Anul trecut am simțit o acută nevoie să tac. De aceea nici n-am mai putut să scriu niciun rând. Să tac și să se tacă. M-am săturat de vocea mea, n-am mai avut chef să dau sfaturi, nici cerute, nici gratuite, să-mi exprim păreri, să mă prefac atotștiutoare, să am / dau impresia că sunt doxă de orice, că de fapt știu eu cum stau lucrurile. De fapt habar nu am. Și mai ales n-am mai avut chef să aud recomandări, soluții salvatoare, rețete minune, 3 pași ca să învăț să-mi cresc copiii, să dau jos kilogramele în plus, să îmi / le cresc imunitatea, să-i fac să mă asculte, să nu mi se împotrivească, să nu se mai tăvălească pe jos, să nu mai urle, să fie copii model pentru oricine i-ar privi, iar eu mama / soția / fiica / angajata perfectă care nu are nevoie de somn și mâncare ca să fie ca toate femeile perfecte care ne împânzesc viața cu blog-uri, site-uri, tik-tok-uri, poze pe Facebook și Instagram din viețile lor retușate.
Prea mult zgomot în mintea mea, în jurul meu. Suntem un neam de deștepți, de complexați cu aere de superioritate, care au mereu părerile cele mai pertinente despre absolut orice subiect, de la politică la credință, de la arhitectură la medicină sau chimie moleculară. Oriunde și oricum: în trafic, în tren, la televizor, în fața blocului, a școlii, pe grupurile de Whatsapp. Ne place să ne auzim, să ne dăm rotunzi, atotvăzători. Nici nu existăm dacă ceilalți nu ne văd și nu ne aud. Și, cu riscul aferent afirmației, femeilor, da, nouă ne vine mănușă acest rol pe scena lumii. Peste tot mămici cu gura mare, gata să te înghită pentru că nu corespunzi standardului!
SĂ FIE ODATĂ LINIȘTE!
Am simțit că ajung să mă sufoc de afluxul de blog-uri, manuale, podcast-uri, de sutele de mesaje care intră zilnic pe toate grupurile de părinți, cu sugestii, "dar"-uri, indicații, orientări binevoitoare. Am dat unfollow, am oprit notificări ca să nu-mi iasă bube. Am vrut să nu mă mai influențeze cum cred ceilalți că ar fi bine să-mi trăiesc viața. Dacă am fi o clipă sinceri cu noi înșine, adevărul este că nu ne putem înțelege complet unii pe ceilalți, că din afară vedem o parte infimă dintr-un puzzle, că ne lipsesc foarte multe informații ca să avem dreptul să arătăm cu degetul, să ne tragem de șireturi, să dăm unii cu alții de pământ.
De ce ne-o fi venind atât de greu să admitem că nu știm, că învățăm toată viața, că nu avem toate datele problemei, să ne cerem iertare dacă am greșit, dacă ne-am grăbit cu concluziile, să ne mai nuanțăm judecățile, să mai lăsăm loc de manevră?! Medicul căruia îndrăznesc să-i spun cu glas stins că antibioticul prescris de el a dat totuși rateu la 3 din 5 membri ai familiei, când tocmai mi-l trece pe rețetă și pentru al 4-lea, șterge cu mine pe jos și aproape mă dă afară din cabinet pentru impertinență, meșterul căruia îi atrag atenția că mi-a montat geamul invers, mă ia la mișto că nu e domeniul meu de activitate și nu știu despre ce vorbesc, femeia de pe stradă care n-a crescut în viața ei un copil, îmi spune că nu merit să fiu mamă. Oare de unde ne vin aroganța și tupeul? De unde lipsa crasă de discreție cu care oricine își permite să se bage în viața celuilalt, fără niciun dram de smerenie? În unele momente de nebunie ajung să tânjesc după nepăsarea, răceala și indiferența olandezilor.
2023 n-a fost doar despre crize existențiale, tăceri stânjenitoare și discuții de complezență, a fost mai ales despre lucruri mundane, rutiniere. Și ici-colo despre câte o ieșire din cotidian. Un copil a început grădinița, altul școala, celălalt a schimbat școala. De voie, de nevoie am redevenit elev și m-am apucat de Gazeta Matematică, am aflat lucruri noi sau îngropate în memorie despre poeți și compozitori. Am petrecut tot mai multe ore în mașină ascultând muzică clasică, m-am specializat în condus pe linia de tramvai, dar mai am de învățat la capitolul "sudălmi". Am vizitat destul de mult din România, am redescoperit ospitalitatea secuiască, am revăzut Parisul cu ochi de părinte grăbit și oarecum vinovat, am savurat peisaje și mâncăruri din Creta, m-a apucat melancolia anilor de facultate și am scos în sfârșit italiana de la naftalina uitării.
Am încercat să trag cortina pe cât posibil în 2023. Nu știu încă cât mi-a ieșit. M-am străduit să nu (mai) dau lecții de perfecțiune din poziția omului care eșuează mai mult sau mai puțin în fiecare zi. Însă liniște tot n-a fost pentru că toți colegii mei de apartament vorbesc foarte mult.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 31 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)