09.05.2007
Oleg Garaz
Territoria
Editura Limes, 2007


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro: O scurtă (auto)biografie

Am fost născut în 5 ianuarie 1964 în oraşul Soroca din nord-estul Basarabiei. Din fragedă pruncie am dat dovadă de un anume soi de precocitate, din a cărei cauză, la vârsta de 5 ani am fost dat afară de la grădiniţă. La patru ani ştiam citi, iar de la vârsta de 5 ani am început să studiez muzica. Să existe vreo legătură între prima mea exmatriculare şi studiul artei sunetelor? Nu ştiu nici astăzi. Am împlinit 14 ani şi deja eram la Liceul de Muzică Ştefan Neaga din Chişinău, la secţia teoretică, pe care o absolv la limita exmatriculării în 1983, an în care moare tata. Eu am reuşit să evit exmatricularea, el nu. În 1984 am plecat pentru doi ani în Armata Sovietică, la trupele aeriene, unde în timpul serviciului am fost arestat de cel puţin trei ori, şederea la răcoare însumând aproape şaizeci de zile din totalul de şapte sute treizeci petrecute după sârma ghimpată. A fost un poligon, trebuie să recunosc, nu cu mult mai dur decât grădiniţa.

În 1987 trec de barajul admiterii la Conservatorul de Stat Gavriil Musicescu din Chişinău. După trei ani de studii sunt exmatriculat fără drept de apel, însă la o săptămână de la emiterea ordinului, rectorul mă reînmatriculează pentru a mă expulza în România. Ajung astfel, în octombrie 1990, la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, la Facultatea Teoretică, unde îmi cultiv în continuare speranţa, într-o mare măsură iluzorie, de a deveni muzicolog. După trei ani de studiu asiduu, evit exmatricularea prin repetarea anului patru, însă nu trec de barajul sesiunii din anul terminal, fiind picat la examenul de specialitate. Între timp scriu articole, cronici, recenzii şi eseuri la Tribuna (Cluj), Familia (Oradea), Steaua (Cluj), Contrafort (Chişinău), Sud-Est (Chişinău) şi altele. După doi ani de pauză, timp în care lucrez la televiziunea locală CBN, falimentată imediat după plecarea mea, revin la Academia de Muzică pentru a-mi termina studiile, inclusiv cele aprofundate.

În 1998 devin membru-stagiar al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Din 1998 lucrez ca redactor la Departamentul Cultură al cotidianului local Monitorul de Cluj, de unde sunt concediat în 1999, revin în urma unui proces, însă în 2000 sunt concediat definitiv. Procesul de revendicare a sumelor pe care mi le datorează, durează până în prezent.

În 2000 trăiesc bucuria de a o cunoaşte pe producătoarea clujeană de televiziune Carmen Cristian, a cărei "mascotă" devin în mai multe producţii audio-vizuale retransmise de nenumărate ori pe posturile naţionale TVR 1, TVR 2 şi TVR Cultural.

În 2001 reuşesc, în sfârşit, să fiu acceptat la doctorat, pe care, însă, nu-l finalizez în patru ani, riscând şi în acest caz o exmatriculare. Public mai multe studii în revista de specialitate Muzica şi mă implic în propagarea radiofonică şi televizată a fenomenului muzical pe plan local şi naţional. În 2003 îmi ies de sub tipar primele două volume de carte - Contraideologii muzicale (Editura Limes, Cluj) şi Poetica muzicală în convorbiri (Editura Casa cărţii de ştiinţă, Cluj).

În 2004 încep scrierea volumului de carte cu titlul Territoria. Volumul Muziconautice se scrie de la sine, zi de zi, eseuri, cronici, interviuri şi studii publicate în ţară şi străinătate. După multiple refuzuri (Polirom, Humanitas, Compania, Cartea Românească) în ceea ce priveşte publicarea acestor două cărţi, reuşesc să le plasez, până la urmă, la două edituri clujene. Însă şi de această dată karma traumatismului pozitiv s-ar putea să-şi spună cuvântul şi mă gândesc la exmatriculările pe care încă le voi avea de trăit. Şi cum niciodată nu este suficient, pregătesc publicarea următoarelor volume - Substanţa obiectului muzical (manuscris deja achiziţionat de către Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România), o colecţie de eseuri Un altfel de Mozart sau un volum de proză "virtuală" cu titlul Utopii subiective la editurile care nu vor ezita să mă accepte. Viaţa continuă.

(Oleg Garaz)
 

*****

Territoria
 
Sergentului Viktor Zoteev
În fiecare seară, unul din cele două plutoane ale Companiei Speciale de Pază păşeşte hotărât înspre apusul de soare. Mai înspre sfârşitul toamnei dispare direct într-un întuneric cu nimic diferit de întunericul fosforescent al propriei mele memorii. Îi sesizez prezenţa vie, plutonul numărul doi în plină desfăşurare, mai întâi prin tropăitul regulat, hidraulic, al celor patruzeci de perechi de cizme, al căror ecou îmi zdruncină, răstoarnă şi răsuceşte stomacul chiar şi după atâţia ani în care ar fi trebuit deja demult să-i uit ritmul atât de primitiv, sălbatic, barbar. Plutonul însă înaintează şi la un moment dat, la comanda sergentului, patruzeci de guri erup în rafala asurzitoare a unui cântec patriotic cu care îmi înfundă definitiv urechile...

Este plimbarea obligatorie, înainte de somnul regulamentar de opt ore, şi "plăcerea" supremă este de a o face în pas cadenţat, cu nelipsita numărătoare urlată a sergentului - "stânga, şiii, stânga, şiii, stânga, şiii, stânga, ânga, ânga, ânga..." - un kilometru dus, un kilometru întors, iar întreg plutonul urlă şi el, din rărunchi, paramuzical, dement, ierihonic, ceva asemănător cu un cântec despre relaţia soldatului sovietic cu Patria-mamă: "Rassi-ia, liubimaia maia / Radnî-ie beriozki, tapalia / Kak da-ra-ga tî / Dlia sal-da-ta / Radnaia russkaia zemlia!!!" [1]. "Katiuşa" este cântată cu mult mai mult entuziasm de către cei patruzeci de "apatrizi" care prin legea mobilizării sunt adunaţi în mijlocul stepei ucrainene şi la ore târzii, undeva în nordul Mării Negre, îşi plimbă trupurile obosite zbierând şi tropăind organizat prin întunericul mâlos al unui sfârşit de noiembrie.

Şi după aproape doi ani de armată, fapt inexplicabil şi înduioşător deopotrivă, mai rămăsesem, sensibil la diverse manifestări exotice ale fenomenului muzical, iar aceste "cântece nomade" interpretate în grup organizat de voci bărbăteşti, un adevărat cor ambulant, îmi mângâiau plăcut auzul şi mă trimiteau cu gândul la cântarea împreună a efebilor din Atena lui Platon şi Pericle. Idila însă devenea totală atunci când, după vreo două ore petrecute la post, stăteam în foişor, lângă clădirea Caraulului [2], la vreo zece metri deasupra Patriei-mamă, urmăream scufundarea obosită şi purpurie a soarelui în glia natală, adulmecam aroma îmbătătoare a salcâmilor în floare, iar de departe, ca de la un abator de animale bătrâne, se auzea, în tropotul ritmic şi grohotitor, ca de cutremur controlat, mugetul colectiv şi, bineînţeles, disperat, din care auzul meu mai şi surprindea intonaţii familiare. Distanţa estompa claritatea vocilor şi sunetul pogora parcă din depărtările azurii ale cerului, alunecând planant în aerul răcoros şi limpede al serii. Nimic nu putea reduce din acest răscolitor sentiment al bucolicului, chiar din contră, pe la patru dimineaţa pe latura a treia a Perimetrului începea demenţa absolut halucinantă a unui concert de privighetori. Greu de imaginat şi, poate, şi mai greu de alăturat, însă asta era: sârmă ghimpată lăbărţându-se pe nişte stâlpi de beton de o îndoielnică verticalitate, nisip "minat" pe ici-colo cu grămăjoare de excremente umane, alţi stâlpi, de iluminare, cu câte un bec chior pendulând în bătaia vântului, ca un spânzurat, cu un scrâşnet abraziv, impersonal şi de aceea atât de morbid, cuşti cu ciobăneşti germani urlând sinistru în afara Perimetrului şi... privighetorile.

Kilometrul bulevardului "muzical" se înfige direct în orizont, iar prin pâcla înserării pot observa şi KPP [3] -ul unităţii - o cuşculie dărăpănată cu un geam prăfuit şi având ceva mai în faţă doi suporţi distanţaţi susţinând o bară orizontală cu un pietroi imens legat de un capăt drept contragreutate. Pe acolo se intră sau se iese din unitate.

La vreo cinci sute de metri mai aproape se văd cele două vehicule de culoare roşie ale grupei de pompieri. Le spunem, prin tradiţie, "şlanghi" [4], ceea ce îi irita la culme şi, atunci când mărşăluiam pe lângă ei apelându-i atât de ireverenţios, se întâmpla să ne "atace" cu câte un jet care dobora vreo cinci-şase amatori de glume dintr-ai noştri. "Burlanele" se distrează de minune, râd, ca la comandă, uniţi într-un nechezat colectiv cam ostentativ şi mai lansând câte un jet din tunul de apă. Atunci ne căram cât putem de repede, adunându-ne echipamentul împrăştiat de pe jos, ne reîncolonam, înjuram, ne scuturam şi râdem de înfăţişarea "plouată", jalnică şi ridicolă pe care o avem, "înmuiaţi" până la piele. Revin din reverie şi sunt tot acolo - în foişor - aşteptându-mi schimbul şi conştientizând, aşa, dintr-o dată, că anul naşterii lui Beethoven îl memorasem scăzând o sută de ani de la anul naşterii lui Lenin, iar Bach s-a născut cu patruzeci de ani înainte de moartea lui Petru I.

730 de zile până la demobilizare

La început am fost "duh"
[5]. Adică stafie, nălucă, arătare, ceea ce în limbaj normal înseamnă că nu aveam nici un drept. Eram suflu lipsit de materialitatea dătătoare de identitate necesară pentru a-mi fi recunoscută cea mai de jos poziţie din ierarhia nescrisă. Nu am nici un statut. Sunt în afara oricărei ierarhii. Sunt într-o gaură neagră. Sunt o gaură neagră. Nimeni nu mă observă. Aproape nimeni nu-mi vorbeşte. Mi se poate întâmpla orice. De abia după primele şase luni voi deveni "salaga" [6]. Până atunci însă mişun, frec, lustruiesc, mătur, sap, mişun, alerg, spăl, transpir, mătur, frec, mişun, frec, mişun, frec, mişun. Adică învăţ să fiu soldat.

1.

Muzica m-a salvat de la o mobilizare în Afganistan, unde în perioada '84-'86 operaţiunile nu se desfăşurau tocmai fericit pentru neexperimentatele trupe sovietice. Eşecul anterior al englezilor nu i-a învăţat minte pe învingătorii naziştilor, iar eu nu aveam de unde să ştiu de toate astea, precum nu puteam nici să decid unde voi merge, ce voi face, voi trăi sau voi muri. Un funcţionar al biroului de mobilizare îmi trecu la rubrica de profesie "învăţător de muzică", iar cu o asemenea calificare nu eram bun, se pare, pentru a servi Patria într-un loc atât de fierbinte ca Afganistanul. Fără a fi ştiut, câştigasem la o loterie a supravieţuirii. Fusesem trimis în regiunea Nikolaev, într-o ORO [7], organism militar în ale cărui intestine am făcut timp de doi ani pe OROpsitul păzitor şi apărător al Patriei - un an paznic, un an hamal. Păzeam muniţii destinate folosirii în diverse operaţiuni militare purtate pe calea aerului. Iată de ce aveam şi epoleţii albaştri şi din aceeaşi cauză făceam parte din VVS [8]. Nu făceam altceva decât să păzim şi să încărcăm cu muniţie de tot felul nesfârşitele vagoane, ziua şi noaptea, la lumina farurilor de camioane în aşteptare. Şi unitatea noastră nu era altceva decât un "apendice" administrativ, o aşezare ataşată Perimetrului, unei imense "burţi" în care, la suprafaţă şi în subterană, erau stocate mii de tone de bombe, obuze, cartuşe şi tot felul de alte artificii al căror mod de utilizare nu îl aflasem niciodată. Un kilometru pătrat burduşit cu moarte în toate formele ei aeropurtate. Un "stomac" imens cât un codru des burduşit cu depozite, la vedere, dar mai ales ascunse, în care soldaţii nu intrau niciodată. Instructajele se făceau cu stricteţe de fiecare dată înainte de a intra în Territoria, situată în interiorul Perimetrului. Adică, ierarhia era ceva mai complexă. Totul şi toate din spatele sârmei ghimpate era Zona [9], cu clădiri, animale şi oameni, cu toţii la grămadă. Iar în Zona învăţasem cu timpul să deosebim Territoria, burta gravidă cu moarte explozibilă, pe care o păzeam cu străşnicie, şi Perimetrul, un kilometru pătrat de "pistă" cu dune de nisip, smocuri răzleţe de iarbă şi excremente umane. Un pătrat al cărui echivalent temporal erau două ore de timp existenţial petrecut în singurătatea unei meditaţii mai ceva ca la arhaţii indieni. Şi iată aşa, timp de doi ani, rătăcind ritualic pe pistele nisipoase ale Perimetrului, am fost invăţaţi să adorăm Territoria, divinitatea-mamă a santinelelor. Zona şi Perimetrul erau mama şi tatăl Territoriei, iar articolele din Codul Militar referitoare la efectuarea serviciului de pază eram obligaţi să le ştim ca pe o rugăciune. Subofiţerul Şumeiko era "stareţul" nostru, verificând continuu cunoaşterea pe dinafară a articolelor în cauză, iar noi eram "preoţii"-santinele ale unei religii doar pentru noi inventată şi doar de noi ştiută.

Practicam munci de rostogolire, ridicare, stivuire, individual şi în grup, de la doi la patru-cinci oameni, din şi în camioane, în şi din vagoanele care nu mai aveau sfârşit, deoarece nesăţioasa burtă a molohului mâncător de vieţi, muniţie şi echipament nu putea fi îndestulată oricât băgai în ea. Purtam din loc în loc tot felul de sortimente care mai de care mai explozibile şi, bineînţeles, utile trupelor noastre de pretutindeni, dar mai ales din ţara prietenilor noştri mojahedini, situată puţin mai la sud de Turkmenia. Statistici oficiale: treisprezece mii de morţi şi şaptezeci de mii de răniţi. Statistici oficiale: în timpul aplicaţiilor este admisă mortalitatea de patru procente. Preferam să încarc zi şi noapte bombe de trei sute cincizeci sau cinci sute patruzeci de kilograme decât să fac armata în districtul Baikal, prin părţile îndepărtatului Usuriisk, unde în nopţile mai reci în arestul de garnizoană nu supravieţuiai de frig până dimineaţa... sau să încarc împreună cu un tovarăş de suferinţă, doar noi doi, rachete "aer-aer" a câte o sută de kilograme fiecare. Un vagon la doi oameni. Bombele le încărcam câte patru sau, mă rog, câţi era nevoie. Casetele cu mine antitanc le căram de unul singur. Hîrş-hîrş, o sută douăzeci de kilograme din camion până în burta "hămesită" a vagonului. De obicei munceam ziua, însă o făceam şi noaptea, în lumina farurilor aprinse ale camioanelor, grupate în jurul garniturii de tren ca furnicile în jurul reginei-mamă. Totul se întâmpla după plimbarea "muzicală". Ne pregăteam de culcare, însă din Territoria venea un camion care frâna zgomotos în faţa cazărmii. La intrare apărea un subofiţer care mobiliza întregul pluton pentru încărcarea unei garnituri de tren urgente. Era desemnată şi echipa de convoi care, în frunte cu sergentul Ulşin, însoţea garnitura până la Kuşka, punctul de frontieră cu Afganistanul.

***
Trilogia scarabeului

III. Despre lepădarea de idoli
Dogme, norme, reguli, legi şi paradigme

 
Înainte de a veni în România, eram cetăţean al Uniunii Sovietice. Altfel spus, aparţineam unui imperiu, deci eram un imperial, cu toate avantajele şi dezavantajele acestui statut. Împărtăşeam cultura, istoria şi imaginarul statului bolşevic, pe care le simţeam ca un fel de costum spaţial destinat existenţei şi deplasării prin vidul în care îşi articulau evoluţiile planete ale etniilor coabitante ţinute pe orbite strânse în jurul astrului central sclipind orbitor chiar de pe turnurile Kremlinului. Ideologia marxist-leninistă era religia oficială şi obligatorie pentru toţi etnoplanetarii imperiali. Eram cu toţii nişte astronauţi rătăcind pe orbite browniene în limitele câmpului gravitaţional, magnetic şi radioactiv al Moscovei şi în aparenţă totul era în regulă. Sub costumele spaţiale însă, fiecare etnoplanetar imperial îşi cultiva, într-un mod poate puţin cam isteric, un fel de conştiinţă asteroidală, insulară şi enclavistă, mai pe scurt, o a doua identitate. Existam în două regimuri cerebrale. Cel talamic era destinat identităţii imperiale, pentru care exista discursul doctrinar-dogmatic, populist şi inter-naţionalist deopotrivă. Mai important însă era al doilea mod de funcţionare, cel cortical, care ţinea de identitatea bazică, originară şi fiecare etnoplanetar imperial îl menţinea cu sfinţenie şi în strictă conformitate cu cea de a doua istorie, oarecum umbrită, în care se ţinea cont de nedreptăţile comise de către slavii triumfători.

Într-un alt sens, aparţineam de generaţia nepoţilor şi strănepoţilor puciştilor bolşevici care luaseră cu asalt Palatul de Iarnă din Petrograd, înlăturase Guvernul Provizoriu legitim şi, logic, din punctul lor de vedere, trăiam în ceea ce se preconiza a fi viitorul luminos care a meritat acel sacrificiu inuman al Războiului Civil, al stalinismului, al industrializării, al foametei şi canibalismului, al Gulagului şi al Războiului pentru Apărarea Patriei. Prezentul nostru din perioada brejnevistă, chiar în pofida profeţiilor hruşcioviste că peste douăzeci de ani Uniunea va intra în comunism, era chiar acel viitor luminos al ţăranilor şi proletarilor bolşevici sau al marinarilor anarhişti şi social-revoluţionari care au murit cu sutele de mii pentru a contracara atacul unit al Gărzii Albe şi al armatelor Antantei râvnind restaurarea dreptăţii. Eram acei oameni care trăiau în viitorul străbunicilor noştri, pentru care acei străbunici au plătit cu vieţile lor, dar mai ales cu vieţile celor care s-au împotrivit unui asemenea viitor. Noi însă trăiam în Babilonul unui sistem etno-planetar pe care nici un Ptolemeu şi nici un Copernic nu şi l-ar fi imaginat vreodată. Trăiam într-un sistem care lent, dar sigur evolua înspre deflagraţia ultimă a unei supernove care a transformat Imperiul într-o plagă purulentă şi sângerândă a conflictelor între etnoplanetarii angajaţi în nesfârşite războaie sfinte pentru instaurarea istoriei şi identităţii lor corticale. În consecinţă, de la statutul de imperial cosmopolit cu acces nelimitat pe toată suprafaţa unei şesimi a mapamondului, m-am trezit aruncat înspre provincialismul unui statut insular, cu garduri de sârmă ghimpată şi vămi ridicându-se din toate părţile.

Aşa s-a născut Planeta Moldova, care a pornit sîngură-sîngurică (dacă e să respect pronunţia originară a aborigenilor din acele locuri) înainte înspre un viitor necunoscut. Este simptomatic chiar proiectul "Planeta Moldova", care propune un scenariu "apocaliptic" pe înţelesul "baserilor" şi relatează cum întreaga populaţie a Basarabiei pune ban la ban pentru construirea unei nave interstelare. După construirea "zvezdoliotului" (zburător printre stele), tot poporul basarabean se îmbarcă şi pleacă în căutarea unei planete unde s-ar putea stabili pentru a-şi construi în tihnă şi taină propria lor civilizaţie. Atunci, probabil, bancul cu "globul Basarabiei" s-ar fi realizat şi în realitate.

Aşa ne-am trezit într-o lume nouă, care impunea nevoia de a ne reaminti că eram români. Cineva mai insista cu ideea supremaţiei moldoveneşti, însă era evident că "noi suntem români, noi suntem români", aşa că la apariţia infamului dicţionar al limbii moldoveneşti am râs cu toţii şi cu poftă, noi, "baserii" paleoromâni. Aşa ne-am trezit, ca Rip van Winkle, după o rătăcire cam de vreo cincizeci de ani, (se)duşi în robie şi duşi de nas de mirajul unui fals prestigiu al statutului de cetăţeni imperiali. Experienţa noastră ca români am reînceput-o, practic, de acolo unde o lepădaseră ancestorii noştri, de prin 1940. Iar acest decalaj de jumătate de secol şi-a spus din plin cuvântul şi ajuns în România mă simţeam "paleo", adică de-a binelea învechit şi termenul care mi se potrivea cel mai bine era, de fapt, "paleoromân". Mă simţeam arhaic, un interbelic rătăcind printre românii p(r)ostmoderni, mulţi dintre aceştia fugind aiurea pentru o viaţă mai bună chiar din ţara în care mi-am dorit atât de mult să ajung. În contextul ultimului deceniu al secolului douăzeci, eram o nouă specie de români reveniţi tocmai peste vreo trei generaţii la conştiinţa identităţii lor bazice. Adica reveneam la dogmele, normele şi paradigmele neamului nostru - la "Tatăl nostru", la "Deşteaptă-te, române!", la 1 Decembrie, la Burebista şi Decebal, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, regele Ferdinand, mareşalul Antonescu şi Corneliu Zelea-Codreanu. Revenisem în România, adică revenisem în Israelul străbunilor.

Totul se potrivea de minune cu naraţiunea biblică şi mai ales cu cartea Exodului. Existasem în Babilonul popoarelor, în care aveam Mesopotamia noastră moldoveană, cea dintre două râuri şi care încet-încet se "egiptizase" până într-atâta încât am pornit într-un Exod doar al nostru, al "paleoromânilor" basarabeni, pentru a ajunge în Palestina românească, ţara noastră făgăduită din care bunicii noştri s-au lăsat răpiţi cu atâta uşurinţă. Rămânea o ultimă contradicţie între cele două grile constitutive ale identităţii noastre - superioritatea şi un anumit cosmopolitism internaţionalist imperial şi provincialismul moldovenismului nostru mononaţionalist, inferior şi frustrat în marginalitatea puţinătăţii lui. Şi nu rareori, deja fiind în România, resimţeam nevoia de a-mi activa grila imperială, oarecum nostalgică şi puţin anacronică, pentru a contracara o anumită frustrare provocată de acea paleoromânitate stângace şi greoaie care aducea pe buzele oricărui român autohton, adică recent, un zâmbet condescendent şi întrebarea spontană: "Sunteţi din Moldova?", imediat urmată de o alta: "Şi când vă întoarceţi acasă?".

Victor Erofeev şi Nicolae Ceauşescu: operaţiunea "Maidanezu'"

Răsfoiesc însă în continuare atât de profunda carte a lui Viktor Erofeev, în care el povesteşte despre România nu altceva decât că este ţara cu cei mai mulţi câini vagabonzi, atât de mulţi încât haite întregi aleargă lătrând după avioanele care decolează de pe aeroportul Otopeni. Adică evoluţia este evidentă, de la lupul dacic la câinii vagabonzi ai lui Erofeev sau, mai precis, ai lui nea' Nicu. Ce legătură însă ar exista între maidanezi şi dictatorul executat, fără judecată, ca un câine? Ajung cu gândul la o idee absolut aiuritoare ca imagine şi totalmente absurdă ca şi conţinut, care într-un prim moment mă amuză dar mă şi înfioară în egală măsură. Să le iau pe rând...

Toată problema a constat în presupusul "fler" vizionar al acestui atât de stângaci cârmuitor de popor românesc, revendicându-se nu atât de la părinţii fondatori ai naţiunii care au fost Traian şi Decebal, nici de la fondatorii doctrinei comuniste - Marx şi Engels, nici de la înfăptuitorii doctrinei care au fost Lenin şi Stalin, dar nici de la "zeloţi" precum Ho-Chi-Ming, Mao Zedong sau Kim-Ir-Sen. Metoda lui Ceauşescu a fost una darwinist-pavlovian-miciurinistă de "altoire" pe trupul naţiunii a homunculului-supraom al viitorului conceput drept sumă sintetică a ideilor lui Caragiale. Nicolae a mers chiar mai departe fiind obsedat de ideea că România va intra în comunism doar "purificându-se" prin achitarea tuturor datoriilor externe, ceea ce ca idee concordă perfect cu Cevengurul lui Andrei Platonov, unde o bandă de bolşevici, fervenţi adoratori ai comunismului, pornesc o curăţenie generală în tot oraşul în speranţa că ceva atât de pur ca viitorul luminos poate veni doar după ce se va fi măturat şi spălat peste tot. Magie simpatetică pură, curăţenia atrage puritatea, spălatu' pe jos aduce comunismu'. Însă gonind produsul naţional peste hotare, Ceauşescu nu şi-a dorit repetarea experienţei canibale de pe vremea colectivizărilor sovietice, astfel încât a implicat singura procedură justă în a-şi proteja populaţia de spectrul inaniţiei, într-o totală conformitate metoda lui Jonathan Swift şi anume metoda liliputizării trupului şi mai ales a sufletului fiinţei româneşti. Despre spirit nu mai avem nimic de spus, deoarece acesta înainta triumfător înspre propria extincţie. Bineînţeles că în comunism toată lumea urma să fie fericită, însă nu există explicaţii în ce mod: tăind pădure în Gulagul stalinist sau topind metal în furnalele rurale din Gulagul maoist. În comunismul românesc însă, aşa cum l-a planificat Ceauşescu, nu ar fi fost vorba de trudă năpraznică, ci, mai degrabă, de un huzur parazitar perpetuu.

Pentru început toţi cei care nu se pretau micirii au adăstat o bună perioadă de timp pe la Canal, Jilava, Aiud, Gherla sau pe la clinici psihiatrice. Faţă de restul au fost aplicate două metode: una tolerantă, prin micirea progresivă a spaţiului domestic şi una mai dură - prin înfometare. Tavanul cobora, pereţii se înghesuiau tot mai mult, pâinea, laptele, carnea, untul şi smântâna dispăreau treptat din magazine, iar românul urma să se micească suficient pentru a putea trece prin poarta raiului comunist conceput cât urechea unui ac. Ceauşescu privea, însă, mult mai departe. Cunoscând finalitatea experimentului care pe lângă liliputizare viza şi simbiotizarea, el pune la cale operaţiunea "Maidanezu'", invadând oraşele României cu haite de vieţuitoare canine a căror mod de a subzista nu avea mai nimic diferit de existenţa românului mediu statistic din acele vremuri.

Într-o următoare etapă a proiectului urma a fi testată toleranţa şi, chiar mai mult, posibilităţile de convieţuire a românilor cu câinii tot mai mulţi pe zi ce trecea. Fără a o fi ştiut, cetăţeanul de rând era pus faţă în faţă cu viitoarea sa gazdă. Şi în acest caz s-a procedat într-o conformitate totală cu cea mai adevărată magie simpatetică pornind de la ideea că dacă întreg PCR-ul era un parazit pe trupul unei gazde care era poporul român, atunci şi omul simplu ar putea fi un parazit pe trupul unei gazde, însă una mai puţin umană. Fiind depăşită faza "Jonathan Swift", proiectul intra în faza "Mary Shelley" cu numele de cod "Frankenstein". Făcând abstracţie totală de ultimele realizări în materie de chirurgie genetică, Secretarul General recurge la metoda simplă şi sigură în rezultatele sale, bineînţeles urmând cu stricteţe linia evolutivă boltită peste milenii de la lupii dacici, prin faza intermediară de oaie alecsandrist-mioritică direct la câinii maidanezi recenţi - viitoarele gazde perfecte ale românilor... pureci. Românii trebuiau să devină simbioţii perfecţi ai maidanezilor şi să trăiască perfect fericiţi, cu hrană multă şi pe gratis, până la sfârşitul vremurilor de care ei nu ar mai putea fi conştienţi.

Din fericire, programul nu a putut fi dus la bun sfârşit, deoarece în loc să devină paraziţi pe trup de câine, românii au preferat să-l transforme chiar pe Cârmaci, împreună cu însoţitoarea lui, în gazde perfecte pentru viermii pământului.

Însă... cum am putea scoate din calcul cei douăzeci şi cinci de ani de ceauşism? Cum am putea face abstracţie de faptul că proiectul "Maidanezu'" a fost, totuşi, măcar şi parţial, implementat? Iar în lumina acestor realităţi, fiinţa românească trebuie reprezentată drept ceva intermediar între Mioriţa lui Alecsandri şi Puricele lui Ceauşescu (şi nu al lui Maiakovski), o oiţă de dimensiunile unui purice care urma sa pască printre firele de păr ale unui maidanez de prin Militari sau oricare alt cartier al oricărui alt oraş românesc. Atunci într-adevăr, în termenii lui Nietzsche şi Dostoievski, totul este permis, însă deloc plecând de la postularea morţii lui Dumnezeu, ci pur şi simplu în virtutea acestei polimorfii microzoologice proprie sufletului şi fiinţei româneşti. În cazul unei reuşite, întreg PCR-u' ar fi devenit păstorul unei imense herghelii de câini vagabonzi, moştenitori autentici ai transhumanţei ancestrale.

Totemul
Vineri, 30 ianuarie

Obloanele lovesc aruncate în lateral şi lumina care năvăleşte peste beatitudinea nemişcării mele se retrage surprinsă tăindu-se în lama de sticlă lichidă a privirii. Balconul este deschis şi curentul străbate violent şi tubular apartamentul, suflând ca printr-un tunel, iar imaginea lumii se agaţă disperat de mine, însă dispare împinsă de aerul grăbit care o aruncă de la etaj direct prin geamul deschis al dormitorului. Strigătul se stinge undeva departe şi jos, urmat imediat de o bufnitură înfundată. Rămân cu realitatea nudă. Oglinda. Închid ochii pentru a nu o sparge. Este singura certitudine care mi-a mai rămas. Pleoapele încep să mi se umfle bombându-se periculos de mult, iar eu întorc ochii înlăuntru şi îi înec în imobilitatea şi fericirea întunericului aseptic al cutiei negre. De abia acolo, înlăuntru, îmi regăsesc simţurile aşa cum sunt ele, privirea falică, auzul vaginal. Altfel spus, două morfologii tubulare producătoare de ecouri multicolore care îmi definesc substanţa şi sensul percepţiei. Mă simt androgin şi nu mai am nevoie de imaginea lumii care se caţără înapoi prin geam şi revine timidă şi mută, păşind pe vârfuri. Cerşeşte îngânând prelung incantaţii implorative. Se dezbracă desfoliindu-se progresiv şi mă las sedus de parfumul tot mai intens degajat de trupul ei, iar ea se revarsă răcoros peste mine. Nu vreau, prevăzător cum sunt, s-o privesc în ochi şi atunci îmi aplică vraja atingerilor. Mă opun privindu-i imaginea în oglinda de pe peretele din spatele ei. Mă poate răpi însă definitiv abia atunci când devine muzică şi mă predau, abandonez, sucomb, indiferent la orice ar putea să mi se întâmple. Nerăbdătoare şi încrâncenată, mă populează spectral şi acustic, pătrunzându-mă cu spiralele acordice ale unui contrapunct bachian pe care îl pot vedea, substituind-o treptat şi recurent, în aceeaşi oglindă atârnând mut de un cui ruginit înfipt în peretele insensibil.


3.

Mă locuiam pe mine însumi ca pe o casă veche, bântuită şi prin care, fără a mă observa, rătăceau tot felul de personaje ale închipuirii mele, spiriduşi, vârcolaci sau oameni-cu-cap-de-câine din poveştile bunicii, care însă nu aveau nici o treabă cu mine. Şi eu, ca şi ei, rătăceam prin această casă, însă fără sentimentul posesiunii, şi mă simţeam de parcă aş fi greşit uşa apartamentului. Toate erau noi şi străine, iar gazdele acelei case care, de fapt, eram eu însumi, tot întârziau să apară. Nu s-au prezentat nici până astăzi, aşa că în continuare locuiesc în mine însumi ca într-o chirie cu durată indefinită.

Aveam mai multe moduri de a vedea lumea şi singura preocupare era, în fapt, comutarea pe imaginea dorită. Mult înainte de era telecomandei, butonam comutatoare. Prima percepţie, talamică, cea comună, ca la toţi ceilalţi, îmi spunea că sunt ca oricine altcineva, un individ izolat, adică singur. A doua percepţie îmi indica existenţa anumitor prezenţe similare cu un curent de aer suflând rece pe la picioare şi trebuia să mă conformez cu gândul că, în fapt, nu sunt singur decât în aparenţă. Dacă mă şi înspăimânta acest fapt, nu puteam apela la nimeni. Maturii şi tot restul lumii trăiau cu senzitivitatea decuplată. Singurătatea devenea ceva mai mult decât un simplu rău, era sinistră, pentru ca după un anumit prag al înspăimântării să devină chiar incitantă, ca într-un joc. Sesizam acele existenţe spectrale care mă populau prin însuşi faptul că surprindeam în propria mea minte câte o tuşă luminoasă, subţire cât o zgârietură, parcă lăsată de trecerea unui licurici supersonic, a cărui prezenţă niciodată nu reuşeam s-o surprind cu claritate. Puteam traduce senzaţia şi drept una auditivă, de parcă-şi târşâia cineva picioarele pe asfalt, însă la o viteză care depăşea chiar şi performanţa filmelor mute.

Aveam toată libertatea să rătăcesc pe oriunde doream, să deschid orice uşă, să suflu praful de pe orice carte. Oricum ar fi fost, nu primeam nici o explicaţie, dar nici nu mă pedepsea nimeni. Nu remarcam ostilitate sau bunăvoinţă, doar indiferenţă şi ignorare. Atâta doar că în mintea mea se relevau anumite comentarii, opinii, păreri, sentinţe, legate de evenimentele pe care le trăiam. Mi se ofereau alte variante decât a mea. Erau păreri personale ale cuiva sau a ceva care exista în propria mea minte. Să fi fost gazdele care din nu ştiu ce motive preferau să rămână invizibile? Nu am reuşit să aflu. Era un alt punct de vedere şi, după cum încercam să-mi dau seama, era generat de ceva sau cineva realmente inconştient de faptul că mă populează. Era de parcă undeva prin coridoarele minţii cineva cânta la pian, însă o făcea doar pentru el şi în nici un caz nu presupunea faptul că l-aş fi auzit. "Pianistul" nu ştia că este ascultat, însă prin nu ştiu ce interferenţă de unde, ca la un radio defectat, ajunsesem să-i aud improvizaţiile.

Constatam sedimentarea unei experienţe paralele, ca un fund dublu într-un geamantan de contrabandist sau spion, a cărei natură nu o puteam defini decât printr-o a doua senzitivitate, una metaforică. Surprindeam mai bine ecourile frânte ale acelor improvizaţii mai ales atunci când eram singur sau în miez de noapte, fără fondul acustic însoţitor al existenţei colective. Puteam identifica ceva doar reducându-mi senzitivitatea la o tăcere aproximativă, iar propria mea conştiinţă la ipostaza pasivă de observator. Trebuia să devin observatorul supraveghetorului. Aşa am învăţat să mă retrag, treptat, şi să ascult atent, stând cu ochii închişi, aşteptând apariţia şi activarea unui nou registru senzitiv, diferit de cel uzual, diferit de al meu. Nu prea înţelegeam mare lucru din ceea ce obţineam. Însă scăpasem de suspiciunea că ar fi fost vorba doar de o dislexie, de o incapacitate de a-mi citi datele imediate ale senzitivităţii. Treptat ajunsesem la sentimentul unei prezenţe care nu se lăsa observată, evitându-mă, care era însă permanent cu ochii pe mine. Trebuia cumva îmblânzită şi ceea ce am aflat de la Saint-Exupéry despre îmblânzirea Vulpoiului m-a ajutat să fiu mai eficient. Ajuns aici, identificasem cauza şi sursa senzaţiei de Dumnezeu, care era un celălalt eu însumi, primul dintr-un lung şir de euri rătăcitoare, şi a trebuit să constat că de când mă ştiu eram mai mulţi şi evident nu era vorba nici de schizofrenie şi nici de efectele unei autizări, însă nu mă mai pot reprezenta altfel decât doar aşa, plural şi în acelaşi timp osmotic, fără a putea să-mi dau seama cu claritate pentru fiecare moment anume până unde sunt eu şi de unde începeau ceilalţi. Erau mai mulţi şi până la suprafaţa certă şi limpede a sesizării putea răzbate doar unul singur. Iar eu nu puteam răzbate prin suprafaţa "peliculei" în interiorul propriului meu întuneric şi în final mă mulţumisem să-i consider prin personalitatea cumulativă, constantă şi definibilă, a unuia singur, a unui eu ambasador, negociator şi reprezentant al tuturor celorlalţi. Îi urmam deseori dorinţele, îi urmam impulsurile curiozităţii, una net distinctă de a mea.

Eram împreună cu eul meu, cu acel "însumi" al meu adică, şi nici până în prezent nu sesizez cu suficientă claritate sensul singurătăţii, încă o idee al cărei conţinut a trebuit să-l învăţ de la alţii, din cărţi, din filme, de aiurea. Îl hrăneam pe siamezul meu parazitar cu lecturi, cu muzici, cu desene animate, cu vise. Îl hrăneam, ăsta era sentimentul. Aveam amândoi acelaşi nume şi ne simţeam destul de amuzaţi atunci când îl auzeam rostit. Era ca într-un joc de-a conspiratorii, deoarece lumea îl vedea pe unul singur, însă nimeni nu l-ar fi putut depista pe al doilea, confundându-l cu mine însumi, pe când pentru mine senzaţia coprezenţei şi, implicit, a coparticipării era ceva natural. Eu, adică gazda, eram mai mult definibil şi bineînţeles educabil prin ceea ce fiecare era liber să creadă despre mine, manifestându-şi ignoranţa sub diverse aspecte ale preocupării şi convingerii în propria dreptate, adică oarecum sub forma unui autoritarism exclusivist. Eram încarcerat fără a înţelege prea bine în ce anume şi îmi era mai simplu să fiu cuminte în preajma unor fiare atât de periculoase în inconştienţa şi ignoranţa lor care erau maturii. Era cu totul altfel în preajma părinţilor, care erau maturii stăpâni şi prieteni. Mama a reuşit să devină chiar parteneră, deşi ştiam clar că este, în fapt, singura mea stăpână. Eram încarcerat în dorinţele şi decompensările ei materne, în acea imagine a viitorului în care mă vedea într-un fel anume, destul de strict determinat şi pe care ea îl motiva prin iubirea pe care mi-o poartă, dar şi prin bunele intenţii părinteşti, implicite relaţiei noastre. Siamezul nu avea părinţi. Parcă venea dinr-o lume a siamezilor, în care aceştia apăreau pur şi simplu. Parcă ar fi provenit din polenizarea nu ştiu cărei plante şi prezenta toate dovezile concludente că panspermia este o teorie valabilă. Îl simţeam ca pe o iarbă care-mi creştea pe suprafeţele interioare, însă niciodată nu m-a preocupat într-un mod serios problema defoliantelor. Simbiotul meu fusese adus de un meteorit şi făcea parte dintr-o colonie de spori conştienţi rătăciţi prin sistemul solar. Şi chiar dacă nu avea părinţi, îi era suficient să mă aibă pe mine, exact aşa cum sunt. Ştiam la fel de bine că pentru el nu eram nici bun, nici rău, ci potrivit anume, cel puţin asta simţeam din atitudinile lui. Mie îmi era suficient, atâta timp cât aveam pe cineva permanent de veghe şi pentru care nu exista somn, oboseală, foame, timp şi spaţiu. Iar pe el îl apelam doar eu şi aveam toată libertatea în a-l defini cum mă taie capul. Era de nepreţuit prin însăşi invizibilitatea lui, în care era atât de bine ascuns privirilor din exterior. Şi nu există nici măcar un singur om care l-ar fi depistat sau măcar ar fi simţit o nelinişte provocată de prezenţa lui.

Era mult mai incomod atunci când pe "călăreţul" meu îl apucau patimile care se dezlănţuiau într-o nesfârşită succesiune de spasme impresive, leşinuri de prea multă exaltare sau guiţat imbecil de la un stimul prea puternic. Trăiam nesfârşite "molime" pe care nu le-aş fi putut explica în nici un caz, de obicei lucruri simple: confecţionam din carton modele de avioane, mâncam seminţe de dovleac, mâncam "tone" de ciocolată în urma a nu ştiu căror nevoi de-ale lui sau beam coca-cola şi vizionam tot felul de filme imbecile cu indivizi violenţi şi extratereştri hidoşi, desenam cuţite, săbii, paloşe şi florete, lănci şi topoare, cavaleri în armuri vaporoase, monştri polimorfi şi cantităţi imense de autoportrete, deoarece imaginea din oglindă nu-l putea satisface pe deplin. Încerca, prin mâna şi abilităţile mele mediocre de desenator autodidact, să-mi arate imaginea feţei lui. Eram purtătorul, gazda care trebuia să le suporte şi să le poarte pe toate, similar unui sicriu viu în care zăcea senzaţia unui "sine" suplimentar, bine prinsă de interiorul "carapacei" cu milioane de fire tentaculare prin care circulau impulsurile identităţii noastre osmotizate.

Deja luasem cunoştinţă de natura Dumnezeului din mintea mea şi intrasem într-o următoare etapă, mult mai dificilă şi exasperantă prin însuşi faptul că trebuia să-i învăţ limba, iar această abilitate, adică învăţarea limbilor, niciodată nu a reprezentat punctul meu forte. Nu comunicam la modul nemijlocit. Nu ne întâlneam, aşa desincronizaţi cum eram, fiecare ascuns fiind în propria lui invizibilitate. Nu ştiam cum i se întâmplă lui, însă imaginea cu o oglindă care îmi era pusă în faţă şi care ne separa într-un mod insurmontabil mă râcâia continuu. Nu aveam nici o modalitate concretă de a schimba între noi mesaje, pentru el fiind suficient că exista în interiorul minţii mele. Nici comunicarea nu o puteam defini ca atare, deoarece vorbeam simultan în speranţa de a ne auzi.

Comunicam ca două spirite, doi morţi şi, în fapt, şi eram ca doi morţi unul pentru celălalt, fiecare vorbindu-i celuilalt despre propria lui realitate, pentru care celălalt nu ar fi găsit niciodată analogiile potrivite. Îmi imaginam atunci comunicarea cu el prin metafora unei oglinzi Braille, a cărei suprafaţă ar fi fost doar o peliculă extrem de subţire şi bine întinsă. Bineînţeles că privind-o îmi vedeam propriul chip, însă vedeam că de cealaltă parte cineva o palpa cu ambele mâini, creând reliefuri schimbătoare, din care s-ar fi putut compune un mesaj. Palpam la rândul meu suprafaţa elastică a oglinzii şi încercam să comunic ceva, însă o făceam într-o sincronie perfectă cu efortul de a înţelege ce mi se comunică de cealaltă parte. Ajunsesem la un moment dat să-mi reprezint întreaga mea minte tapetată sferic cu asemenea oglinzi, pe a căror suprafaţă vedeam proeminenţele degetelor lui apăsând de dincolo, iar alfabetul era unul autoevolutiv, într-o continuă transformare morfologică şi sintactică, dar mai ales semantică, şi în anumite momente renunţam şi priveam, detaşat, configuraţiile rătăcitoare ale reliefurilor misterioase şi mă mulţumeam doar cu constatarea intenţiei lui de a-mi comunica ceva niciodată înţeles până la capăt. El era pata albă, spaţiul dintre caracterele textului din care se compunea conştiinţa şi identitatea mea. Doar prin acele spaţii goale puteam percepe şi absorbi diferenţa, doar aşa îi puteam sesiza prezenţa vie a Dumnezeului meu domestic locuind, ca şi mine, acel text şi făcându-mi-l comprehensibil. El era vidul tăcut dintre semne. El era pata vinovată de a fi generat sensul cuvintelor, pe care-l secreta într-un mod continuu şi abundent. El era textul invizibil dintre rândurile textului meu, materializarea absenţei mele şi compensarea neputinţei mele de a domni pretutindeni în mine însumi. Era textul invizibil, ale cărui semnificaţii, cred, le-aş fi putut învăţa până la urmă. Poate că era un text inversat, întors cu faţa vizibilă a caracterelor înspre el şi proprul meu text apărea pentru el ca un gol care insinuându-se ca interval între cuvintele textului lui, i-l făcea comprehensibil.


Tatuajele tatălui meu
în memoria mamei
Din când în când încerc să-mi imaginez cum arată tatuajele pe pielea uscată şi înnegrită de pe mâinile lui moarte. Şi nu ştiu dacă o deshumare mi-ar oferi un plus de detalii - un sicriu plin de păr, învelind un trup în cel mai bun caz mumifiat, nişte unghii enorme la mâini şi la picioare, cratere goale în locul ochilor lui albaştri şi dinţii dezgoliţi de sub buzele putrezite. În orice caz, prefer să-l întâlnesc în vis, aşa cum mi se întâmplă deseori, atunci când îmi apare, - mai tânăr ca mine în orice caz -, iar primul lucru pe care-l fac este să-i privesc mâinile. Pielea le este curată, o piele tânără, lipsită de tatuaje. Sau poate că visul mi-l prezintă încă înainte de a se fi tatuat? Nu-i mai simt mirosul de ţigară. Cred că s-a lăsat, deşi unui mort n-ar mai trebui să-i mai pese de cancer. De obicei nu discutăm prea mult, timp în care nu reuşesc sa-i surprind nici un fel de miros. Nici unul. Arătările din vise nu au cum să pută şi eu înţeleg că el este mort de-a binelea. Mă întreabă despre viaţa noastră de aici, din realitate, îmi spune că va fi mai bine şi îmi promite că ne vom mai întâlni. Fără a-şi lua rămas-bun, intră înapoi în întunericul unui cadru de uşă. Eu rămân în casa scărilor şi îmi continuu ascensiunea pe nişte trepte care nu se mai termină. Urc pe lângă găurile dreptunghiulare şi negre care se cască în pereţi, câte două la fiecare palier. Sunt intrări, fiecare cu întunericul ei ascunzând ceva de nepătruns, şi mă pot aştepta oricând la o altă apariţie a lui, având de fiecare dată o vârstă diferită. În ultimul vis al lui Vladimir, fratele meu, tata îi mărturiseşte că lucrează ca sudor la un şantier naval. Construieşte nave transoceanice.

Acum că el este mort, simt cam acelaşi lucru ca şi atunci când trăia. Nu s-a schimbat aproape nimic. Corpul din sicriu nu iradiază nici o semnificaţie, decât una singură, de înjumătăţire, de absenţă a unei părţi esenţiale. A rămas doar corpul. Însă poate de abia după moarte tata a devenit mult mai real, mai viu, în timp ce în mintea mea moartea se concentra mai mult pe imaginea corpului imobil, a sicriului, a gropii sau a bocetelor care nu mai aveau nici o legătură cu el. Nici măcar corpul nu mai stătea drept semn al personalităţii. Îmi era în totalitate străin. Bandajul care îi susţinea maxilarul îl făcea să arate ca un rănit în nu ştiu ce război şi chiar aveam iluzia că murise împuşcat, ca un văr de-al lui, scriitor basarabean, executat în pragul casei. Trupul din sicriu nu-l mai conţinea pe tatăl meu.

În fapt, tatăl meu nu murise. Pur şi simplu plecase într-o deplasare mai îndelungată, aşa cum dispărea din când în când în deplasări sau la cursuri de perfecţionare la Moscova sau Leningrad. Aveam convingerea că este anume aşa şi nu altfel, însă trebuia să mă prefac, trebuia să simulez ceva din gama sentimentelor potrivite pentru o înmormântare, acceptând ideea că totul este doar un spectacol pe care tatăl meu şi l-a înscenat din motive neclare pentru mine. Mă uitam la corpul din sicriu şi nu reuşeam să evit frustrarea provocată de gândul că se comportase ca un laş. Şi apoi tot ritualul îngropăciunii nu m-a lămurit şi nu m-a convins deloc, părând a fi mai degrabă o simulare sau o repetiţie. Nu am reuşit să plâng sau să sufăr cum cred că s-ar fi cuvenit, iar ritualul l-am privit cu o stranie detaşare şi claritate, amândouă provocate, poate, de o anume curiozitate. Persoana tatei dispăruse, nu mai era de găsit nicăieri decât, poate, împrăştiată, câte o picătură, în memoria fiecăruia din cei prezenţi la înmormântare. Nepoatele lui de la ţară au prestat un spectacol, nu pot să-i spun altfel, coregrafic-muzical în care au psalmodiat, icnit şi suspinat, în vaiete prelungi, incantanţii şi lamentouri în care au înşirat o impresionantă listă a calităţilor defunctului şi toate astea în faţa unei asistenţe surprinse şi terifiate de acuitatea dramatică a spectacolului.

Pentru mine însă, aceste apariţii anacronice simbolizau exclusiv partea vieţii lui pe care nu o cunoscusem şi care a rămas închisă undeva în spatele tăcerii şi izolării lui. În opinia mea, el se născuse gata adult de cel puţin patruzeci de ani. Se născuse bătrân şi murise la timp. Iar după ce a murit, defunctul meu tată a fost bocit în cel mai autentic şi spintecător mod posibil. Abia atunci s-a produs declicul care m-a aruncat pur şi simplu în afara minţii mele. Era un fel de experienţă extracorporală - de a mă simţi într-un mod oarecum "filmic" şi în acelaşi timp "istoric", de parcă m-aş fi privit de la o distanţă de cel puţin un deceniu, iar tot ce mi se întâmpla receptam doar ca lectura unui text dintr-o pagină îngălbenită de ziar. Mă simţeam, dar şi eram de fapt, într-un documentar, pe peliculă, personaj de film mut, dat cu acceleratorul, cu zgârieturile implicite şi cu acompaniamentul melodramatic al unui pian dezacordat. Eram scos din actualitate şi acel prezent deja era trăit ca o amintire resuscitată, exact cum îmi amintesc de acele zile astăzi, după vreo două decenii de la deces, de acele zile.

Percepeam înmormântările ca un fel de sărbători, ca şi nunţile sau botezurile, cu alai, cu prosoapele noastre basarabene prinse-n cruce pe figurile participanţilor, ca benzile de mitralieră în fotografii îngălbenite cu Pancho Villa şi Emiliano Zapata, cu mesele-ntinse şi multă băutură, cu lacrimi şi râsete deopotrivă şi fără nici o legătură aparentă cu faptul că omul se năştea, se nuntea sau murea. Evenimentul în sine era trăit cu aceeaşi implicare exaltată. Cu toţii, toate rudele, participau într-un mod gălăgios la încă un salt existenţial al celebratului. Veneam de la şcoală cu autobuzul, se mai întâmpla ca maşina să încetinească pentru a permite trecerea unei procesiuni, pe care o ghiceai, încă înainte de a o vedea, prin scheunatul caracteristic al alămurilor, o gaşcă de profesori de la liceul de iluminare culturală din localitate, angajată într-o înduioşătoare şi în acelaşi timp grotescă interpretare a celebrului marş funebru chopinian. Vedeam prin geam scurgerea şuvoiului de figuri îndoliate, iar curiozitatea tuturor pasagerilor, care se înghesuiau pe la geamurile maşinii, era să-l vadă pe mort, deoarece înălţimea maşinii permitea să-i desluşeşti trăsăturile imobile. De obicei mortul era cărat în bena deschisă a unui camion GAZ închiriat de la biroul de pompe funebre şi zăcea acolo acoperit de coroane şi buchete de flori, însă cu chipul "la vedere". Lumea din spatele camionului, aceiaşi oameni care la coada după roşii, vinete sau carne de porc se certau ca la gura cortului pentru a ajunge cât mai repede în faţă, stătea acum la o coadă înspre lumea de dincolo, vii şi înghesuiţi unul în celălalt într-o coloană mortuară, care se releva pe nesimţite ca un suprem simbol al existenţei lor terestre. Îmi lipeam fruntea de sticla geamului şi urmărindu-i mă gândeam că moartea încolţeşte clipă de clipă în fiecare dintre ei şi îi face cu atât mai prezenţi cu cât germenii morţii din ei încolţesc tot mai mult, mâncându-le pe dinlăuntru ceea ce le era viaţa, iar în final îi culca, atent şi grijuliu, în coşciugul din bena deschisă a camionului.

Nu-mi asumasem absenţa lui într-un mod traumatic, deoarece moartea lui veni într-o continuare firească a felului specific în care fusese prezent. Exerciţiul prin care compensam absenţa lui îl practicasem fără a-mi da seama de când mă ţin minte şi aveam antrenamentul necesar pentru a nu-mi fi reprezentat moartea drept ruptură. O eliminasem prin generarea unei excrescenţe simbiotice a psihicului meu care ţinea locul tatălui, care influenţase însă într-un mod nu neapărat benefic relaţia cu fratele meu, faţă de care deseori derapam în stranietatea aiuritoare a unor ipostaze cvasipaternale.

Se schimbase ceva şi în atitudinea faţă de moarte. Atunci când pentru prima dată realizasem că va veni o vreme când nu-i voi mai avea alături pe amândoi părinţii, am înţeles că trebuie să mă pregătesc pentru acel moment, iniţiind în minte un fel de sentiment anticipativ şi pornind un antrenament antitanatic. Moartea sinistră a bunicilor, oribilă în concreteţea ei crudă, îmi provoca, fiecare caz în parte, un şoc rece pe care îl resimţeam cu o oarecare satisfacţie, deoarece simţeam că mă întăreşte şi mă pregăteşte pentru acea zi în care va fi nevoie de toată puterea şi rezistenţa. Mă umpleam de imaginile în care bunica sucomba sufocându-se în miasmele propriului trup care putrezea în revărsări de limfă şi sânge care nu se mai închega, vene sparte, doctorii refuzând o ultimă spitalizare şi trimiţând-o să moară acasă. Stăteam în liniştea antifonată de la morgă şi priveam la ceea ce mai rămăsese din corpul bunicului după ce a fost scos din incendiu - un ciot rumenit, vişiniu-întunecat, de carne prăjită, un grătar uman de aproximativ un metru jumate zăcând într-un lighean de zinc scorojit de flăcări şi înnegrit de funingine. Îmi amintesc de sinuciderea unui vecin de-al bunicului, care s-a aruncat în fântâna de lângă poarta propriei case şi cum pe la cinci dimineaţa nevastă-sa începu să urle într-un mod surprinzător de ornitologic.

Făcând în capul meu o listă şi completând-o continuu, descopeream că îmi luasem în serios antrenamentul şi în caz de nenorocire eram gata s-o înfrunt. Toţi acei oameni însă nu lăsaseră în mine un gol asemănător cu golul lăsat de absenţa cronică a tatei, o absenţă prin care, fără a-mi da seama, fusesem antrenat să-i înfrunt moartea. Reluând evenimentele existenţei mele în preajma lui, ajung să-i dau dreptate, să-i justific decizia şi întreg proiectul în care el alesese să fi murit, cel puţin pentru mine, încă în timp ce mai trăia. M-a pregătit pentru propria lui moarte şi a reuşit, deoarece moartea lui nu fusese o catastrofă, decât poate pentru mama. Însă în perioada imediat următoare morţii lui trăisem un reflux mnemonic.

Venind acasă după înmormântare, nu-i sesizasem absenţa. Era ca şi într-o zi ca multe altele în care el era la servici şi nu-mi era deloc greu să-mi imaginez că seara va veni obosit acasă după o zi de cursuri. Mă uitam la hainele lui atârnând în dulap, la cărţile lui de pe rafturile bibliotecii, la caietele în care conspecta conştiincios, seri şi nopţi întregi, diverse materiale pentru şcoală. Nu aveam nici un sentiment. Pendulul încărcat cu memoria prezenţei lui plecase undeva foarte departe şi a trebuit să aştept mai mulţi ani până am început să aud şuierul înfiorător al acestuia, sfârtecând aerul similar unei bombe incendiare căzând peste Dresda în flăcări şi tot acest autism anesteziat al meu a explodat dintr-o dată într-o fulgurantă şi ameţitoare vijelie de schije. Începusem să mi-l reamintesc. La suprafaţa memoriei mele se ridicau insule disparate ale trecutului în care îi puteam surprinde prezenţa. Începusem să mi-l recompun, deoarece înţelesesem că îmi lipseşte afecţiunea pe care sunt sigur că am avut-o faţă de el, însă de care nu-mi mai aminteam aproape nimic. Trebuia să-mi amintesc felul în care l-am iubit. Începusem să-l reclădesc printr-un exerciţiu constant de pătrundere în absenţa lui.


Note:
[1] "Rusia, iubita mea // Mesteceni şi plopi dragi // Cât de scump eşti tu // Pentru un soldat // Pământule natal rus!" (din l. rusă)
[2] Caraul (din l. rusă) - exclamaţie emisă în caz de pericol, atribuită ca titulatură şi serviciului de pază şi protecţie a obiectivelor militare.
[3] Kontrolno-Propusknoi-Punkt (din l. rusă) - Punctul de Control şi Trecere.
[4] Burlane (din l. rusă).
[5] Spirit (din l. rusă), cu semnificaţia de ceva situat mult sub ierarhia lucrurilor vizibile, palpabile, încărcate cu valoare. Titulatură purtată de soldaţii aflaţi în prima jumătate de an a serviciului militar.
[6] Prima treaptă, inferioară, în ierarhia neoficială a rangurilor stabilite în conformitate cu termenul de timp petrecut în cadrul serviciului militar. Acordată după şase luni de servici militar.
[7] ORO - Otdelnaia Rota Ohranî (în l. rusă): Compania Detaşată (Specială) de Pază.
[8] VVS - Voienno-Vozduşnîie Silî (în l. rusă): Forţele Militare Aeriene
[9] Termen utilizat ca argotic cu semnificaţia de "loc de detenţie" (în l. rusă).

2 comentarii

  • Jos pălăria
    Ina (Soroca), 02.08.2010, 23:25

    O lucrare de milioane. La citirea acestor fragmente, dintr-un volum mult mai voluminos, intuiesc, am rămas mută. Am trăit aproximativ aceleaşi senzatii acum mulţi ani, citind "Gulagul" lui Soljeniţin. Impresiile mele sunt asemenea "ecoului tropăitului regulat, hidraulic, al celor patruzeci de perechi de cizme": "Territoria" m-a zdruncinat, m-a răsturnat şi mi-a răsucit stomacul. Jos pălăria!

  • Milioane de ce?
    Florentina, 04.08.2010, 17:00

    Milioane de invective, da. Un om care s-a manifestat intelectual in Romania, tara care i-a dat o sansa, vorbeste despre romani si Romania fara logica si argumente solide ci doar cu intuitii si speculatii ieftine . Imi inspira doar mila acest personaj pierdut in betii, droguri si muzica amestecata drept taram de pierzanie intelectuala. Stau sa ma intreb de ce mai scrie si foloseste limba romana si nu se muta definitiv la Moscova cu tot cu intelectu-i nefolositor.

Publicitate

Sus