Eu care trăncăneam mai mereu, vrute și nevrute, nu pot scoate la lumină decât cu mare dificultate ce-a însemnat acest fatidic an 2023. Cred că a fost cel mai greu de acceptat an din întreaga mea existență. Poate de aici să vină și dificultatea exprimării. Pentru că încă nu l-am acceptat cu tot ce a adus dificil, neașteptat, în viața mea previzibilă, atât cât se poate o viață prevedea fără a fi arogant. Iese probabil ceva ce nu va fi spre binedispunerea auditoriului, dar viața bate filmul cum zicea o vorbă!
Mi-am amintit că am citit, chiar la începutul anului trecut, confesiunea sfâșietoare a unei femei care își urmărea, zi de zi, iubitul cum se stinge de cancer. Era scris frumos, trist, cu o sinceritate și o durere care-mi pare, cumva străină, pentru că nu aș putea exhiba la fel acest tip de suferință - o trecere în revistă a zilelor, a schimbărilor fizice pe care le percepea, finalul predictibil al plecării dintre cei vii, de care ea era perfect conștientă. N-am vrut mai întâi să citesc, din dorința de a mă proteja, dar apoi m-am lăsat furată. Consemna cred, și pentru ordinea ei mentală - pentru că trebuie să-ți ții cărarea no matter what - cursul evenimentelor. O simțeam. M-a înduioșat teribil. Anul se sfârșise fără el.
Anul 2023 s-a sfârșit fără mama. Femeia care m-a adus în lume, a plecat într-o altă lume, pe care o pot doar bănui, simți, crede.
De ce nu se fac niște trasee dincolo de materie ca niște cărări luminoase pe care să vedem cum circulă sufletele dragi? Nu tot timpul. Doar din când în când. Așa cum bagi un euro la unele biserici italiene să-ți lumineze picturile prețioase ascunse în penumbră. Nu prea poți face pace și povesti suferința unei boli. Cum poate boala schimba omul pe care credeai că-l cunoști. Șocul a fost cu atât mai brutal cu cât mama mea era o ființă extrem de voluntară, ca un căpitan de oști - așa se exprima bunica - pe care nu-l puteai întoarce cum voiai, după bunul tău plac. Ea știa mereu totul și nu se lăsa condusă. S-a transformat într-o ființă mică, cu ochii verzi perfect conturați (în lipsa ochelarilor) care se uitau mai mereu în tavan, atunci când erau deschiși. Acolo, îmi plăcea mie să cred, că stau atârnați ca niște ciorchini de struguri, toți din neamul nostru plecați și care o așteptau.
Când aveam sentimentul că ea suferă, deși nu prezenta semne fizice evidente, mă uitam rugător în sus și vorbeam cu bunica, rugând-o să o ducă mai repede acolo, căci durerea de-a nu putea face nimic pentru cel drag te sfâșie cumplit. De fapt, dacă o întrebai orice, cum se simte, dacă îi trebuie ceva, dacă are dureri, ea răspundea mereu că e totul bine. Nu cerea decât apă.
Cu o zi înainte de a pleca, ea mi-a spus că ar vrea dulceață albă. Eram dispusă să-i ofer orice mi-ar fi cerut, așa că am întrebat-o dacă se referă la dulceața din coji de pepene, alta mai deschisă la culoare nu știam. Nu, mi-a răspuns, lăsându-mă nedumerită. Am aflat apoi de la asistente, că mâncase puțin în ziua aceea, gris în lapte cu dulceață.
Asocierile pe care le făcea, fie conștient, dar eu cred că mai degrabă inconștient erau de-o plasticitate aparte, și se datorează în bună parte faptului că ea înainte de- a fi o profesoară extraordinară de limba și literatura română era o mare cititoare.
Zi de zi la finalul acestui 2023, începând de la sfârșitul lunii octombrie și până în decembrie, când ea s-a stins, a avut ritualul ei precis care includea mersul la spital, iar pentru acest moment se pregăteau diverse în funcție de dorința ei, câtă vreme a fost conștientă. Fresh-uri de fructe, cartofi pai, clătite, mămăligă cu brânză, înghețată, apă de Lourdes, apă coloidală, tot ce aș fi putut să-i ofer doar să mănânce, să bea cât de puțin. Era un ritual și la spital: spălat, parfumat, cremuit, masaj și din când în când muzică. Atât am putut face. Seara ne rugam.
Plecam amândouă triste, eu cu Daria, pe același drum ce ne aducea în centru, unde deja vedeam zi de zi cum orașul se pregătește de Sărbători. E un suspin în tine continuu, ca un fel de șuierat inaudibil, pe care-l acopeream - sau credeam doar asta - cu o cafea și o prăjitură. O dată eu făceam cinste, o dată Daria. Ne mințeam, cred - că ne poate fi bine, în timp ce priveam luminițele colorate prin ferestrele cofetăriei.
Cu toate acestea am încercat să ne trăim cu toții viețile, inclusiv fratele meu, aproape de normalitate - cu servicii și facturi, cumpărături și mutări - în cazul meu. Într-o viteză mult redusă, cu multe amânări dar nu stagnări. Oricât de dur ar părea, trebuie să-ți ții linia. Ne-am ținut linia fiecare, așa cum am putut.
Înainte de acest eveniment tragic, anul nu-mi mai pare acum că a fost rău. Am avut niște probleme de sănătate inexplicabile pentru medicul neurolog care m-a consultat, dar pe care, se pare că le-am biruit. Combinația de succes nu au fost, așa cum s-ar putea crede, niște hapuri sau medicamente, deși cu ele a debutat procesul de vindecare. Apoi când am descoperit cauzele mai profunde, după numeroase introspecții și căutări - la propriu - am trecut pe suplimente naturale, masaj, sport - ca de obicei - și stat în natură.
Iar statutul meu în natură în 2023 a fost străbaterea primei porțiuni din Via Transilvanica - Țara Bucovinei. Asta s-a întâmplat la începutul lunii mai. A fost cel mai frumos moment al anului 2023. Poate că-l egalează doar vacanța la Atlantic, contactul cu Oceanul, mai precis.
Pe munte ești pe mood-ul de supraviețuire. Acolo n-ai timp de filosofii decât, eventual când ajungi pe culmi și plângi ca un prost de bucurie. Că ești prost, da, îți dai bine seama în astfel de momente de măreție. Atunci când ești răsplătit cu nemărginirea, cu o formă perceptibilă uman, a infinitului, într-o contemplare de felul acesta, normal că realizezi că în cele multe cazuri și de cele mai multe ori ești prost. Ai un termen de comparație pentru reacțiile tale exagerate la diferite evenimente sau situații nesemnificative, dar percepute de tine distorsionat ca fiind semnificative.
Când urci e de multe ori greu, abrupt, mărunt, cu pași adăugați - eu aveam și probleme cu tendonul de la glezna stângă - în ultimul moment am zis că nu mai merg, dar soțul meu m-a împins de la spate, zicându-mi că nu urci pe munte în viteza în care urcam eu, pe bandă, la sală. N-a fost simplu. Uneori mă târam, de-a dreptul deși am condiție fizică bună. Nici la coborâre nu-i mai ușor, pe alocuri. Sus, jos, vale, deal, cer, piatră.
Apoi, încet, totul devine lupta ta cu tine. Cu mintea care spune mai mereu nu și caută să fenteze traseele dificile. Doar că nu se poate. Uite așa a fost făcut drumul ăsta ca să spuie stop creierului tău sucit care te minimalizează mai mereu. Iar apoi capeți câte un premiu, de ăla mare, cu stat pe culmi între cer și pământ în vreme ce natura se pregătește de primăvară și te tratează ba cu frig, ba cu căldură, ca-n dușurile suedeze. Acolo, pe culmi realizezi perfect dimensiunea reală a așa-ziselor tale probleme. Pe vremea aceea, totuși, mama trăia și nimeni nu știa nimic de suferința ei ascunsă.
Dar drumul merită oricum, inclusiv pentru oamenii cu care te duci, cu care ai povești revelatoare - depinde cu cine alegi să te duci -, dar și pentru cei pe care-i întâlnești. Te așteaptă cu mâncare bună, pat curat, apă caldă și unii cu povești extraordinare. Oameni simpli cu viețuiri de poveste, cu modestie și bun simț, cu ospitalitate și vioiciune a spiritului. Românul ăla de nu-l mai întâlnești decât departe de oraș și de aglomerație - hâtru ca-n poveștile lui Creangă, dar și imprevizibil prin modul cum s-a adaptat la noua viață cu tehnologiile aferente - jeep-ul și mobilul.
Apoi m-am întors, exact cu o zi înainte de aniversarea zilei mele de naștere. Nu că aș fi avut mari petreceri de dat. Ziua mea este un pretext de răsfăț personal și de introspecție, ca și ultimii ani. Amintirile pe care are grijă facebookul să ni le furnizeze devin prilejul de-a cerceta schimbarea petrecută de-a lungul timpului. Unde nu mă recunosc, elimin. Tot așa nu mai simt o nevoie acută de-a exterioriza anul care trece; eventual mă premiez cu ceva pantofi noi, că haine pot să-mi fac singură. Iar, dacă tot a venit ocazia să vorbesc despre asta, cred că 2023 a reprezentat o premieră la cantitatea de haine pe care mi le-am făcut. Obișnuiam să mă las pe ultima treaptă, căci asta se întâmplă când ai o meserie de genul ăsta. Când ajungi la tine te plictisești și nu mai ai nervi.
Am plecat apoi la Iași, la Romanian Fashion Week. Anul acesta am fost singură, spre deosebire de anul trecut când am fost cu Silvia. Să merg singură undeva, pentru mine nu este o corvoadă. De aceea nu o înțelegeam pe mama; ea avea nevoie de companie, nu-și găsea sensul în a se preumbla hai-hui de capul ei, așa. De altfel ultimii ani, de după moartea tatălui meu vitreg au însemnat o sumă de călătorii împreună, lucru care o făcea tare fericită. Îmi amintesc cu drag vacanța noastră în Creta din septembrie 2019, și din păcate îmi amintesc și momentele când eram afurisită cu ea, pe care acum le regret nespus. Mama a fost născută în zodia Leului, așa încât mult din atitudinea ei regală, în care toți ceilalți erau supușii subînțeleși, era de natură să mă irite deseori.
Înainte de plecarea la Iași, i-am creat o bluză prețioasă, neagră cu mărgele, pentru întâlnirea anuală cu colegii de liceu. M-am chinuit destul de mult cu o seară înainte de plecare, motiv să boscorodesc singură, în timp ce lucram. Am lăsat-o Dariei să i-o dea. Nu exista să nu i-o fac. Nici nu intra în discuție. Nu m-ar fi spălat toate apele Someșului de păcatul acesta. Am lipsit o săptămână din Cluj, pentru că de la Iași am plecat la București, unde aveam un proiect - ce s-a dovedit foarte satisfăcător ulterior - cu niște costume și era necesară prezența mea acolo. Nu am vorbit deloc cu ea între timp. Nu m-a sunat nici să-mi zică de rău, dar nici de bine. Când m-am întors am sunat-o intrigată și am întrebat-o dacă a fost totul ok cu bluza. Evident că da, ea a fost cea mai frumoasă. Probabil că așa și era. Cred asta pentru că și pe patul de spital era foarte frumoasă. A spus și părintele care a vizitat saloanele bolnavilor, după ziua de Sf. Nicolae: "Aveți o mamă foarte frumoasă!" Mulțumesc părinte, am răspuns eu, știind că mama ar fi apreciat complimentul. Acum când a plecat, deși era foarte slabă și bluza îi era mare, am îmbrăcat-o cu ea. Să fie la fel de frumoasă când Cerberul își cere plata.
De-a lungul anului am lucrat mereu cu plăcere și sper că am pus frumos în sufletele celor pentru care am creat. Sunt ani când nu mai vreau să mă obosesc ca alte dăți, asta însemnând că sunt selectivă. Îmi doresc să am timpul necesar să creez lucruri pentru oameni care iubesc cu adevărat obiectele frumoase, care pot înțelege cantitatea de muncă și de dăruire care intră ca într-o rețetă magică într-un obiect special. Ceva ce duci cu tine o viață și cu care chiar poți pleca pe ultimul drum, așa cum a fost în cazul mamei. Altfel, nu ducem nimic, deși aici fiind credem asta. Nu. Obiectele au rămas ca într-o natură statică. Sunt nemișcate acolo, în vreme ce ea nu mai este printre noi.
Anul acesta am fost, cu toții, într-o altă zonă la mare, diferită de cea în care obișnuiam să mergem an de an. Am mers pe coasta vestică a Franței, unde m-am întâlnit prima oară cu Oceanul. A fost dragoste la prima vedere și la primul pas pe nisipul golit de reflux, ce se-ntindea pe cel puțin doi kilometri de plajă. Lume puțină pe așa o întindere grozavă. Soarele care cădea la apus în mare altfel decât știam eu. Toată contemplația legată de limitele și cunoașterea ta subiectivă, din nou. Bucuria de-a călători și de a vedea locuri noi: Mont Saint-Michel, Granville și Muzeul Dior, Lisieux și mormântul lui Van Gogh la întoarcere. Enumerări ce par sterile fără imagini și exteriorizate detașat ca într-un bilanț al unui an pe care încă îl resping.
În 11 septembrie am ajuns în România. Primul telefon către mama și ce mi-a spus atunci, m-a lovit în inimă ca o presimțire funestă.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 31 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)