Anul ăsta a fost despre atracții neîmblânzite, mai ales către păsări, către permanenta lor ușurință de a se face la fel cu văzduhul, către transparența prin care le poți intui toate sosirile și plecările. La fel ca povestea aviatoarelor din al Doilea Război Mondial care-ți dictează scenarii intuitive despre a conține în tine, mereu, un dialog între două moduri de existență, un aici, jos și un alt aici, sus, mai aproape de transparență, de serenitate.
Apoi, despre joaca asta adultă cu anxietatea, pe care o tot împingi la limită, până când ea încetează să mai existe pentru câtva timp.
Granițele există doar în mințile oamenilor, zicea un norvegian în aeroportul din Oslo, poate singurul viking adevărat, cu care merită să te scufunzi în apa rece a fiordului norvegian și cu care, apoi, să bei o bere, la suprapreț, într-o sauna party, cu muzică electronică.
În Oslo, m-am bucurat de multă artă modernă și contemporană, m-am distrat cu turiștii atunci când Țipătul lui Munch s-a arătat la public, la fix, cu entuziasm, ca la Revelion. Apoi, l-am vânat pe Ibsen, ca pe un rock star, am atins toate ușile și pereții Teatrului Național, gândindu-mă că poate și Ibsen i-a atins cândva, neliniștit.
Aș dori să decernez și un premiu: premiul pentru cel mai frumos apus al anului 2023, i se acordă apusului văzut de pe clădirea Operei din Oslo cum planează deasupra fiordului norvegian.
Într-una din zile, covorul nostru de scenă și-a șlefuit brusc aripile și a decis că vrea să zboare.
Mai întâi, ne-am oprit cu spectacolul #nuEu, one woman-show, în regia Casandra Topologeanu, la Bacău Fest Monodrame.
A fost primul drum necunoscut pe care am decis să-l parcurg eu însămi, cu mașina. Am avut parte de un public minunat.
Vara am lâncezit pe o insula în Grecia, în zgomotul cicadelor și a motoarelor de yacht-uri, am vânat apusuri și m-am bucurat de familiaritatea portului. Apoi, am colindat prin Nafplio, orașul-poem pe care mi l-am imprimat pe tălpi. Am ajuns și în Epidaurus, la Athens Epidaurus Festival, unde am trăit cea mai puternică experiență teatrală ca spectator, alături de alți 15.000 de oameni. Să fii martorul trecutului, să fii absorbit în tăcerea a 15.000 de respirații care devin un organism unic, o existență dilatată care împrumută forma munților și a pietrelor de sub ea... Și, apoi, mersul în ralanti al grupului de actori care au deschis spectacolul, care părea să vină nu din culise, ci de undeva din veșnicie, al căror trup părea să se fi pre-făcut din țărână, din densitatea întunericului.
Apoi, drumul cu trenul către Timișoara ca să vedem spectacolul lui Pippo Delbono și gândul "ce bine e teatrul, când e personal", Serbia cu Teatrul Național din Nissvile când m-am pierdut intenționat pe coridoare și am ajuns în croitoria luminoasă a teatrului, participarea din octombrie în Festivalul Național de Teatru și bucuria întâlnirilor de acolo, drumurile către acasă, la Dunărea mea.
În septembrie, Festivalul de Arte Performative de la Brăila. Cel mai frumos cadou de ziua mea a fost invitația de a juca spectacolul #nuEu, într-un teatru pe care l-am apreciat încă din adolescență, și de a vedea, acolo, în sală, mulți tineri, exact ca atunci, când liceeni fiind, fugeam de acasă cu maxi taxiurile, ca să vedem spectacole bune.
În octombrie, am experimentat ce înseamnă să trăiești între granițe. Eram în Nicosia, pe partea turcă. Trebuia să ne justificăm identitatea de fiecare dată când pășeam dintr-o parte în alta. Festivalul la care am participat cu spectacolul #nuEu, Buffer Fringe, al cărei scenă se află în zona demilitarizată a orașului, și-a propus ca sarcină tocmai consolidarea păcii între cele două tabere, chemând artiștii, cât și publicul, la imaginarea unui viitor "împreună". M-am simțit onorată pentru că am putut participa, la acest demers, cu spectacolul nostru. Publicul a fost extraordinar.
M-am bucurat de mirosul de baclavale, de hanul Buyuk, m-am amuzat de gențile Chanel și de celelalte fake-uri din piața turcească, m-am aruncat într-o altă dimensiune la auzul cântecului muezinului din moscheea de secol 16, lângă care ne cazasem, și care ne dădea trezirea, în fiecare zi, la cinci.
În decembrie am ajuns în India, o experiență care se decantează, încă. Au fost trei săptămâni în care am trăit ceva nebunesc, imprevizibil și, în același timp, familiar. Poate că, în trecutul ăla îndepărtat în care-l citeam pe Eliade, gândul că aș putea ajunge vreodată aici mi s-ar fi părut incredibil. Da, incredibil mi s-a părut când cumpăram biletul de avion, aplicam pentru viză, făceam bagajul, ajungeam în aeroport, mă urcam în avion, decolam. Incredibil mi s-a părut când am ajuns și m-am minunat de curățenia sufletească și de generozitatea oamenilor de acolo, de publicul de teatru atât de dornic de a vedea, de toate feedback-urile extraordinare pe care le-am primit pentru spectacolul nostru #nuEu.
Primul lucru a fost să învăț să trec strada. Pe cât de mult m-a frustrat traficul indian, pe atât de mult l-am adorat, toate plimbările cu scuterele și cu ricșele pline de adrenalină, forța feminină a sari-ului, noaptea în care am fost pictate de prietenele noastre indience de la festival, cu mehendi pe mâini, în timp ce cântau în sanscrită, iar noi lăcrimam. Aglomerația, zecile de poze cu indieni, templele, experiența culinară dintr-un restaurant cu specific din Rajasthan. Apoi Mumbai, frica de șobolani, shopping-ul de pe Colaba, primul specialty coffee băut cu fundul pe trotuar, apoi experiența Bollywood și cât de năucitor a fost să ți-i imaginezi pe actorii ăia bogați și frumoși, mirosind a parfumuri scumpe, trecând printr-un ghetou în care oamenii se căutau de păduchi, ca să ajungă pe niște platouri de filmare dezafectate din această junglă pe nume Bollywood, și, desigur, experiența amuzantă și halucinantă, de a ne întâlni cu niște greci care călătoreau în jurul lumii și care ne-au rugat să filmăm o scenă pentru emisiunea pe care o făceau și care se difuza la televiziunea lor locală. Apoi experiența de 13 ore cu sleeper bus-ul spre Goa, în care la fiecare groapă ne trezeam, pentru două secunde, în aer, cu trupurile aproape lipite de plafonul autobuzului, vinul Sula, chipsurile cu masala, obsesia pentru un fruct care arăta dubios, apoi Goa, experiența junglei și frica de șerpii pe care-i căutam înainte să intru în orice încăpere, marea, nisipul, 34 de grade, party-uri de muzică electronică, shopping și apoi, cina cu mine însămi, de pe malul mării, în care am decis să mă întorc acasă.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 31 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)