Tratament fabulatoriu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Le e frică, asta e! Groaza, spaima, frica, teama, frisoanele reci, transpiraţia spontană, nodul în gît, morcovul, tremuratul pantalonilor, speranţa că dracul nu e chiar atît de negru şi spulberarea brutală a acestei speranţe, privirea aţintită tîmp în ochii ficşi ai călăului care nici el nu e călău decît pentru că se teme să nu fie victimă!

Uite, femeia asta care tot închide fereastra compartimentului «ca să nu se facă curent», să nu i se îmbolnăvească odrasla, să nu o certe bărbatul cînd ajunge acasă şi-i cere bani să-l ducă pe prunc la doctor, tînărul care-l caută din ochi pe conductorul de tren, «femeia cinstită» din Canterbury care tresare la fiecare deschidere a uşii compartimentului, care trage perdeaua în fiecare gară, ce ubicuu trebuie să fie soţul ei dacă ea se aşteaptă să-l vadă în fiecare moment pe un traseu de sute de kilometri, ţiganul care vinde «cinga», gestionarul care-şi reface calculele în tren înainte de un posibil inventar, îndrăgostitul care a cumpărat flori şi i se par cam veştede, poetul care citeşte la lumina zilei un poem care i s-a părut genial în noaptea în care l-a scris şi pînda lui pentru a descoperi şi interpreta fiecare grimasă de pe chipul ascultătorilor, funcţionarul care mai are cinci minute pînă la condică şi e blocat într-un autobuz la stop, înotătorul care simte că i s-a pus cîrcelul şi nu atinge nici fundul apei cu vîrful piciorului cînd încearcă a treia oară, excursionistul care a pierdut marcajul potecii şi aude şuierul vîntului şi-l confundă cu un urlet de lup, călătorul care s-a aşezat în zăpadă să se odihnească şi-şi suspectează imaginile care-i trec pe sub pleoape că prea seamănă visele plăcute ale celor ce mor îngheţaţi, tăcerea din sala de şedinţe cînd se aude întrebarea «cine se-nscrie la cuvînt?» şi felul cum se ascund unii după alţii, încercînd să pară preocupaţi de cu totul altceva, urechea aţintită la ce strigă în parc un grup de derbedei pe lîngă care treci împreună cu iubita la ora tîrzie de după bal, bănuiala că au cuţite ascunse prin buzunare şi că o singură mişcare mai bruscă a ta îi poate întărîta, şeful de restaurant care pregăteşte nunta pentru fiica directorului de trust şi să răţoieşte la muzicanţi că dacă nu iese bine îi haleşte cu fulgi cu tot, număratul banilor cu voce şoptită în timp ce în gînd faci socoteala datoriilor, întunericul din ascensor şi tresărirea pe care o ai cînd atingi cu piciorul un trup de om întins pe podea şi sforăind, bine că nu-i mort, grijile de la muncă, deci bani şi drepturi, deci supravieţuirea, gîndul secret că fiul tău seamănă cu altcineva decît cu tine, căutarea de asemănări în anturajul de bărbaţi al casei, revelaţia că ai fost furat, minţit, înşelat, ruşinea şi furia, dar, de fapt, tot raportul victimă-călău, tot nodul în gît şi transpiraţia rece, tot frisoanele, teama, frica, spaima, groaza. Groaza şi toate formele ei bine mascate în relaţii de la om la om.

Tîrgul Mocleasa are străzi drepte şi dispuse radial, dinspre micul pinten al Muntelui Mare în ale cărui măruntaie s-a practicat mineritul înainte chiar şi de existenţa în vreo limbă a pămîntului a cuvîntului mină spre cîmpia largă, de fapt, depresiunea numită ţară, care asigură hrana locuitorilor şi dă ocazia celor ce se urcă pe munte să aibă o perspectivă largă, o vedere pînă-n ceţurile îndepărtate unde ghiceşti cîmpia cea adevărată. Gara în care coboară Luca din tren este la capătul depărtat de munte al unei astfel de străzi, chiar una dintre cele mai lungi străzi ale oraşului, pe ea poţi ajunge de la gară în gura peşterii în care arheologii încă-şi fac de lucru împingînd zilnic cu cîteva sute de ani mai înapoi momentul apariţiei primelor aşezări umane din această arie. De fapt, pentru un astfel de oraş structura labirintică a străzilor nu s-ar justifica în nici un fel, ea n-ar putea să ascundă nimic vizitatorului, nu ar fi o iniţiere autentică şi misterioasă pentru nici un nou venit. Acestuia îi e de-ajuns să urce puţin pe coasta muntelui, să ajungă deasupra pintenului care adăposteşte peştera şi, de acolo, ar vedea tot oraşul ca în palmă. Ce rost are să construieşti labirintul cînd te afli pe o tipsie asupra căreia orice muritor poate avea perspectiva vulturului dacă nu e atît de leneş încît să nu urce cîteva zeci de paşi?

Din strada cea lungă, deci, paşii lui Luca se abat pe una foarte scurtă şi perpendiculară pe prima, un fel de coardă a cercului pentru care străzile lungi ar fi razele. E deja în cartierul vechi al oraşului, cel cuprins între zidurile de apărare construite în stil Vauban la o sută şi cincizeci de ani după moartea lui Vauban şi la cel puţin o sută de cînd acest stil nu mai asigura inexpugnabilitatea. Se opreşte în faţa unei case cu ziduri groase şi geamuri înalte, încearcă poarta masivă de lemn şi nu e deloc surprins să vadă că ea se deschide larg, greoaie şi scîrţîindă, că mirosul de ziduri vechi şi umede năvăleşte din curtea interioară spre soarele primăvăratic al după-amiezei de 10 aprilie. Este însă puţin descumpănit să vadă că în această curte cu vechime respectabilă şi cu plăci de marmură care amintesc fondarea a respectabile şi naive asociaţii şi confrerii pe vremea memorandiştilor a fost instalat un chioşc care ar fi trebuit să vîndă trecătorilor, dacă n-ar fi închis, gogoşi, langoşi, iaurt proaspăt şi suc «natural» de citrice colorat sintetic. Urcînd scara în spirală, are ocazia să vadă şi de sus acoperişul de material plastic verzui, uşor ondulat, al chioşcului şi să simtă în nări mirosul de ulei rînced care pluteşte în toată casa scărilor.

Ajunge la etajul întîi şi apasă pe butonul soneriei la apartamentul din mijloc. I se pare normal că din lăcaşul cu ornamente complicate cartea de vizită a domnului avocat Mierean a dispărut şi că în locul ei s-a aşezat praful. Alama coclită a monturii soneriei îi provoacă lui Luca un vag sentiment al dreptăţii. Dar acesta nu e întărit deloc, dimpotrivă, e contrariat de mutra grăsulie a individului transpirat şi perciunat care-i deschide uşa ştergîndu-şi mîinile pe halatul albastru-verzui de aprozarist.
- Aici locuieşte familia Mierean? - spune Luca.
- Ce Mierean, domne, vezi-ţi de treabă, cu mine nu ţine!
- Dar acum vreo doi ani...
- He-heee, paşte murgule iarbă verde şi să fii dumneata sănătos!
- Dar unde s-a...?

Uşa grea şi istorică a făcut blampf şi yala nouă, chinezească, bine unsă, a făcut şi ea clemf, plici, poc, în auzul mirat al meteorologului Luca.

Coboară. Trece pe lîngă chioşc şi se uită în vitrina cu biscuiţi a acestuia. Foamea se îndepărtează din gîndul şi stomacul lui numai datorită culorii imposibile a pachetelor de napolitane. Iese în stradă. Nu sînt prea mulţi trecători pe o stradă mică din Mocleasa, primăvara, la ora după-amiezii. Se simte totuşi ca la el acasă pe trotuarul încins de soare şi plin de praful fin rămas după topirea zăpezii. Se strecoară cu pas de om învins pe lîngă ziduri masive şi faţade impunătoare.
Şi uriaşa cantitate de fantezie, îşi zice, pe care o consumă cu toţii pentru a-şi da impresia că nu le e frică de nimic, nici din afara, nici dinlăuntrul lor. Jocurile de canastă, înghiţitura de coniac bun la ore fixe ale singurătăţii de după-amiază, hainele de bună calitate îmbrăcate la petreceri, halatele moi, după baie, pipele de import, mustaţa cănită, jocul de bridge, pockerul pe sume mari şi pe întîlniri tensionate, vocea îngroşată în luările de cuvînt din cadrul oficial, sportul de duminică, excursia, croşetatul, omorîtul timpului e forma cea mai disperată a încercării de a îndepărta spaimele mărunte şi sîcîitoare. Dar pe mine de ce nu mă cred cînd încerc să le spun că marea veselie ce-i cuprinde adesea, la cererea lor, fireşte, nu e decît rezultatul acestei spaime provocate de un fenomen meteo cu nume necunoscut, fenomenul Luca ar trebui să i se spună? Ei îl simt în aer şi, în loc să-l analizeze serios şi să ia apoi măsuri de apărare, îşi cumpără băutură, mîncare din belşug, pun muzică, îşi dau întîlniri, dansează, flirtează, joacă tot felul de năzbîtii infantile, se relaxează, chipurile, neacceptînd că sînt de fapt victime ale unei subtile infiltrări de laşitate în sufletul lor şi că, după aceea, urmările catastrofale devin imposibil de înlăturat. De aici pînă la crima cea mai abjectă nu mai e decît un pas, i-am spus directorului de la Fitotron şi el, asta e soarta neplăcută a tuturor descoperitorilor, a chemat portarul şi secretara să mă scoată afară din biroul lui pluşat pe toate părţile şi căptuşit cu plante exotice de interior. Probabil că la rîndul lui fusese atins de fatala emanaţie-radiaţie şi acum încerca să-şi dea impresia că trece uşor peste ea, că e curajos dacă-l pune pe portar să mă dea afară în loc să mă asculte cu atenţie, să aibă ca şi mine revelaţia răului şi să se simtă apoi obligat să se lupte cu el. Ce să fie însă cu datele «puţin altfel» ale problemei? Ce ştiu aceşti ingineri din «biologia tehnologică»?

În urmă cu nici doi ani am mai constatat fenomenul. Era toamnă pe atunci, sfîrşit de an hidrologic, eram singur la staţia de aici şi, deşi mi se telefonase că vine Ula spre mine...
Străzile din marginea dinspre munte a tîrgului Mocleasa sînt strîmte şi pline de pietre mari, neşlefuite încă de apele ce vin primăvara dinspre deal, de fapt nici nu sînt tocmai străzi, ci vechi albii de torente care se umplu din nou cu apă primăvara. Luca merge pe lîngă gardurile şubrede ale acestor case de munteni şi priveşte tîmp la crengile rupte şi împachetate în iarba şi mîlul aduse de ape din sus. La una din porţi se opreşte şi strigă:
- Domnu' Astavrei!

Bate cu o piatră în scîndura porţii şi repetă de mai multe ori strigătul pînă ce vede o perdea mişcîndu-se în spatele unei ferestre. Tatăl poetului local apare în pridvor şi-l asigură pe Luca de absenţa temporară de acasă a fiului său.
- E cumva sus, la staţie? - mai întreabă Luca arătînd cu mîna întinsă spre Muntele Mare. E de serviciu cumva?
- Nu, neică, s-o dus pe la casa de cultură, are ceva treabă cu cenaclu' ăla-l lor.

Apoi, mulţumind, Luca vede din nou perdeaua mişcîndu-se şi se întreabă de ce n-o fi voind poetul Astavrei să dea ochii cu el. Nici lui nu-i ajunge doar poezia pe care zice că o scrie şi în curînd o va şi publica pentru a scăpa de spaima care l-a cuprins? Trece acum de ultimele case din Mocleasa şi o apucă la deal pe potecă. Sînt două ore de mers pînă la releul de televiziune, apoi încă o jumătate de oră pînă la staţie. Deja soarele scapătă undeva spre stînga lui Luca şi înroşeşte cerul cu scame de nori de deasupra depresiunii Mocleasa. Se întreabă dacă va putea ajunge la staţie înainte de lăsarea întunericului, dar nici această eventualitate nu-l mai înspăimîntă acum. Ei, şi? Ce dacă va fi prins pe creastă de vreo ceaţă de seară sau de vreo furtună neaşteptată? Ce dacă va rătăci drumul şi va întîlni fiarele sălbatice înfometate peste iarnă? Ce dacă va aluneca pe zăpezile încă netopite şi se va zdrobi de fundul pietros al Rîpei Dracului? Ce dacă va muri îngheţat? Lui nu-i pasă!

Aveau dreptate, se gîndeşte el, mezalianţa mai alungă din spaime. Tabieturile, prejudecăţile, felul de petrecere a timpului mort ale uneia din clase sînt privite ca ridicole din instinct de către partenerul în dragoste care provine din altă clasă. Şi atunci, dacă ei într-adevăr se iubesc, le refuză pe toate; între ei nu rămîn decît faptele esenţiale - dragostea, munca, moartea! Nimic ritualic, absurd. Au posibilitatea de a descoperi singuri că radiaţia-emanaţie îi ameninţă şi-i face laşi şi pot lua din vreme măsuri. Dacă sînt din acelaşi grupă, atunci se lasă în voia obiceiurilor casnice, acceptă că numai bunul simţ (al clasei lor) are monopolul adevărului şi sînt pierduţi.

Se opreşte din mersul lui de om al muntelui care şi-a regăsit mediul natural şi se aşază pe un colţ de stîncă. Îşi priveşte ceasul, îşi aprinde o ţigară şi, prin primul fum răspîndit ca un nor în calea privirii lui, admiră (oare admiră sau priveşte cu indiferenţă?) panorama tîrgului Mocleasa sub lumina roşietică a unui apus de soare de primăvară. Brîul de blocuri turn care înconjură oraşul i se pare un gărduleţ ridicol între oraşul vechi şi cîmpia la rîndul ei îngrădită de dealurile subcarpatice care se ghicesc în ceaţă spre sud. Oraşul vechi, în schimb, aşa cum îl vede de aici, cam de la jumătatea urcuşului spre creasta Muntelui Mare, pare o redută făcută de un călugăr italian în drum spre cine ştie ce mînăstire unită din Orient, iar felul subtil în care diferă cartierele unul de altul dă şi imaginea intuitivă a celor cîteva bresle care existau în oraş cu cinci sute de ani în urmă. Frica i-a adunat aşa sub munte ca pe nişte pui de găină sub cloşcă! - îşi spune Luca. La graniţa în zig-zag dintre două cartiere trebuie să fi existat totdeauna iubiri interzise, drame ale părinţilor din bresle diferite învrăjbiţi de iubirea ţîşnită fără autorizaţie între odraslele lor dragi. Străzile-raze cu străzile-coardă de cerc se întretaie de zeci de ori, iar aşa-numitele faţade de colţ fac faima arhitecturii medievale a tîrgului. Camerele de pe colţ erau cele mai frumoase în toate casele vechi din Mocleasa, erau saloane de muzică sau cabinete mari de lucru pentru marii negustori. Aici îşi primeau musafirii şi, între două pahare de alcool fin, îşi aruncau privirile printr-una dintre ferestrele cu bogată decoraţie în stuc la exterior, supravegheau strada, bîrfeau, mai ales femeile strînse să brodeze şi să-şi bea cafelele în timp ce o tînără guvernantă zdrăngănea la clavecin, îşi strecurau ochiul prin perdelele cu ţesătura special rărită. Prelungeau, de fapt, plăcerea unui strămoş nu prea îndepărtat care urcase pînă aici pe coasta muntelui şi avusese impresia că-şi domină concitadinii pentru că le vede ca-n palmă mişcările în vreme ce ei nici nu ştiu că sînt văzuţi. Eliberarea de frică a celui ce are impresia că supraveghează cu atenţie locul îndepărtat de unde se poate naşte pericolul.

De aici, de la înălţime şi cînd eşti singur sub cerul liber, lucrurile sînt totuşi ceva mai simple. Le poţi ataca mai uşor cu un optimism activ, respirînd liber şi crezînd în victoria ta chiar dacă preţul este străbaterea unui traseu complicat: nu suficienţa şi comoditatea unui director de Fitotron te pot împiedica să faci o comunicare serioasă. Te duci la staţia de aici, iei datele meteo ale acelei zile, le compari cu parametrii de ieri de la staţia Fuica- Fitotron, arăţi pe scurt în ce constau asemănările şi diferenţele, stabileşti distanţa în timp la care astfel de situaţii se pot repeta, arăţi, într-un capitol separat şi pe un ton ştiinţific, că ai motive serioase să crezi că influenţa asupra psihicului unora dintre cei aflaţi în zona în care s-au făcut observaţiile este nefastă, sugerezi lansarea unei cercetări de durată, stabileşti organismele cărora merită să le trimiţi o copie, iei legătura şi cu una sau mai multe personalităţi ale domeniului despre care ştii că sînt mai deschise la nou, apoi te retragi la o altă staţie şi aştepţi. Dacă Nati este de acord, poţi să-i povesteşti totul despre dragostea ta pentru Ula, despre felul cum ai pierdut-o, nu e neînţelegătoare, pare chiar dezinvoltă şi, alăturată entuziasmului ei pentru cercetarea pe care o vei iniţia, dragostea ei pentru tine ar putea supravieţui dacă îi mărturiseşti totul. În cele cîteva zeci de minute cît aţi rămas împreună la staţia Fuica-Fitotron erai prea surescitat de discuţia cu directorul şi n-ai avut timp să te gîndeşti la o astfel de calmă evaluare a situaţiei. I-ai povestit şi ei pe scurt, fluturîndu-i prin faţă tabele şi hărţi sinoptice, în ce constă fenomenul Luca, dar ea zîmbea şi te asculta cu atîta plăcere, încît acum îţi dai seama că nici nu ar fi avut cum să te înţeleagă. Erai confuz, iar ea nu avea pregătirea necesară. Ar urma să o înveţi, dacă o ţine entuziasmul şi dacă veţi convieţui, dacă reuşeşti să o faci o adeptă a teorie tale despre influenţa meteopsihică.

Aceasta ar fi deci şi cea mai raţională formă de a te apropia de pericol şi de a-l îngrădi prin înţelegere, de a pune apoi la dispoziţia oamenilor rezultatele acestei înţelegeri şi a-i face astfel mai puternici, a-i obliga să se gîndească la felul în care pot înlătura un pericol şi poate şi altele.
Acolo jos, în schimb, ţi se pare că e penibil să te erijezi în singurul luptător împotriva unui pericol atît de subtil, îţi dai seama că pentru tine obsesia lui e prea obositoare şi inutilă, oricum, mişcarea astrelor, a maselor de aer, a fronturilor ionizate depăşeşte cu mult orice voinţă individuală, dacă nu şi pe cea colectivă, chiar în cazul în care grupul n-ar suferi influenţa pe care crezi că ai descoperit-o. Şi atunci, fără prea multă vorbă, îi ceri scuze directorului de la Fitotron, te laşi condus de braţul binevoitor şi ferm al portarului, care miroase a usturoi şi a ţuică, vii în cămăruţă şi-i mai spui Nataliei că te bucuri că în sfîrşit aţi reuşit să vă întîlniţi, îi spui ce rău ţi-a părut de fiecare dată cînd tot felul de întîmplări neprevăzute au zădărnicit întîlnirile voastre planificate, ea acceptă cu zîmbetul pe buze toate aceste explicaţii, te lansezi apoi într-o lecţie despre meteorologie, te simţi admirat în timp ce vorbeşti, îi prezinţi în cîteva cuvinte şi «descoperirea», dar, cum ea continuă să-ţi zîmbească drăgăstos şi nu pare a fi sesizat importanţa epocală a descoperirii tale, te apropii şi o săruţi. Constaţi teribile diferenţe de aplomb între ea şi Gina-Felina, mici asemănări, raporturile dintre experienţă şi candoare, descoperi că e la prima experienţă de un anume fel, te bucuri sincer şi pierzi contactul cu luciditatea ce te stăpînea de mai mult de o săptămînă, o laşi, în timp ce te îmbraci, să plîngă încetişor sub pătura veche şi roasă a staţiei şi, cum post coitum omne animal triste (în afară de femeie), ieşi în ţarcul cu aparatele de măsură. Ea crede că faci rondul şi ţie tocmai îţi revine în gînd amărăciunea descoperirii de necomunicat. Sigur că mijloacele de a împiedica influenţa meteopsihică nefastă nu sînt la îndemîna omului, aşa gîndiseşi înainte de a o săruta pe Nati, mai bine să-ţi trăieşti traiul tău şi să laşi lucrurile să se întîmple aşa cum vin. Tristeţea însă, specifică momentului de după dragoste, o laşitate în plus îţi spui acum, te-a determinat să laşi totul baltă la staţie şi să pleci spre autobuz. Asta e. Cînd e singur sub stele, omul crede în forţa sa şi ia hotărîri eroice. Acolo, jos, pe tipsia nici măcar labirintică, e pregătit pentru tot felul de compromisuri. Dar atunci, îşi zice, cum s-a făcut că, deşi eram singur în acea nenorocită zi de septembrie, cînd Ula trecuse de releu şi era pîndită de noapte şi de furtună şi de fiare şi de ceaţă...?

Se ridică de pe colţul de stîncă şi-şi continuă drumul. Nu se teme de întunericul care cuprinde muntele cu paşi mici, înaintînd dinspre colţurile îndepărtate ale depresiunii, mai întîi spre pintenul care adăposteşte peştera preistorică şi apoi şontîc-şontîc, în tăcere, urcă pe coastă spre releu. Va ajunge oricum înaintea lui Luca la staţie.

Pe măsură ce urcă vrea să uite că e seara zilei de 10 aprilie şi se întoarce în acel septembrie, de ce nu?, doar cu atîta putere de convingere i-a vorbit despre asta anticarul Gheorghe de la Valea Plînşii. Ocoleşte releul de departe ca să nu fie simţit de cîini şi să nu le vadă mutrele televizioniştilor, îndrăgostite de emisiuni cu muzică de dans din ultimul top, să nu fie nevoit să le explice de ce s-a întors pe aici, unde lucrează acum şi cum se simte etc. Sentimentul lui pentru aceşti oameni normali care se bucură pentru fiecare schimb de casete video cu care vor putea atrage noi vizitatoare la ei, la releu, este unul amestecat, gelozie vecină cu mila, ură seacă, fără patimă, dispreţ şi totodată dorinţa de a putea fi ca ei, fără griji, dar oare e suficient să umbli cu ochii închişi ca să fii sigur că în jurul rău nu sînt pericole? Cînd revine, după ocolul larg pe sub coastă, la marginea făgetului unde crede că are sub picior poteca ce duce spre staţie, începe să se gîndească la ce va fi simţit Ula atunci. Chiar se crede Ula şi cîntă încetişor ca să-şi facă puţin curaj, e un cîntec suav, cum numai o extraterestră...