Primele luni ale anului trecut s-au întrecut una pe alta într-o cursă de sprint, fără evenimente majore. Doar cu o avalanșă de provocări și schimbări, ce mi-au permis să îmi exersez din nou respirația. De a mă opri chiar și pentru un moment în zilele marcate de tumult. Luni ce au stat sub cupola binelui, neprevăzutului, dezamăgirilor, dar și a oportunităților.
Spre mijlocul de an am retrăit sub bagheta magică a festivalului TIFF, de care mă leagă ani și ani de proiecții la care am râs, am plâns, am stat în ploaie torențială pentru a vedea finalul filmului. 2023 a fost realmente altfel, pentru că mi-a dăruit atât ocazia de a interacționa cu actorul Timothy Spall, cât și șansa unui interviu luat actriței Judith State, o discuție în care am descoperit un om cald, pasionat, profesionist. Și înainte de acest interviu, mi-am exersat respirațiile, pentru că emoțiile își făcuseră simțită prezența.
A urmat vara, cu ale sale binecuvântări neașteptate. Dintr-o joacă, m-am înscris la un concurs ce avea să aibă drept rezultat expunerea unei fotografii dragi de ale mele pe ușile metroului magistralei M2 din București. Deși nu am reușit fizic să ajung să-mi văd creația, faptul că ea le-a fost peisaj călătorilor ce urcau în metrou, m-a bucurat chiar mai mult.
Bucuriile estivale au continuat printr-un concert Imagine Dragons pe care nu am să-l uit nicicând, un show cronometrat la secundă, poate cel mai bun pe care l-am văzut de când merg la concerte. Revăd zecile de mii de confeti ce pluteau deasupra mea în luminile reflectoarelor colorate. Privind dansul lor am închis ochii pentru un moment și am capturat clipa într-o respirație.
Respirație de care am avut nevoie și atunci când am încercat pentru prima dată în viață să manevrez un caiac pe Dunăre, pe canalul Busurca. Nefiind înotătoare, provocarea s-a simțit dublă. Pe parcursul orelor în care am străpuns valurile, am trecut de la o stare de agitație la una de acceptare. Am învățat să inspir și să expir iar și iar, să privesc natura și să mă bucur de soare, de vederea unui pește în apă, de o trestie ce se încolăcea în jurul meu.
Această întâmplare mi-a dat curaj să încerc lucruri noi, ca de pildă să alerg 5 kilometri la o cursă desfășurată la Câmpeni în județul Alba sau o ștafetă dificilă în pădurea Hoia din Cluj, deși traseul era relativ scurt. Aici am făcut exces de respirații, pentru a putea face față obstacolelor. Cea mai mare satisfacție nu a fost doar să închei cursele, ci să-mi demonstrez că pragurile mentale pot fi doborâte.
A urmat toamna, cu ale sale roade îmbelșugate. O reîntoarcere în București la festivalul Unfinished, de care sunt profund legată, un eveniment ce mi-a schimbat viața acum mulți ani și la care țin foarte mult. Iar ediția din 2023 avea să-mi îndeplinească un vis vechi, acela de a-l întâlni pe Daniel Jones, curatorul rubricii Modern Love de la The New York Times. Din nou, înainte de a vorbi cu Daniel, am exersat zeci de respirații, pentru că inima îmi bătea aproape la fel de tare ca în cursele de alergat. Frumusețea acelui moment a fost întocmai ca un curcubeu ce apare după o ploaie.
Toamna m-a purtat și în cinematografe, de unde am plecat profund marcată de vederea filmelor Past Lives (regia Celine Song) și De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin (regia Carla Teaha). Ambele cu o sensibilitate și o subtilitate profunde, filme la finalul cărora am rămas pe scaunul din cinematografe preț de câteva minute, pentru a plânge, a conștientiza, a respira.
Aceeași emoție am resimțit-o și de ziua mea, zi pe care mi-am petrecut-o pe meleaguri italiene, acolo unde am descoperit că magia unicornilor chiar există. Mai precis, pe Isola Bella, insula situată pe Lacul Maggiore, acolo unde sălășluiește Palatul Borromeo, una din cele mai frumoase clădiri pe care le-am vizitat vreodată. În spectaculoasa grădină, am simțit că timpul s-a oprit, din nou într-o respirație. Una pe care o mai folosesc din când în când atunci când sunt zile lipsite de magie.
Iarna și-a făcut loc în calendar pe nesimțite, iar pentru a tempera gerul de afară cu niște combustibil interior, am făcut o vizită scurtă în Viena, nu doar pentru faimosul târg de Crăciun. Poate cel mai memorabil moment a fost acela când am constatat că la Muzeul Istoriei Artei, era o expoziție temporară dedicată lui Pieter Bruegel. Faptul că am văzut de aproape tabloul Vânătorii în zăpadă (The Hunters in the Snow) m-a făcut să îmi țin respirația preț de câteva clipe.
Nu în cele din urmă, finalul lui 2023 m-a adus iarăși aproape de apă. Tot la Dunăre, la Orșova. La trecerea dintre ani, cercul s-a închis cu artificii, dar fără de copaci cu ramuri semețe la orizont. Doar valuri și bărci ancorate spre țărm, ca niște visuri pe care trebuie să le lași plutind, dar nu în derivă. Din nou, am respirat și am închis ochii. A trecut clipa. Bun venit, 2024.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)