despărţiri, mai ales cu părinţii. Am urcat în avion. Deşi eram mai mulţi studenţi care plecam cu acelaşi scop, doar noi doi ajungeam la aceeaşi fermă. Muream de nerăbdare să ajungem.
Ajunşi acolo, pe aeroport ne aştepta un trimis de la fermă respectivă. Ne-am întâlnit cu el, foarte drăguţ de altfel, dar cu un accent ciudat, nu ca acela cu care eram noi obişnuiţi din filmele americane. Primul mijloc de transport cu care am luat "contact" a fost metroul. Mult mai frumos şi mai curat decât la noi. Apoi am urcat în celebrele autobuze englezeşti, care m-au fascinat. Foarte frumoase şi foarte aglomerate. Sau... poate mi s-au părut aşa, pentru că nu văzusem aşa ceva decât în reviste. Zic asta pentru că după vreo lună şi ceva nu mi se mai păreau aşa mişto, mi se păreau chiar normale. În sfârşit, am ajuns la "minunata" fermă. Bineînţeles că am zis "minunata" ironic, pentru că nu era deloc aşa cum mi-o imaginam eu. În viziunea mea o fermă e o casă mai mare într-o zonă rustică, sau aşa ceva, cu multe animale şi mulţi angajaţi. Fiecare ocupându-se de ce ştie să facă mai bine - îngrijit animale, curăţenie, cules căpşune, în cazul nostru, mâncare şi alte treburi gospodăreşti. Ei bine, cam asta era imaginea vizuală pe care eu o dădeam cuvântului "fermă". Greşit! Total greşit! Când am ajuns acolo şi am văzut ce însemnă pentru ei "ferma" am rămas blocat. Nu ştiam ce să spun, rămăsesem fără cuvinte. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi întorc privirea spre Alin. Văzându-i expresia feţei mi-am dat seama că şi el a fost la fel de surprins ca şi mine. Dacă vrei neapărat să ştii de ce am fost aşa de surprins o să-ţi explic cum arăta faimoasa fermă. Ferma era o rulotă. Da, da! Ai auzit bine, nu te mira! O rulotă. O rulotă aşezată în mijlocul câmpului. E adevărat că era o rulotă frumoasă. Adică avea baie, bucătărie, mici, e adevărat, dar avea şi paturi supraetajate.
Primele persoane pe care le-am cunoscut, exceptând persoana care a venit să ne ia de la aeroport, a fost patronul, un munte de om la vreo 1.90, cu pielea foarte albă şi cu părul foarte blond, plin de pistrui, cu acelaşi accent specific lor şi cu un aer superior. Atunci mi-am dat seama că aşa vom fi priviţi, atât noi, cât şi ceilalţi lucrători, pentru că toţi erau străini, toată perioada în care vom sta aici, şi supraveghetorul nostru, cel care avea să stea zi de zi cu noi şi să ne "contorizeze" munca - un om cu alură de om rău şi puţin plinuţ. Am ajuns printre ultimii, ceilalţi erau acolo de o zi-două. Aşadar, ni s-a făcut instrucţia separat de ceilalţi. Ne-au arătat paturile noastre, ne-au lăsat 30-40 de minute să ne tragem sufletul, după care ne-au chemat să ne explice "politica fermei". Ni s-a spus că vom munci zi lumină, adică între 9-11 ore pe zi, zi de zi, inclusiv weekendurile... când vom fi plătiţi la fel, că vom fi plătiţi la normă, adică, cu cât culegi mai mult, cu atât iei mai mult, că banii ni se vor pune pe un card la sfârşitul fiecărei zile de lucru. Ne-au avertizat că va fi greu şi că nu e de joacă. Ni s-a spus că vom avea voie să mergem în oraş cam o dată pe săptămână, nu ştiu dacă ţi-am spus că ferma respectivă era într-o zonă nepopulată, undeva foarte departe de oraş. Singurul mijloc de transport pe care puteam să-l luam să ajungem în oraş era un autobuz vechi şi ponosit cu care făceam în jur de 30-40 de minute. Asta după ce mergeam în jur de 10-15 minute ca să ajungem la el. Ce să mai... Vis! Să ne procurăm d'ale gurii şi orice altceva mai avem nevoie. Cam în asta a constat instrucţia noastră.
După ce am ajuns în rulotă, am început să vorbim. Norocul nostru că în ferma aia nu înţelegea nimeni româneşte! Aşa că în momentele când ne simţeam foarte terminaţi, îi spurcam! De-ar fi ştiut ei cât i-am înjurat! În toată ferma eram 12 lucrători, nu era o fermă foarte mare. Majoritatea veneau din ţări sărace precum Albania. Aveam trei albanezi, care erau foarte răi şi foarte uniţi. Bulgarii erau şi ei tot doi... Africa şi Polonia. Eram nouă băieţi şi trei fete. Dacă începutul nu a fost aşa de roz, stai să vezi urmarea! Aşteptam cu nerăbdare prima zi în care ne vom câştiga primii bani munciţi de noi. În seara respectivă, abia am reuşit să închid ochii. Nu că nu aş fi fost îndeajuns de obosit de pe drum, dar nu eram obişnuit cu patul, cu atmosfera, cu oamenii...
În sfârşit, răsare soarele! Supraveghetorul vine şi ne trezeşte zicând: "Come on, it's work time!" Ne-am trezit cu toţii boscorodind, fiecare pe limba lui. Doamne, ce haos! Parcă suntem în Babilon. Am mâncat fiecare câte puţin, ne-am spălat şi... Hai! Am ieşit din rulotă şi am fost duşi la locul care avea să fie locul nostru de muncă următoarele patru luni. Am ajuns pe o plantaţie... dacă pot să zic aşa... imensă de căpşune. Am început să adunăm. Erau nişte căpşune foarte mari, pentru că se foloseau foarte multe îngrăşăminte, ăsta a fost un avantaj, pentru că le apucam şi le adunam repede. Iniţial nu mi s-a părut foarte greu. Asta până când am văzut că nu aveam decât o pauză de masă, pe la 12.00-13.00, şi că după prânz era atât de cald, încât aveai impresia că eşti în iad. Partea cea mai proastă era că nu aveai unde să stai la umbră, măcar zece minute, deoarece nu era niciun copac sau altceva care să facă umbră. Ne mai dădeau ei din când în când pauză să ne "răcorim", dar nu prea văd cum am fi putut în cazul ăsta! Singurul moment al zilei, când aveam puţină umbră, era spre seară, când îşi schimbă soarele poziţia, astfel încât renumita rulotă făcea puţină umbră. Cam în condiţiile astea s-au scurs primele zile de muncă în Anglia. Deja ne obişnuisem. Nu mai zic că în primele zile am fost furat, dacă pot spune aşa. Erau două moduri prin care ţi se socotea numărul de lădiţe de căpşune adunate. Primul, ţi se dădeau lădiţe nominale, iar cel de-al doilea, lădiţele aveau un cod pe ele şi erau trecute printr-o chestie care înregistra fiecare lădiţă în numele persoanei care le culegea. Ei bine, târziu, am realizat eu că tre' să stau cu ochii în patru pe lădiţele mele, nu de alta, dar se puteau împuţina lădiţele sau căpşunele. După ce am păţit-o de câteva ori m-am învăţat minte.
Cam astea au fost experienţele din prima săptămână. După o săptămână obositoare ne-au lăsat să plecăm pentru prima dată în oraş. Nu-ţi poţi închipui cât de veseli am fost! Atât de veseli, încât ne-am îmbăiat, ne-am aranjat, ne-am parfumat, că doar nu erau să vadă englezii, care sunt un popor foarte elegant, nişte amărâţi de români care veniseră în ţara lor să muncească pă jumătate din cât lua cel mai prost plătit englez... şi... la drum! Această mică excursie a mai îndulcit un pic situaţia. Pe lângă faptul că mi-am cumpărat o groază de lucruri, pe care le vedeam şi în România, dar nu aveam bani să mi le iau, am mers ca nebunul, împins de curiozitate, prin oraş. Să găsesc lucruri noi şi interesante. Pur şi simplu, eram fascinat de oameni, de locuri, de... tot! Dar ziua s-a scurs foarte repede şi a trebuit să ne întoarcem în locul pe care am ajuns să-l urăsc. De ce zic că ajunsesem să-l urăsc? Pentru că acolo mă simţeam ca o slugă, la propriu. Îmi simţeam îngrădită libertatea. Mă simţeam ca un robot teleghidat. Bineînţeles că niciunul dintre noi nu le spunea părinţilor la telefon cât de greu e acolo şi cât ne chinuim. Nu de alta, dar îi supăram şi pe ei degeaba. Oricum, nu aveau ce să ne facă. Zilele se scurgeau, săptămânile treceau, a trecut şi luna! Ştiu că pare amuzant, dar deja începuse să-mi fie dor de ţară. Da! Ciudat, nu? Îmi era dor de România, de gropile din România, de ţiganii din România, de hoţii din România, de femeile din România, care fără să vă laud, sunt de o sută de ori mai frumoase şi mai aranjate decât englezoaicele. În perioada în care am stat acolo, ca orice bărbat, mi-am mai aruncat şi eu ochii. Tre' să-ţi spun că numai două din zece englezoaice sunt drăguţe, şi alea sunt mici de ani, adică cam de 15-17 ani. Pe când la noi... două din zece sunt urâte. Ceea ce e cu totul altceva! În sfârşit... De ai mei, de prietenii mei, de barurile noastre, de buna-dispoziţie a românilor, de zâmbetul, de... de aerul din România, de mirosul României! Nu credeam că voi ajunge vreodată să spun asta, dar uite că am ajuns! Vorbeam la telefon zeci de minute cu persoane de care nu credeam vreodată că-mi va fi dor sau că-mi vor lipsi.
Încet, încet, timpul a trecut şi s-a făcut luna august. Filele calendarului se împuţinau şi mai aveam o săptămână şi trebuia să plec acasă! Aaaahhhhh... ce bine! Acasă... Ultima dată când ne-am dus în oraş, adică cu o săptămână înainte să plecăm, am luat cadouri pentru toată familia şi pentru cei mai buni prieteni din România. Făceam cumpărăturile acestea cu un aşa mare drag, de nu-ţi vine să crezi! În sfârşit, vine ziua în care trebuia să plecăm. Bagajele erau deja făcute, ne-am luat rămas-bun de la patron, într-un mod mult prea frumos faţă de cum merita, nu de alta, dar să vadă că şi noi, românii, putem fi nişte domni, de la supraveghetor şi de la colegii care încă nu plecaseră, şi am plecat zâmbind. Că doar, ce dracu, în câteva ore ajungeam acasă şi nu mai avea niciun rost să fim supăraţi. Ne-am luat bagajele, care acum erau mult mai grele şi mult mai multe decât atunci când venisem, am urcat în următorul autobuz care ne ducea spre oraş, mai apoi în metrou şi... am ajuns pe aeroport. Ne-am suit în avion şi... via România! Nu am putut face nimic în avion, decât să mă gândesc ce anume voi face după ce voi ajunge în România. Orele au trecut îngrozitor de greu. Mă uitam la ceas şi parcă limbile minutarului se mişcau de două ori mai greu. Atât de paranoic devenisem, încât am trântit ceasu', crezând că l-a stricat Anglia (zâmbeşte) şi l-am întrebat pe Alin dacă şi ceasul lui arată aceeaşi oră. Bineînţeles că arata aceeaşi oră, cu un minut-două mai mult sau mai puţin. Nu mai ştiu exact. Oricum, nu mai contează! Deşi au trecut greu, după cum ţi-am spus, în cele din urmă, am ajuns în Bucureşti. Cred că am coborât printre primii din avion, aşa de nerăbdători eram. Ajunşi pe aeroport, întind gâtul pentru a vedea o faţă cunoscută. Atunci, îmi văd părinţii care erau împreună cu părinţii lui Alin. Ne-am îmbrăţişat, ne-am pupat, mama săraca a început să plângă. Singura reacţie pe care am putut s-o am la lacrimile ei a fost, spre surprinderea mea, s-o iau în braţe şi să-i spun: "Nu mai plânge, sunt aici!" Când am ajuns în dreptul maşinii, am stat două-trei minute, doar să îmi simt în nări aerul nostru. Ştiu că sună ciudat, dar parcă era altfel. Nu mai bun, nici mai rău, ci... altfel.
Ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat încet spre minunatul oraş Buzău. De data asta, când spun minunat, chiar asta vreau să spun. Nu pentru că ar fi un oraş extraordinar, că în timpul liceului abia aşteptam să plec de acolo, să vin la Bucureşti, ci pentru că e singurul loc unde eu mă simt acasă. Singurul loc unde pot merge liniştit pe stradă la orice oară din zi şi din noapte. Nu pentru că aici nu ar exista infracţionalitate, ci pentru că aici cunosc toate străzile şi străduţele şi toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Pe la 15.00-15.30 am ajuns acasă. Bineînţeles că mama îmi pregătise o groază de bunătăţi, bunătăţi româneşti... Cred că te-am înnebunit. Probabil, crezi că zic aşa, că vreau să mă dau mare patriot, dar nu e aşa şi nu zic aşa nici de "ochii lumii", ci o zic pentru că asta am simţit şi asta e părere mea şi acum. Am stat la masă toată familia, am vorbit despre o groază de chestii, le-am povestit câte în lună şi în stele şi cam ce anume făceam eu p'acolo. Bineînţeles că nu am zugrăvit situaţia în roz, aşa cum făceam când vorbeam la telefon cu ei, dar nici în negru. Am preferat să-i dau o tentă de gri. (zâmbeşte) După asta m-am îmbrăcat şi am plecat în oraş. Vroiam să merg în toate barurile, în discoteci, în cluburi, că doar trebuia să recuperez! În toate locurile în care n-am fost în tot acest timp. Că la ce altceva se mai poate gândi un tânăr de 21 de ani după patru luni de muncă non-stop? La distracţie! Eeee... cum ar spune un mare povestitor... Cam asta a fost draga moşului! Acu' plata! (râde în hohote) Hai dracu' prin oraş, la un suc, că ţi-am făcut capu' mare şi mi-am adus aminte de o groază de lucruri urâte!
R.I.: Încă o chestie şi gata! A meritat? Atât din punct de vedere material, cât şi experimental. Te-ai mai duce o dată? Ce sfat le-ai da celor care vor să facă lucrul acesta?
M.V.: Păi... cred că a meritat din ambele puncte de vedere. Din punct de vedere material, pentru că am venit cu bani frumuşei acasă, pentru că am fost plătiţi în lire, şi la noi lira e cea mai mare, iar din punct de vedere experimental, clar, da! Pentru că am văzut cât de greu se fac banii şi că aşa o să ajung dacă nu învăţ şi încerc să-mi fac o carieră în domeniul meu, bancar. Probabil, o să râzi de mine şi o să crezi că vorbesc ca un bătrân... Ah, şi încă ceva! Cred că experienţa asta m-a mai maturizat puţin. Iar în privinţa sfaturilor... Ce pot să zic? Eu nu pot decât să le povestesc în mare, nu în amănunt cum ţi-am spus ţie, că nu am nici timp, nici chef să le povestesc tuturor, cam cum e treaba. Fiecare ştie ce poate şi ce vrea.
R.I.: Dar de dus, te-ai mai duce o dată?
M.V.: Fără să te mint... da! Dar să ştiu înainte la ce fermă mă duc. Deoarece sunt şi ferme mai bune, dacă am nimerit eu în una naşpa, asta nu înseamnă că aşa sunt toate. M-aş mai duce undeva unde a fost vreun prieten de-al meu sau vreun cunoscut. Adică, la loc sigur, unde să ştiu cum e. Am un prieten care a fost la o fermă de flori. Tot în Anglia. Mi-a zis că e foarte mişto! Super, super bine! Condiţii extraordinare, munca nu e aşa de grea, banii sunt buni. Deocamdată mă gândesc ca următoarea dată să ne ducem, că dacă plec, plec tot cu Alin, dacă tot am început drumul ăsta împreună... în America. Să vedem, acolo cum e!
Reacţii ale cititorilor
După auzul meu de bucureştean, prin satul românesc n-au mai trecut melodii ca astea, ale lui Jul, băiatul directorului de la şcoala din Bălteştii Cîmpeniului, un adolescent care se dă mare rocăr, zdrăngănind deja în formaţia Sacru, având ca preferinţe supreme Metallica, pe cei de la The Who, sau Beatles-ii. El zice că i-a intrat în sânge zdrăngăneala asta.Mai toate ştampilele păşuniste, sămănătoriste, ba chiar moromeţiene, mai toate clişeele satului nostru literar se cam duc dracului când îl auzi pe Jul cum gândeşte şi ce vorbeşte în tranziţia lui de pe uliţa Căprăreştilor lui Maicăl Jackson la repări şi depeşari.
Cu o ureche muzicală de clasa lui Ilie Moromete, cu o artă a kakolaliei care transformă înjurătura în ritual dacic şi neologismul într-o horă orgiacă, o inteligenţă care twistează făţiş, cu violentă ironie, între Baudrillard, Fromm şi Cioran, Sorin Stoica.... ei, ce face Sorin Stoica? El face din sârbă rock'n'roll şi din rock'n'roll mecanismul poveştilor fără de care nici un sat nu funcţionează. E inenarabil. Băi, fratele meu, dacă ăştia te vor găsi irelevant, nu te victimiza, e tot ce pot să-i spun acestui prozator care nu are de reproşat lumii decât un singur lucru, că a uitat să povestească.
(Radu Cosaşu)
Felul de "literatură" practicat de Zoltán Rostás şi mult regretatul Sorin Stoica are ceva de Cenuşăreasă. Îţi trebuie ochi bun, rafinat, atenţie şi fineţe ca să-l remarci. Dar este genul din care poate ieşi cartea-cult, iar cei doi păreau porniţi să creeze cărţi-cult pe bandă rulantă.
În ce constă totuşi caracterul lor extraordinar? Deşi îngrozitor de gălăgioase - nu e uşor să asculţi atent, de-a lungul a trei-patru sute de pagini: un căpşunar, un latin lover, un hoţ de buzunare, o baby-sitter şi o femeie de patruzeci şi cinci care îngrijeşte o bătrână de optzeci şi cinci bolnavă de demenţă senilă căreia nu-i ştie limba, - aceste înregistrări de istorie orală sunt extrem de... discrete. Este genul de carte care-ţi schimbă fără să îţi dai seama modul de a înţelege viaţa. La sfârşitul lecturii îţi spui că adevăratul eroism nu e sacrificiul unui preşedinte pentru binele ţării sale, al unui intelectual pentru cauza democraţiei, al unui fost disident pentru desăvârşirea cuceririlor din decembrie, şi nici chiar al ziaristului care transmite în direct din zonele de conflict. Îţi vine să crezi că eroii timpului nostru sunt aceste femei şi aceşti bărbaţi, de toate vârstele, plecaţi în necunoscut, să îndure foame, singurătate, dor de familie, teamă şi umilinţe, pentru a depăşi sărăcia, lipsa de orizont şi privaţiunile din propria ţară.
Istorie "la firul ierbii", aceste senzaţionale poveşti vor fascina cu siguranţă pe cei care au trăit ca experienţa fundamentală a vieţii lor plecarea în străinătate la muncă, pe omul avid şi curios de celălalt, pe cercetătorul în ştiinţe sociale şi în fine, pe romancierul subjugat de multitudinea de caractere, feluri de a vorbi, de întâlnirea cu fantasticul în plin cotidian.
(Doina Jela)
Am citit cu fervoare tot ce a publicat Zoltán Rostás până acum şi am recenzat cu nedisimulată simpatie sutele de pagini încărcate, după caz, cu patetism şi ironie, cu nostalgie sau ranchiună, pline de farmec, regrete, cancanuri etc., ca nişte enorme cearcăne umane sub ochii unei istorii devastate de insomnie. Iar acest farmec sunt convins că va dura încă mult, foarte mult.
(Dan C. Mihăilescu)
Sociolog, specialist în antropologie culturală, ardeleanul Zoltán Rostás s-a stabilit în 1970 la Bucuresti şi a făcut, fără nici o speranţă de finalizare într-o carte (cine ar fi publicat, în plin ceauşism, istorie orală autentică?), un experiment care se dovedeşte azi excepţional de valoros.
A ajuns prin cunoştinţe (oamenii erau pe atunci suspicioşi) la vârstnici între 70 şi 100 de ani (majoritatea au murit între timp) şi i-a stimulat să-şi amintească despre Bucureştiul copilăriei şi tinereţii lor, înregistrându-le povestirile. Printre vârstnicii intervievaţi pentru posteritate se numără o nepoată centenară a lui Nicolae Bălcescu, nonagenara cumnată a lui Octavian Goga, soţia lui Mircea Vulcănescu, dar şi bătrâni oarecare - aromâni, greci, evrei, maghiari, germani, ruşi -, cu experienţele lor bucureştene din alte vremuri. Toate dialogurile se însumează în cele din urmă într-un fel de film viu despre viaţa Capitalei de prin 1905 şi până după război.
(Adriana Bittel)