În 2023 am ieșit din cocon și m-am expus artistic.
În 2023 am muncit cel mai mult de până acum, am făcut multe lucruri pentru prima dată, am lucrat în multe echipe diferite și numeroase de oameni, am lucrat și artistic și administrativ, am fost mulțumită de mine și am fost supărată pe mine. Am făcut greșeli, care sunt punctul de plecare pentru 2024.
În 2023 am încercat să îmi fac anxietatea să tacă atunci când lucram, și uneori am reușit. N-am revoluționat, dar nici nu am stricat.
Ianuarie - pregătesc campania de crowdfunding pentru ECOSISTEM - Festival Internațional de Arte Performative, alături de o echipă nouă, foarte tânără și entuziastă. În 2022, făcusem festivalul local, fără niciun ban, în doi oameni (alături de George Ciucă, co-organizatorul festivalului). În urma experienței și discuțiilor cu publicul, am realizat că e un festival cât se poate de necesar, așa că am decis să mărim miza. Suntem hotărâți să aplicăm la câte surse de finanțare era nevoie ca să luăm. Din păcate, nu sunt multe, așa că am început și o campanie de donații, să avem un safe spot.
Februarie - căutăm performance-uri internaționale pe care să le invităm în festival. Mă trezesc dimineața, caut pe google Performance-uri Germania și habar nu am de unde să încep. Spectacolele independente sunt mult mai greu de găsit, fiindcă de obicei nu au vizibilitatea celor mainstream, multe nu știu să se promoveze, iar altele care știu să se promoveze e posibil să fie de o calitate îndoielnică. Găsesc unul care pare foarte mișto, potrivit pe tema festivalului. Reușesc, după multe căutări, să găsesc contactul artistului și să intru în posesia filmării. Este, așa cum am intuit, genial. Un solo de 50 de minute. Preț: 12.000 de euro pentru o reprezentație. Campania noastră de donații merge. Am strâns până acum 300 de lei. Adică 60 de euro. Mai avem de strâns 11.940 Euro ca să aducem un spectacol. Am trimis un mail în care am zis că rămânem în legătură pentru anii viitori. Continui să caut, să cer filmări, prețuri, să negociez.
Tot în februarie organizăm primul eveniment din campania de crowdfunding pentru festival, un open mic de poezie la Arthub, alături de Ăiacupoezia. Primul și momentan ultimul open mic organizat de noi, fiindcă cei de la Ăiacupoezia fac o treabă foarte bună în fiecare lună și fără noi. E o experiență care îmi aduce prieteni noi, dar nu și bani pentru festival, ceea ce e, pe termen lung, un câștig mai mare întotdeauna.
Martie - Al doilea eveniment din campania de crowdfunding: trei zile de activități într-o locație subterană care abia se deschide, Katakomba. Spațiul e sub pământ la propriu și momentan nu e dotat cu nimic. În primele zile de repetiții pentru un spectacol lectură (pe care l-am prezentat apoi și în festival), văd cum le iese abur din gură actorilor în timp ce spun textul. E mai frig decât afară. Sunt înghețată și disperată. Actorii tușesc. Nu avem nimic din ce ne trebuie. Mă cert cu Bogdan, patronul spațiului.
În seara de dinaintea premierei, apare, în sfârșit, un încălzitor. Iese un weekend plin de oameni și de susținere. Bani strânși: 1.000 de lei. Adică 200 de euro. Tot nu ne ajung să aducem nici un picior de performer internațional. Dar rămân prietenă bună cu Bogdan și cu restul oamenilor de la Katakomba.
Sfârșit de martie = deadline AFCN (Administrația Fondului Cultural Național). Cererea de finanțare cuprinde peste 20 de pagini în care argumentezi relevanța proiectului tău după o schemă clară. Mai trebuie să ai majoritatea parteneriatelor cu spații, cu primării, cu institute culturale, cu alte asociații, cu canale media și toate CV-urile colaboratorilor și artiștilor invitați. Depunem două proiecte. Lumea e a noastră. Rezultate vin abia peste vreo 2 luni.
Aprilie - Imediat după deadline-ul AFCN, începe celălalt call important, de la Primăria București prin Arcub. E Paștele și noi scriem din nou despre relevanța proiectului cultural și refacem toate parteneriatele. O parte din echipa entuziastă de la început a renunțat deja până în acest punct. Prea multă muncă și e totul prea incert. Suntem depășiți, ne-am înjumătățit, dar continuăm.
Mai - Aflăm că am picat la AFCN, picați cu 95 de puncte din 100. Toate speranțele noastre au colapsat. Am publicat o poezie pe instagram numită "Adoptă un lucrător cultural" și a avut multe share-uri. Am plâns și prietenii m-au încurajat că o să fie bine. Artiștii internaționali pe care i-am găsit știau că vin sigur la sfârșit de august aici, nu mai puteam da înapoi. A trebuit să garantăm atât artiștilor, cât și centrelor culturale care ne ajutau cu o sumă de bani că vom face festivalul în august. Pentru fiecare spectacol de o persoană sau două, de obicei, vin cam cinci sau șase persoane. Noi așteptăm artiști din Germania, Austria, Polonia, Cehia și Cluj. Transport, cazări, onorarii, săli, aparatură. Momentan avem doar banii din donații, aproximativ 2.000 de lei. Nu ajung nici pentru bagajul de cală al invitaților.
Iunie - Am cea mai frumoasă zi de naștere. Pentru o noapte am uitat că e posibil să ne vindem casele pe care nu le avem ca să putem face festivalul în vară. Pentru o noapte am simțit doar iubire și recunoștință.
La o săptămână după ziua mea, anunțăm lansarea Orbis, un serial audio, scris alături de George Ciucă și Adrian Ionescu. Ne-am apucat de el în urmă cu 3 ani, după o vreme am renunțat, din lipsă de perspective de finanțare, iar în toamna trecută am câștigat finanțarea la AFCN cu el și am început să rescriem cele 12 episoade.
Luna asta, sub presiunea visului care devine realitate, decidem să îl rescriem din nou. Încep să mă văd cu ceilalți doi scenariști să scriem în fiecare seară, până spre dimineață. Ziua lucrăm pentru festival, seara pentru serialul audio. Facem și castingul și alegem 50 de voci.
La sfârșit de iunie se mai întâmplă ceva nou, avem premiera primului performance scris, regizat și jucat de mine, Terra Movement - exerciții pentru o încălzire globală, cu muzica lui Andrei Bejenaru. Spectacolul este sub forma unei lecții de yoga din viitor, într-o lume perfectă, care, cu fiecare rotire de bazin, începe să scârțâie.
Din fericire, Galeria Arthub selectează performance-ul în festivalul VIU, așa că mă plătesc într-un moment în care nu îmi vin bani cam din nicio parte, deși muncesc încontinuu. Paradoxul în domeniul nostru e că muncim prea mult și uneori ne simțim vinovați că nu avem timp să ne angajăm și în altă parte ca să avem și din ce trăi în timp ce muncim.
Iulie - Luna viitoare trebuie să facem festivalul. Am reușit să strângem, cu ajutorul generozității câtorva oameni din comunitate (Țumi, Rareș, Diana, Sabina și încă câteva nume cărora le suntem veșnic recunoscători) 1.000 de euro. Din păcate, ca măcar o parte a festivalului să fie posibilă, mai avem nevoie de cel puțin încă 13 ori pe atât.
How to make anxiety work for you - spectacolul lansat tot acum, la care am lucrat în ultimele 6 luni, o dată sau de două ori pe săptămână, cu grupa de avansați de la cursurile de Performance Writing pe care le predau. Vorbim despre munca în corporație și anxietate. E amuzantă paralela cu viața mea din acest moment. Viața mea în care FAC CEEA CE-MI PLACE, dar cui îi place să muncească luni de zile pentru nimic, să stea stresat tot timpul, să se simtă vinovat că iese la un suc în loc să lucreze pentru ceva ce nici nu știe sigur dacă se va întâmpla? Sigur, lucrul la corporație e dezumanizant, la fel cum este și statutul lucrătorului cultural în România. Spectacolul a fost un succes, absolventele cursului sunt printre persoanele mele preferate ever și au ceea ce mulți actori profesioniști uită: bucuria când colegilor tăi le iese bine.
Au venit și rezultatele de la Primăria București. Am luat finanțarea. Avem o lună la dispoziție să organizăm tot festivalul. Sunt îngrijorată când văd ce obosiți sunt colegii mei și mă simt vinovată. Nu e vina mea, dar așa mă simt. Neputincioasă și vinovată că nu îmi vine în cap nicio scurtătură, nicio soluție minune, că mi-e somn, că ziua are doar 24 de ore.
În timpul zilei, înregistrez în studio cu actorii serialul audio Orbis. E una dintre cele mai frumoase experiențe de lucru de până acum și mă ține pe linia de plutire.
Mă întreabă mama dacă plec în concediu. O invit la festival la final de august.
August - Minus World e un spectacol de teatru interactiv despre încălzirea globală de care trebuie să ne apucăm urgent, fiindcă am luat o finanțare și trebuie să facem totul conform graficului. Înainte de festival, printre mailuri și agitație, facem casting pentru spectacol. Apoi, alături de echipa spectacolului, facem un workshop cu Margherita Scalise, o dramaturgă pe care am adus-o din Belgia de la compania de dans Ultima Vez.
Festivalul aproape începe. Eu stau câte 8 ore pe zi la workshop, notificările îmi sună încontinuu și iar eu mă simt vinovată că nu mă pot bucura de proces. Îmi spun că degeaba muncim atât, dacă nu putem să ne bucurăm de proiectele pe care le luăm. Dar asta e, e un cerc vicios, nu știi niciodată ce proiecte vei lua în acel an, e o tombolă la care orice ai face, tot ai ceva de pierdut.
Festivalul Ecosistem. Mi-ar trebui o retrospectivă întreagă numai pentru săptămâna festivalului. Pe scurt: am avut spectacole din 5 țări, workshopuri, storytelling, poezie, proiecții, lansarea Tuș Zine, live painting, concert, party, prânz comunitar, voluntari minunați, plin la toate evenimentele. Accidente: aveam o proiecție de scurtmetraje în Grădina Botanică. Totul mergea perfect, grădina s-a umplut de oameni din domeniu pe care îmi doream de mult să-i cunosc, am dat drumul filmelor și pauză. Nu mergea un cablu. Mi-am cerut scuze, se rezolvă. S-au mobilizat toate forțele și, o oră mai târziu, două alte cabluri erau pe drum. Lumea deja se agita. Au ajuns cablurile exact odată cu primele picături de ploaie. Aveam aparatură de niște zeci de mii de euro închiriată prin toată Grădina Botanică. Ploile de vară încep brusc. Primele picături s-au transformat în furtună imediat. Oamenii au plecat alergând, noi am strâns cât de repede am putut aparatura. Ne era frig, eram uzi, era jumătatea festivalului, nu dormiserăm și nu mâncaserăm, era posibil să se fi stricat ceva din aparatură și asta costa mai mult decât am fi putut lua de la un AFCN în câțiva ani. Când plouă e mai simplu să plângi, tristețea ta se transformă în apă de ploaie imediat. La 11 noaptea, uzi și îngrijorați, plecam din Grădina Botanică, simțindu-ne înfrânți.
Următoarele zile au decurs mult mai bine, chiar dacă într-un festival, în fiecare minut există câte ceva care nu merge într-unul dintre spații. Pare imposibil, dar pur și simplu, apare mereu câte ceva de rezolvat urgent, constant. Și când trei oameni se ocupă de tot, la 12 ești la Malmaison să speli hala, la 15:00 te sună un artist internațional că nu găsește ceva, la 16:00 verifici niște vizualuri și coordonezi voluntarii, la 17:00 ești în alt spațiu, întâi intri la baie să te speli pe mâini de var și praf și să te schimbi într-o rochiță, apoi mergi să prezinți un eveniment, la 19:00 faci un story, trimiți câteva mailuri și întâmpini lumea care vine la spectacolul de seară, la 21:00 trebuie să fugi în altă parte să te ocupi de ultimul eveniment din zi, apoi să bei cu invitații și să încerci să mănânci o felie de pizza rece. Dar acea felie de pizza rece nu o să te îngrașe și nu o să îți facă rău niciodată, acea felie de pizza rece e self care și e victorie, e o zi de festival în care te-ai bătut cu sistemul să faci să se întâmple arta în care crezi și ai câștigat. Mâine, de la capăt.
La final de Ecosistem tragem linie și ieșim pe plus. Nu financiar, din contră, dar emoțional, profesional și uman suntem mai bogați. Vom căuta în continuare moduri de a munci mai sustenabil psihic și fizic la Ecosistem 2024.
Septembrie - merg trei zile la mare cu cortul în Corbu. Deasupra capului meu planează stresul că urmează să încep repetițiile pentru noul spectacol imediat cum mă întorc și nu am nimic pregătit.
Lucrez o lună jumătate din burnout, cu o echipă de performeri foarte buni, dar foarte diferiți, pe care nu reușesc să îi aduc împreună așa cum mi-aș fi dorit. După premiera de la unteatru, mă ascund în baie și plâng de oboseală.
Orbis - serial audio, se lansează! Primim mesaje de la ascultători. Le place foarte mult. Scriem interviuri pentru diverse reviste (pe LiterNet aici), mergem la radio. Mi-ar fi plăcut să ajungă și la mai multe urechi, dar n-am avut nici mai mult timp, nici mai muți bani să îl promovăm mai bine. Poate îl găsește cineva și îl promovează și în 2024.
Octombrie - mergem în turneu prin țară cu spectacolul Minus World. În echipă sunt tensiuni. Noi suntem prea obosiți ca să le manageriem așa cum ne-am dori. Când nu ești un nume cunoscut, e greu să aduci public în alte orașe unde nu prea te știe nimeni. Am jucat la teatre mai mari decât am fi avut șansa în București, dar cu sala destul de goală. Asta nu a contat, toți eram acolo pentru experiența unui turneu și a adaptării de la un spațiu la altul. Spectacolul a primit feedback-uri bune. Mai merita lucrat ca să se lege mai bine, dar deja nu mai simțeam oboseala ca oboseală, începusem să o simt ca pe o tristețe continuă. Mă trezeam și plângeam în fiecare dimineață.
Noiembrie - artiștii independenți știu că noiembrie e luna deconturilor. Dacă la început credeai că cea mai grea parte dintr-un proiect cultural e să scrii cererea de finanțare, în noiembrie afli că aia a fost partea ușoară. Nopți întregi și sute de documente. Colegii mei, Cami și George, fac cea mai mare parte din munca asta administrativă. Mintea mea se oprește când vede un act. Ajut cum pot, mi se arată ce să fac și fac, dar fără să fie necesar să înțeleg întregul.
La final, ai un dosar cu sute de foi pe care îl duci fizic la sediul finanțatorului. Zicem că ne îmbătăm după ce terminăm, dar ieșim la o bere și suntem prea obosiți să o terminăm.
Decembrie - mă simt ca după un război. Trebuie să iau o pauză, dar te simți ciudat să te oprești brusc după ce ai tras atât. Am o lună în care să mă odihnesc, să recuperez la cărți citite, filme văzute, prieteni, somn, mâncare. Să analizez cu ce am rămas din 2023. Să îmi ordonez rezoluțiile pentru 2024. Încerc să stau și nu pot. Am impresia că pierd timpul și că nu fac nimic cu viața mea.
Revelion - se aud artificiile. Sunt într-un apartament din Berceni cu câțiva oameni și e bine. Ciocnesc șampania și mă duc un pic singură în bucătărie. Respir. A mai trecut un an. Încep să plâng. Nu știu ce să înțeleg din anul care a trecut și nu știu ce să sper de la anul care vine. Lucrurile momentan nu vin ușor spre mine, trebuie să mă lupt pentru fiecare proiect, mi-e frică încontinuu că nu o să am bani, oameni alături sau idei. Aș vrea să curgă totul mai ușor. La fel de ușor ca plânsul ăsta, care mă urmărește de la an la an, oricât de departe aș fugi, oricât de mult aș zâmbi. Poate în 2024 o să înțeleg.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)