Azi noapte am visat numai fâlfâit de flamingo, lagune albastre și legănat de roți. Ziua de ieri și oboseala drumului prin deșert și-au spus cuvântul. M-am trezit plângând la un moment dat, totul era e sufocant și mă simțeam strânsă ca într-un clește. De fapt, mi se făcuse prea cald de la hainele de lână în care mă culcasem, iar răul de altitudine, mai intens noaptea, a adus cu el durerea de cap.
Sunt 4.300 metri aici, e iarnă în emisfera sudică, sunt cu familia în pustiul Boliviei, dormim într-un refugio de lângă Laguna Colorada și avem senzația că am ajuns într-un loc nepământean. Realizez că suntem printre puținii părinți care aleg să călătorească alături de copiii lor și să descopere împreună astfel de colțuri spectaculoase de lume. Albert, la cei puțin peste 7 ani ai săi, a ajuns să adore călătoriile cel puțin la fel de mult ca jocurile preferate. Iar Ayola îi calcă ușor, dar sigur pe urme.
Sunt câteva locuri izolate unde am ajuns până acum și am rămas peste noapte. Wadi Rum în Iordania. Marea Aral în Uzbekistan. Sahara în Maroc. Lacul Titikaka în Peru. Și acum Reserva Nacional de Fauna Andina Eduardo Avaroa din Bolivia.
Pustiul ce se întinde de la Salar de Uyuni până în cel mai sudic punct al Boliviei, la granița cu Chile, e un regat al peisajelor uimitoare, într-o lume izolată unde natura e singurul stăpân, iar noi simpli spectatori, norocoși să asistăm timp de câteva zile la această unică reprezentație.
***
E a treia zi aici, pe Altiplano, platoul andin de la peste 3.500 metri înălțime.
Ne-am fixat baza în Uyuni, poarta de intrare spre Salar de Uyuni, deșertul alb unde mirajul e la el acasă. O curiozitate a naturii e acest deșert uriaș de sare, cel mai întins din lume, format pe locul unui imens lac preistoric. Mișcările vulcanilor din jur au inversat straturi terestre, sarea a ieșit la suprafață, apa a rămas în adâncimi, straturi de sare peste straturi de apă, o mare albă de sare, cu insule de corali calcifiați și pietre vulcanice răsărite din adâncuri.
M-a încântat Cimitirul de Trenuri de la ieșirea din oraș. Trenuri rămase doar în grija timpului, umplute de rugină, descompuse de hoții de metale.
Mi-au stârnit curiozitatea făbricuțele de sare din Colchani, satul de la limita deșertului salin. Câțiva oameni trăiesc aici și se ocupă exclusiv cu extragerea și prelucrarea manuală a sării. Produsele finite sunt impresionante.
Am adorat șederea noastră din mijlocul deșertului, prânzul nostru improvizat pe sare, ochii de sare de pe scoarța deșertică, doar sare de jur împrejur. Și ședința foto bazată pe iluzii optice, cum numai în Salar de Uyuni poți face. O fotografie tare dragă e cea în care noi, părinții, suntem mici mici, în timp ce brațele copiilor noștri se unesc într-un pod pentru noi.
M-a surprins Insula vulcanică Incahuasi, formată din roci vulcanice și corali marini calcifiați, peste care cresc cactuși uriași de 10 metri înălțime.
Dar momentul ce îmi va rămâne în minte pe viață e apusul din Salar. Cu văzduhul sub picioarele noastre într-o reflexie perfectă, norii se înroșesc și pe cer și pe pământ, soarele asfințește la dublu, noi ne vedem proiecțiile pe suprafața lucie, pahare cu vin rubiniu se ciocnesc în aer, iar eu simt cum lumina apusului violet mă îngheață și mă încălzește în același timp. Absolut mirific, gândesc.
***
A doua zi am avut parte de un drum lung. Vulcani, lagune, drumuri improvizate, coloși din stâncă, deșert. Am coborât din Uyuni spre sud, până la granița cu Chile. Am urcat până la peste 4.000 de metri. Am schimbat cromatica, de la peisajul alb la unul tot sterp, dar nisipiu-roșiatic. Doar cete de lame sau de vicuña mai animă peisajul. Pe alocuri câțiva struți sălbatici se confundă cu tabloul deșertic. Simpatice viscacha ne urmăresc atent de pe stânci.
Spectacolul naturii atinge apogeul în zona lagunelor sărate. Stoluri de flamingo poposind în mijlocul apei, penajul lor incredibil de roz, zborul în tandem și cadrul natural unde păsările se plimbă nestingherite mă țin pe loc, înmărmurită, sorbind din priviri spectacolul.
Laguna Canapa, albastră-străvezie la suprafață, dar cu apele-i complet negre în adâncuri. Știu asta pentru că am aruncat multe pietre să văd cum stropi de smoală sar din străfunduri.
Laguna Hedionda, mirosind puternic a minerale, așa cum îi spune și numele. Dar cu și mai mulți flamingo, și mai aproape de mal, și mai prietenoși cu oamenii.
Laguna Honda, Laguna Ramaditas, Deșertul Siloli, Arbol de Piedra... peisaje dramatice mi se derulează cu repeziciune în fața ochilor. În imensitatea de nisip roșiatic, între munții colorați ce îl împrejmuiesc, pustiul e deplin și chiar se spune că aici Pământul atinge Cerul, la 4.500 metri altitudine.
Odată cu seara ajungem la porțile de intrare în Reserva Nacional de Fauna Andina Eduardo Avaroa. Cu ultimele urme de energie, la o temperatură aproape de limita înghețului, înainte de apusul soarelui ne îndreptăm spre cel mai spectaculos loc al zilei: Laguna Colorada.
La peste 4.200 metri înălțime ni se întinde în fața ochilor acest uriaș lac sărat, cu o suprafață de 60 de kilometri pătrați, cu vulcanii din jur oglindindu-i-se în apele-i colorate în nuanțe roșiatice date de mineralele și algele ce se găsesc în adâncuri, plin de mii de păsări flamingo, în mijlocul unui peisaj complet pustiu, arid, deșertic, neprimitor și totuși atât de captivant.
Deșertul are ceva inexplicabil ce transformă cel mai ostil peisaj într-un loc magic. Spectaculos. Inegalabil.
***
Sunt 7 grade cu minus. E 5 dimineața. Ies de sub păturile de lână. Mă îmbrac repede să nu simt frigul intrându-mi în oase. A trecut starea de rău din timpul nopții. Probabil m-am obișnuit cu cei peste 4.000 de metri altitudine. Beau un ceai fierbinte în sala modestă de mese a casei din chirpici ce ne-a cazat peste noapte. Un refugio, așa cum i se spune aici.
Suntem gata, urcăm zgribuliți în mașină, e a treia și ultima zi de descoperiri din pustiul din Altiplano bolivian.
Pornim spre prima atracție a zilei, unde știam că e bine să ajungi înainte de răsăritul soarelui. În jumătate de oră suntem la 4.900 metri, într-un loc ce nu pare deloc pământean. În gerul dimineții vedem foarte clar: în fața noastră ies aburi din pământ, rotocoale albicioase se înalță spre cer, iar mirosul puternic o confirmă. Suntem în mijlocul unui câmp de gheizere, într-o zonă cu o intensă activitate vulcanică subterană datorată frecării plăcilor tectonice - cea americană de cea din sudul Pacificului. Astfel se naște Sol de Mañana, această zonă geotermală unde, dincolo de gazul ce urcă spre cer, sunt lacuri de lavă bolborosind, băltoace de noroi clocotit, izvoare termale și fumarole cei ies din pământ.
Continuăm să avansăm în profunzimea Rezervei Naturale, mergem tot mai spre sud și curând suntem din nou în mijlocul unui deșert cu nisip roșiatic și forme stâncoase ciudate, mărginit de munți în diverse culori ce de la distanță par pictați. E vorba de Deșertul Salvador Dali ce se numește așa fix din acest motiv: pentru că peisajul pare că se aseamănă cu tablourile suprarealiste ale faimosului pictor.
Atingem cel mai sudic punct al traseului nostru când ajungem la doar câțiva kilometri de granița cu Chile, la poalele Vulcanilor Licancabur și Juriques, acolo unde se întinde Laguna Verde. Foarte puțin ne mai desparte de Deșertul Atacama. Afară e încă frig, rotocoale de abur călduț ne ies din gură, în timp ce gerul dimineții ne pișcă obrajii îmbujorați. Copiii noștri, ținându-se de mână, stau așezați pe coastă, de unde admiră laguna de culoare verde-smarald.
Nu știu de ce, dar acest moment îmi rămâne viu în minte. E dovada că am reușit ce ne-am propus. Că am ajuns în punctul maxim al călătoriei noastre. Că ne-am depășit limitele. Că am rezistat condițiilor mai puțin prietenoase. Și că plăcerea de a călători depășește orice disconfort de moment. Am atins apogeul și simt asta prin toți porii, înfiorându-mă de mândrie și de extaz.
De aici facem cale întoarsă și, cum între timp soarele a mai încălzit atmosfera, înainte de a părăsi pustiul ne oprim la Chalviri pentru o baie în bazine cu ape fierbinți din care ies aburi către cer. Și chiar dacă temperatura în aer abia trece de 0 grade, baia ne încălzește și ne revigorează pentru lungul drum ce ne așteaptă în față, până înapoi în Uyuni.
***
Seara ne găsește înapoi în Uyuni, după 3 zile rupte din filme SF și din scenarii ce par de pe altă planetă, încă nedezmeticiți complet, dar pregătiți să continuăm călătoria către alte tărâmuri.
Călătoria din pustiul Boliviei rămâne pentru noi cea mai spectaculoasă aventură a anului 2023.
Anul 2024 sper să ne aducă și alte descoperiri prin lume, la fel de interesante. Pentru că nu îmi mai imaginez vacanțele fără călătorii. Iar de aproape 8 ani, de când primul nostru copil a venit pe lume, călătoriile noastre sunt puse în cuvinte pe site-ul Parinti Calatori, jurnalul online al călătoriilor noastre.
