Ultimii ani mi-au dovedit și că timpul nu pierde niciodată timpul. Că are orologiul perfect potrivit și că doar noi, de prea multe ori, ne grăbim, ne grăbim, ne grăbim. Iar adesea fără să știm măcar unde tot alergăm și de ce. Câteodată nelăsându-ne nici măcar tihna clipei de fericire ce ne-a fost dăruită și continuând să ne învârtim amețitor în caruselul de așteptări și visări a unei mărețe și iluzorii fericiri!
... La început de nou an, scriu rândurile acestea după mai multe zile de ezitare. Le scriu acceptând o frumoasă și interesantă provocare lansată de portalul cultural LiterNet despre retrospectivă a anului 2023. Le scriu după ce am citit mărturisirile care s-au adunat deja în arhiva rubricii și singurul lucru pe care aș putea să-l spun, în afară de faptul că fiecare m-a impresionat în felul său, este acela că fiecare mi-a justificat cu atât mai mult ezitarea.
Vă veți întreba, poate, ce m-a făcut atunci să renunț la ezitarea sinonimă aproape cu un abandon?! Fiindcă da, nu am să ascund că există ceva de la care au pornit aceste rânduri! Multele rânduri pe care le aveți sub priviri- dacă îmi veți acorda acest privilegiu - fiindcă între multele defecte pe care le am - și n-aș îndrăzni să spun numai profesionale! - îl am și pe acela de a vorbi și de a scrie mult.
***
Știam, așadar, că timpul nu șterge nimic și că el, timpul, nu pierde timpul! Din dimineața aceasta m-am convins - cel puțin la fel de mult - și că timpul zboară cu aripi de păsări. Și mi-a luat fix un an ca să înțeleg, la începutul unei zile de marți - în care adesea am constatat că, dacă nu are chiar trei ceasuri rele, cel puțin unul e ascuns între cele 24 de ore- cât de neîntâmplătoare a fost, la început de ianuarie 2023, întâlnirea mea cu o pasăre cu pene fumurii. Și la fel faptul că am găsit-o atunci, câteva dimineți la rând, stând nemișcată în același loc, de parcă și-l însemnase cu cretă, pe firele de deasupra porții casei noastre, ca și cum ar fi știut că mă bucură să o reîntâlnesc în zori și că apoi, aproape inexplicabil, ziua curgea pentru mine într-un fel de așteptare a reîntâlnirii. Nu am auzit-o ciripind, nu am auzit-o cântând, doar mi-am închipuit că, așa cum citisem cândva, cu capul aplecat ușor peste o aripă, de fapt "repeta" trilul cu care urma să întâmpine, peste câteva ore, soarele. Și nu neg că mi-am dorit - și în zilele acelea, și de fiecare dată când mi-am amintit de întâlnirea cu pasărea cea cu pene fumurii - să fie adevărat că sufletele înaripate mijlocesc pentru noi, oamenii, neprețuitele daruri cerești ale renașterii, bucuriei și longevității, ale vindecării, luminii și adevărului, ale fericirii atât de visate.
Și de atunci, când și când, am găsit, total neașteptat, câte o pană fumurie... De parcă pasărea mea fumurie îmi lăsa semnul unor viitoare reîntâlniri. De parcă ar fi știut că, mult timp, înainte de a deschide poarta casei, mi-am aruncat privirea spre firele pe care își odihnise zborul. Sau că, în multe dimineți, în fuga kilometrilor, spre redacție, așezată pe scaunul din dreapta al mașinii, m-am surprins spunând pasaje din splendida poezie De-a Icar a lui Marin Sorescu: "Am umblat cu cerșitul pe la păsări / Și mi-a dat fiecare / Câte o pană. / Una înaltă de la vultur, / Una roșie de la pasărea paradis, / Una verde de la colibri, / Una vorbăreață de la papagal, / Una fricoasă de la struț. / O, ce aripi mi-am făcut! / Mi le-am pus la suflet / Și-am început să zbor. / Zbor înalt de vultur, / Zbor roșu de pasăre paradis, / Zbor verde de colibri, / Zbor vorbăreț de papagal, / Zbor fricos de struț. / O, ce-am mai zburat!"
Și pe cât zboară mai mult și mai repede timpul, pe atât sunt mai convinsă că nimic nu a rămas în viața mea întâmplător: nici oamenii pe care i-am întâlnit, despre care am scris în paginile ziarului Prahova ori în cele două cărți ce cuprind cuvintele inimii mele sau mi-au făcut bucuria unor dialoguri de suflet în emisiunea Șueta și podcastul Fericire cu premeditare, nici locurile pe care le-am cunoscut. Și nici măcar neuitarea întâlnirii de acum un an cu pasărea cea fumurie, care nu am niciun dubiu că ține - la fel ca toate celelalte - nu doar de trecut, ci și de prezent și cumva de viitor.
Fiindcă nimic nu are doar început și sfârșit, ci și o continuitate, chiar dacă nu ni se arată clară de la început. De altfel, mereu e ceva mai mult decât pare a fi la prima vedere și poate că ar trebui să avem răbdarea de a trece mai mult și mai des dincolo de aparențe. Și să acceptăm că există o linie extrem de fină între prezentul pe care îl trăim și trecutul din care venim.
Ce uimită am fost să aflu că, fiindcă durează un anume timp ca lumina să ajungă la noi, tot ceea ce vedem într-un anume moment este de fapt în... trecut! Încât imaginea Soarelui pe care îl zărim atunci când ne uităm pe fereastră are deja, după cum spun cercetătorii, 8 minute și 20 de secunde "vechime". Sau că ar există o populație, undeva prin munții Anzi, care consideră că viitorul este cel care rămâne în urmă și că ea se îndreptă astfel spre... trecut! Sunt fizicieni care acreditează chiar ideea că fiecare persoană de pe Pământ trăiește în trecut, atât timp cât creierul uman percepe evenimentele abia la aproximativ 80 de milisecunde după ce acestea s-au întâmplat.
Cât de rău îmi pare că nu citisem toate acestea când, tot la început de ianuarie 2023, am realizat un amplu interviu cu distinsul prof. univ. dr. Gheorghiță Geană - antropolog, cercetător la Institutul de Antropologie "Francisc Rainer" al Academiei Române, exact despre cine suntem noi, oamenii, de unde venim și cum suntem.
Chiar și așa, concluzia domniei sale continuă să mă pună pe gânduri: "Deocamdată, generațiile de azi își cunosc identitatea și menirea; peste încă o generație, însă, indolența diriguitorilor din domeniul educației și valul debordant al globalizării pot avea efecte foarte grave".
***
Schimb perspectiva temporală, mă întorc la retrospectiva de gând și inimă și la timpul măsurat în unitatea neconvențională a zborului cu aripi de pasăre. Și scriind rândurile acestea, îmi iau îndrăzneala să spun - și vă asigur că îmi spun mie însămi cea dintâi - că poate ar merita să învățăm câte ceva de la păsări. Poate faptul că le-a fost dăruită taina zborului - cea visată de la începutul ei și de întreaga omenire - fiindcă, spun înțelepții, ele ar avea credința perfectă și doar aceasta e cea care dă aripi. Sau poate că, indiferent de cât de potrivnică le-a fost ziua de ieri, păsările încep noua zi cu un cântec. Ori poate că atunci când se așază pe cea mai înaltă ori pe cea mai subțire dintre crenguțe, gata să se rupă la prima adiere de vânt, o fac nu pentru că au încredere în copac, ci pentru că se încred în propriile aripi!
Acum îmi dau seama că, înainte de a se fi sfârșit ianuarie 2023, la prima ediție din an a podcastului Fericire cu premeditare, distinsa mea interlocutoare, prof. Ruxandra Grancea, licențiată în psihologie, astrologie, numerologie, dădea acestei... filozofii a existenței un înțeles care merită ținut minte: "Pentru orice încercare a vieții există o cale!" Și, oare, există pe undeva cineva pe care să îl ocolească încercările?! Indiferent de răspuns, până la urmă, mai presus de vreme și de vremuri, viața trebuie să meargă mereu înainte. Așa cum, oricât de aprigă ar fi iarna, într-o zi primăvara nu mai poate fi oprită! Iar miracolul înmuguririi copacilor pe mine mă fascinează de când mă știu. Poate e de la dudul alb, înalt, din poarta bunicilor mei! Sau de la salcia plângătoare, cu ramuri aplecate peste lăculețul pe care îl săpase bunicul meu ca să strângă fiecare picătură de ploaie cu care să ude grădina! Dar un verde mai viu, cu tonuri de smarald mai deschis ori mai aprins cum am văzut în primăvara anului trecut, încât păreau că-mi înverzesc deodată și privirea și inima, eu aproape aș spune că n-am văzut nicicând altcândva! Un verde de aprilie, venit nu numai de la hotarul dintre culorile reci și calde, ci direct din neștiute alchimii dumnezeiești! Dacă ar putea înfrunzi și copacul vieții omenești aidoma, dacă am reuși să păstrăm mereu în echilibru, în ramurile coroanei lui, și zilele în care zburăm înalt și cele în care simțim că ne prăbușim! Amintindu-ne că suntem praf de stele, dar suntem și fir de nisip în clepsidra timpului.
***
"Nu există fericire fără supărare, fără necaz.Cine spune că nu e așa, ăla minte! Fericirea vine pentru fiecare la momentul potrivit" - așa mi-a spus, într-un dialog de un firesc, de o simplitate și de o profunzime cu atât mai mare, când nici nu începuse bine primăvara anului 2023, cea pe care poetul Mircea Dinescu a numit-o Cesaria Evora de România de cum a auzit-o cântând muzică lăutărească veche, autentică și văzut-o încălțată cu papuci, cu batic înflorat pe cap, fustă plisată și acordeonul nedezlipit de lângă inimă. În buletin e Maria Radu, în sufletele celor care o iubesc e "Tanti Mioara" și e așteptată, cu tot cu taraful ei de la Vărbilău, de pe Valea Slănicului - Prahova, pe mari scene, în cluburi de fițe, la nunți, în diaspora. Să cânte despre viață exact așa cum e!
Regizorul, actorul, poetul Toma Enache ar pune aici un stop-cadru și ar rosti replica pe care eu am ales-o drept titlu al dialogului pe care l-am purtat cu domnia sa în splendidul Muzeu al Ceasului din Ploiești: "Fericirea e starea de odihnă a tristeții, iar tristețea e starea de odihnă a fericirii!" Și câtă dreptate are. Nu e, oare, fericirea pe clipe?! Tot 86.400 de clipe are și ziua de astăzi în care scriu aceste rânduri, la fel a avut și fiecare zi dintre cele 365 pe care le-a numărat 2023 și la fel o să fie și în ziua în plus pe care ne- o dăruiește anul bisect 2024.
Mă întrebasem cândva de ce în vitrinele magazinelor sau în fotografiile promoționale, cele mai multe ceasuri de mână sunt setate la ora 10:10. Un timp am uitat, apoi am căutat răspunsul și așa am aflat că, într-un fel, ar exista un... secret. Când orarul și minutarul arată ora zece și zece minute formează un zâmbet, privitorul se lasă mai ușor convins, iar șansele de cumpărare cresc.
Acesta e și motivul pentru care s-a renunțat destul de mult la o altă setare, folosită o vreme, la ora 8:20, observându-se că unghiurile în jos ale acelor lasă impresia că înseși ceasurile ar fi încruntate!
***
În poștalionul gândurilor pe care le întorc acum spre 2023, urc cu încredere răspunsul pe care l-am formulat la întrebarea "Omul sau robotul?" atunci când am vorbit despre oameni, supraoameni, roboți și fericiri cu doamna conf. Ana Mihaela Istrate, de la Universitatea Româno-Americană, mentor al echipei Ro2D2 a Colegiului Național "Mihai Viteazul" din Ploiești care a câștigat premiul Motivate Award Winner la Campionatul Mondial de Robotică din SUA (Houston, 2023)
Poate că au dreptate cei care susțin că, deja, în anul 2050, roboții se vor plimba printre noi, ideea aceasta ieșind deja din paginile cărților de literatură științifico-fantastică și din imaginile peliculelor cinematografice de succes și fiind acreditată cu argumentele științelor de vârf. Poate că vor fi cu mult, mult, mult mai frumoase cărțile scrise de genialitatea inteligenței artificiale! Dar amintirile vreau să cred că vor rămâne pe mai departe privilegiul și șansa oamenilor, inclusiv a unui modest jurnalist ca mine!
***
"Viața omului este un drum continuu în căutarea sensului existenței, chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna că sensul este însăși căutarea, cu toate obstacolele ei. (...) În fiecare obstacol este o șansă de a-ți îmbunătăți condiția. Depinde de tine, de motivația și perseverența ta în acțiune, dar și de credința și încrederea ta în Dumnezeu, ca obstacolul să devină însăși calea de urmat!" Astfel mi-a spus în august 2023 părintele Adrian Diaconu, preot paroh al comunităților românești din Geneva și Lausanne și protopop pentru Elveția, și sunt convinsă că pe drumul acesta al căutărilor nu putem merge fără trecutul dinspre care venim, fără amintiri, fără fericiri pe care le-am trăit, fără dureri pe care le-am biruit. Însoțiți de cel puțin o certitudine: aceea că timpul trece, trece, trece și nu a fost inventat niciun mod prin care l-am putea întoarce înapoi. Fie el măsurat cu ceasuri setate să zâmbească ori să pară ele însele încruntate...
Când și în anul ce a trecut i-am trimis mamei mele scrisoare în Raiul în care e plecată de un timp, mi-am dorit să o primească într-o zi de primăvară. Vrând să cred că, indiferent ce anotimp pământean va fi fost, acolo, în ceruri, e cel pe care îl iubea nemărginit și despre care îmi spunea că simte cum întinerește de cum dădea colțul primei frunzulițe, de cum înflorea primul pâlc de ghiocei. Ghioceii cu care, în anul în care a plecat pentru totdeauna, ca și cum ar fi știut, a mărginit aleea întregi curți, vrând să ne facă și mai frumos drumul primăverii și al amintirii... Al vieții și al fericirii... Chiar și al fericirii aceleia despre care se spune că este ca un fluture: când vrei să o prinzi, îți scapă printre degete, dar pentru cel care așteaptă cu răbdare poate veni o zi în care fericirea, ca și fluturele, s-ar putea așeza în palma sa...
Iar eu cred în adevărul vorbelor aceluia care a spus că viața nu este doar ceea ce am trăit, ci ceea ce ne amintim că am trăit și cum ne amintim pentru a povesti. Dar și mai mult de atât vreau să cred că este adevărat că, atât timp cât mai putem vedea magia într-o poveste, atunci putem face față și prezentului pe care îl trăim, dar și viitorului. Eu, cea care am recunoscut nu o dată că îmi plac poveștile, dau tot creditul din lume încredințării unuia dintre marii romancieri ai momentului, aflat în linia întâi a luptei pentru exprimare, Salman Rushdie: "Poveștile vor supraviețui ciocnirilor politice, războaielor, prăbușirii imperiilor și civilizațiilor". Cine ar putea uita vreodată povestea adevărată a femeii care, salvată când nimeni nu se mai aștepta, dintre dărâmăturile devastatorului cutremur înregistrat, în februarie 2023, în Turcia și Siria, a întrebat; "Mai există lumea?" Sau dureros de adevărata poveste a fetiței născută sub dărâmăturile aceluiași cutremur și descoperită, după multe zile și nopți, încă legată de cordonul ombilical al mamei sale stinse din viață? I s-a dat numele Aya, fiindcă în limba arabă chiar astfel i se spune miracolului!
Da, lumea continuă să existe în 2023, da, lumea există și acum - în 2024 și trebuie să existe mai departe.
Cu tot cu poveștile pe care le vor spune mamele celor aproape 80 de copii aduși pe lume, într- o singură zi de duminică din 2023, în adăposturile anti-aeriene din Kiev, în plin război pe care generația noastră nu credea că îl va trăi. Și dacă mă veți întreba pe ce mă bazez, am să vă spun că mă bazez pe faptul că există miracole, iar cei care le fac să se întâmple sunt chiar oamenii.
Drept este că, dacă aș mai avea carnețelul-vocabular din anii de școală în care îmi notam expresii frumoase și cuvinte de înțelepciune pe care îmi doream să nu le uit, aș fi scris cu litere caligrafiate cu cea mai mare atenție definiția dată de profesorul, poetul și activistul Thich Nhat Hanh (stins din viață în 2022);"Miracolul nu este să mergi pe apă. Miracolul este să pășești pe iarba verde a Pământului în fiecare moment, să apreciezi pacea și frumusețea care există acum".
Și cât de rău îmi pare că a trecut prea repede ora "altfel" în care am fost onorată să întâlnesc, spre sfârșit de octombrie 2023, o clasă de liceeni-filologi de la cunoscutul colegiu ploieștean "Mihai Viteazul" în a căror tăcere deplină, ascultându-mi cuvintele, mie mi s-a părut că am auzit - așa cum nu m-a sfiit să scriu imediat după întâlnire - zborul visurilor lor înalte. De aceea le-am și vorbit despre încrederea păsărilor în propriile aripi și despre convingerea mea că, indiferent ce drum vor alege pentru propriul zbor, ei sunt predestinați să reușească. Și să nu abandoneze nici măcar atunci când li s-ar putea părea că s-au rătăcit. Dacă toți și pentru totdeauna am merge doar pe căile știute și bătătorite, cine ar mai descoperi drumuri noi?!
Iar eu am toată încrederea că printre ei se află cei care vor trasa hărțile geografice și de destin ale viitorului...
***
Și aproape aș fi pus punct aici amintirilor despre 2023, dacă... Dacă nu ar fi existat întâlnirea cu bătrânul, ploaia de noiembrie și păsările! Dacă nu i-aș fi văzut mâinile fărâmițând, cu atâta grijă, miezul de pâine și apoi, biciuit de o ploaie rece, cum se apleacă să așeze firimiturile în calea unui stol de vrăbii. Micuțele păsări despre care știu de la bunicul meu că stau printre oameni și cărora nu le place să trăiască în locuri pustii. Că aripile lor obosesc repede și pentru că nu pot să zboare mult coboară, se așază pe garduri, pe câte-o tufă ori un copac... Și că, deși au rânduit de la Dumnezeu vreo zece ani de viață, multe dintre ele nu supraviețuiesc nici măcar o iarnă... "Asta e boala mea, doamnă; să dau de mâncare la vrăbii. Vă spun, că nu mi-e rușine: am fost militar și fac 85 de ani pe 28 decembrie. Stau aci, peste drum, în blocul de colo și vin în fiecare zi", mi-a spus bătrânelul cu obrazul proaspăt bărbierit și îmbrăcat cu veston de armată. Simt și acum la fel ca și atunci: cât de sărace îmi rămân cuvintele în fața unor gesturi pe cât de simple pe atât de mărețe!
Ce rotundă continuitate într-un an început cu frumoasa întâlnire cu pasărea cu pene fumurii și încheiat cu emoția până la lacrimi a bătrânelului iubitor și salvator de vrăbii! Și pentru că atunci când trecem dintr-un an în celălalt nici sfârșitul celui de care ne despărțim nu e definitiv, nici începutul celui nou nu vine pe loc gol, într-un fel pentru mine 2023 continuă să existe, cel puțin pentru o vreme, și în 2024. Poate de aceea în dimineața acestei zile, am zărit din nou, pe sârmele din fața porții, pasărea cu pene fumurii. Poate e aceeași, poate e alta! Poate e doar argumentul de care aveam nevoie ca să înțeleg că timpul nu șterge nimic, nici nu pierde timpul, iar câteodată zboară cu aripi de păsări. Ori, poate, a fost doar o închipuire de-o clipă! Clipa în care să accept provocarea unei retrospective despre anul 2023...
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)