Simt cum corpul meu își pierde echilibrul, cum obosește, cum nu mai rezistă. Simt cum mă lasă fiecare punct de sprijin din corp. Simt cum rând pe rând, mă părăsesc toți și toate. Picioarele nu mai aleargă spre necunoscut, mâinile îmbrățișează un trunchiul extenuat care se scufundă, iar capul e ultimul doborât de valuri. Încetul cu încetul, mă înec. Mintea mă sfătuiește să îmi regăsesc echilibrul, dar corpul meu e deja mort.
Valurile îmi astupă corpul neînsuflețit și mă trag în jos, în adâncuri. Pentru o ultimă dată, ochii mei zăresc un cer blurat. Intru rapid în inconștiență și, de acolo, văd negru pretutindeni.
Am murit.
E o moarte metaforică. Odată cu ea, mă trezesc în pat, transpirată, alături de o respirație tăiată de firul narativ. După ce îmi reglez emoțiile, mă retrag în poziția fetus în care simt că am totul sub control. Totul e sub control. Eu sunt în control. Dar, din păcate, acest control nu poate opri durerea specifică stresului cronic. Acea durere specifică care-mi înțeapă sânul stâng, oglindind o insuficiență cardiacă. Rămân în poziția fetus, alături de durere, și, într-un final, mă scufund într-un somn adânc, cu o dorință eternă de a lăsa scenariul macabru pentru o altă noapte.
Acesta este un vis recurent. E o experiență de care mă lovesc zilnic, dar și cea care m-a transformat în persoana de azi, deoarece reprezintă imaginea care conturează în detaliu anul care tocmai s-a dus.
Astfel, '23 a reprezentat pentru mine, de la început până la final, un moment de repaus într-o mare tulbure. Cu toate că a fost anul în care m-am aflat cel mai aproape de înec, e și cel în care în interiorul meu s-a făcut liniște.
Am trecut prin lunile chinuitoare ale absolvirii liceului. Am dat Bacalaureatul și o admitere interesantă. M-am epuizat prin veșnica întrebare dacă Facultatea de Litere este alegerea potrivită pentru mine. Am străbătut primele luni din facultate cu bine, simțind mereu că greșesc.
Am trecut prin inimi frânte și relații fără un final fericit. Am experimentat emoții, frici și anxietate. Am avut parte de atacuri de panică care mă forțau să fac un pas înapoi. Am plâns atât de mult încât aș fi putut umple un ocean. Am străbătut discuții interioare, care m-au dezbrăcat de fiecare atribut pozitiv. Am trăit cu ideea că sunt cel mai rău om din lume.
A fost înfricoșător, dar a fost frumos.
În același timp în care lumea mi se prăbușea la picioare, m-am redescoperit. După o perioadă intensă în care am conviețuit cu o furie ascunsă, am regăsit un echilibru. M-am îndrăgostit de viață, de oameni, de zâmbete. Mi-am luat visele în propriile mâini.
Am ajuns să mă bucur că îmi doresc un viitor artistic. Am început să scriu teatru, proză și eseuri. Am concretizat bazele unui spectacol de teatru pe care îmi doresc să îl regizez. Am revenit la origini, la teatru și film.
Am intrat la facultate. Am citit Dimitrie Cantemir și Miron Costin. Am învățat despre opere de care nu știam că există. Am observat tipuri de scris și perspective diferite. Am înțeles cum poți să scrii critică. Dar, cel mai important, mi-am dat seama cât de incredibile sunt viitoarele profe' de română lângă care stau în bancă.
Am învățat că dragostea există cu adevărat, cu ajutorul oamenilor frumoși din jurul meu. Cu mama și tata, am învățat că râsul cu poftă există și după 25 de ani de căsnicie. Cu Roxi și Mihai, am înțeles ce înseamnă să îți găsești jumătatea în celălalt. De la Cristina, am învățat că am o voce care merită să fie auzită prin texte proprii. Alături de Ștefi, am învățat că e posibil să umpli o întreagă cameră printr-un zâmbet. Cu Tohănean, am învățat că frumosul în forma lui pură există. Cu Filo, am învățat că unii oameni te cunosc mai bine decât te cunoști tu. Cu Oli și Ioana, am învățat că prieteniile se extind în toate etapele vieții. De la Sanda, am învățat că există cu adevărat acea sclipire în ochi când vorbești despre teatru. Cu relațiile de la distanță (Livia, Andreea), am învățat că iubirea călătorește kilometri întregi. Cu ai mei de la dezbateri, am învățat că există și familia aleasă.
Am învățat să râd cu toată fața, să iubesc cu întreaga-mi ființă, să mă bucur de fiecare moment. Am învățat să înot.
De aceea, cu toate că valurile sunt puternice, în viața reală mi-am putut păstra echilibrul la suprafață. În viața reală, am învățat să rezist tentației de a mă scufunda. În viața reală, sunt într-o continuă mișcare și, într-un final, ajung la mal. Uneori, visele oglindesc valurile tumultoase ale vieții, alteori sunt un avertisment că urmează o altă etapă mai frumoasă a vieții.
Astfel, în 2023, am realizat cât de mult îmi place să înot în neant.
Nota bene: Titlul este un omagiu pentru Decât O Revistă, care chiar dacă s-a închis, mă învață și în ziua de azi, prin textele edițiilor anterioare, cum să trăiesc cu adevărat.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)