În seara asta am adormit cu capul pe burtica Evei și i-am auzit mațele mici cum chiorăie. De fiecare dată când încercam să mă dau la o parte, ea spunea sec "pe mine". Spun sec pentru că ar suna sec pentru cineva care nu îi cunoaște toate nuanțele vorbirii încă în formare. Eu știu că nu a fost sec, a fost autoritar și că în astfel de clipe sunt pus în fața unei decizii foarte delicate: fie mă conformez, fie încerc să îmi negociez drumul prin niște explicații pe care uneori nu le înțelege și sincer, nici nu cred că vrea să le asculte, fie înfrunt o criză și încerc să nu mă las afectat în timp ce tâmplele îmi vâjâie și mă simt neputincios și vinovat în același timp. Cu cât avansează mai mult în vârstă, cu atât îmi dau seama că noi, adulții, nu știm să stăm în sentimentul ăsta întunecat, vrem să schimbăm subiectul, vrem să zâmbim și să trecem repede mai departe. De-asta ne panichează lacrimile copiilor, de-asta se declanșează anxietatea în astfel de momente delicate.
La un moment dat a început să respire în același ritm cu mine. De obicei, în acele momente încerc să respir adânc ca să îi imprim ritmul respirației mele. Și există un moment, înainte să adoarmă când efectiv, eu ajung să uit că încerc să o adorm și pur și simplu mă relaxez și mă rătăcesc în propriile gânduri. Și întâmplarea ciudată face că fix atunci adoarme. Nu îmi place să plec imediat, îmi place să mai stau în camera tăcută. Uneori mă uit la tapetul cu urși pe care i l-a făcut cadou nașa ei, înainte să se nască. Eu și Cami am ales tapetul pe vremea când Eva era doar o idee abstractă, un va să vină neînțeles.
În seara asta am repezit-o. A vrut să aleagă muzica pe care urma să adoarmă doar că fiind foarte mică, nu putea să proceseze numărul enorm de alegeri. I-am spus "Hai că nu stau o oră după tine să alegi muzica". Apoi, în timp ce stăteam cu capul pe burta ei, mi-am cerut scuze că m-am supărat. Mi-a trecut mânuțele prin păr.
În fiecare seară ca asta, adică atunci când Cami are spectacol și eu rămân cu Eva, strâng în liniște înainte să mă pun să fumez un heet și să beau ceva. Am citit într-o carte de istorie că obiectele găsite într-un cimitir, sau într-o fostă casă preistorică nu pot să redea complexitatea ritualului, bogăția de trăiri aferente. Sau ceva de genul ăsta. Ideea centrală e că la un moment dat, când urmașii noștri o să găsească rămășițele blocurilor în care am trăit, vor înțelege prea puțin din cum ne petreceam noi zilele, din lucrurile în care credeam, din felul în care vedeam relațiile între oameni. Nu vor înțelege cum ne iubeam și cu siguranță că nu vor bănui că eu îmi adormeam fetița punându-i capul pe burtică. Probabil că și eu e posibil să uit. Dar și eu, în astfel de seri, mă uit la casa noastră care adesea e vraiște, pun păpușicile la loc și îmi amintesc că la un moment dat a încercat să o bage pe una în wc și pe alta a agățat-o în cui. Golesc cada de apă și îmi amintesc cum a dat peste geamul de sticlă și cum mi s-a strâns inima că o să îl spargă. Văd telecomanda de la televizor aruncată și îmi amintesc cum am pus muzică și am dansat. În sfârșit am reușit să o conving să trecem de la colinde la muzică de primăvară. Impregnează fiecare lucru de ființa ei, toată viața mea a devenit și devine tot mai mult tărâmul ei și atunci când pleacă de lângă noi ne e dor de ea, dar e o dragoste atât de fizică, de carnală. Mergem și îi mirosim cearșafurile și ne uităm la filme cu ea, e un drog.
1 an
Anul trecut nu vorbea, nu îi comandasem pătuțul Montessori în care tocmai am adormit-o. Fiecare palier de dezvoltare s-a infiltrat în viața noastră. Nu știam că există atâtea mirări succesive că cineva există. Și pentru că mi-am propus ca textul ăsta să nu fie structurat în niciun fel, la începutul anului 2023 a ieșit spectacolul Risipire, unul dintre acele creații greoaie, care pare că ies doar din cauza încăpățânării unor oameni. Tot la începutul anului am dat concurs de lector în cadrul Universității "Ovidius" Constanța. Evident, sunt recunoscător că numărul enorm de ani de lucrat pe moca s-au materializat într-un salariu propriu-zis, dar mai mult decât orice mă simt responsabil pentru ceea ce aduc cu mine la cursurile modulare pe care le fac. Și mai e ceva care mă revoltă îngrozitor. Mi se pare fascinant că pare că statul român îți cere pentru un astfel de concurs un kilogram de hârtii și adeverințe pentru a se asigura că nu minți când zici că ești cine zici că ești. După ce că ai stat o droaie de ani prin școli, făcând cercetare și asistență, ești pus la fiecare pas să declari pe propria răspundere că nu minți. Absolut jignitor și înjositor. Când îmi făceam dosarul pentru concurs simțeam efectiv cum îmi explodează creierul.
În ianuarie și februarie am lucrat cu Catinca Drăgănescu la Operațiunea "Petarda", motiv pentru care am avut o perioadă în care am ascultat obsesiv podcast-uri despre comunism. Spre satisfacția Catincăi, am continuat să ascult și după ce am terminat repetițiile. Mai apoi am intrat în Ultima oră, în regia lui Erwin Șimșensohn. Am avut deplasări la Aiud, la Piatra Neamț, la Brașov, la Caracal, la Constanța. Am scos Ultima oră în toamnă. Am fost de asemenea în juriu la Serile Teatrului Studențesc, care contrar numelui, are și secțiune de liceeni. În februarie am avut spectacol cu una dintre grupele de elevi pe care le coordonez cu Cami la Academia Studiourile Buftea. În iunie, dacă nu mă înșel, am avut spectacol cu o alta. Și ca o chestie secundară, un gând ce se conturează tot mai clar anul ăsta e că mi se micșorează constant punțile de comunicare cu adolescenții. Nu prea înțeleg muzica trap, nu știu jumate din aplicațiile pe care ei își petrec zilele, există termeni specifici internetului pe care ei îi spun cu o lejeritate ciudată și pe care eu mă prefac că îi știu. Mă simt uncool pentru ei, ca unchiul ăla care vrea să bată palma cu copiii și să fie parte din gașcă. Poate că e doar teama mea de irelevanță, nu știu. De asemenea, mă sperie uneori când văd dependența de device-uri. Mi se pare un flagel îngrozitor și în atâția dintre ei vezi o depresie latentă. Și iar o să spun ceva old-fashioned dar mi se pare îngrozitor să văd oameni tineri care zic că în timpul liber stau pe telefon și dorm. Tot prin perioada verii am picat un casting pe care voiam să îl iau.
În toamnă Eva a început grădinița. A început câte juma de oră pe zi, și între timp a ajuns să stea ceva ore, să doarmă și la prânz acolo. Uneori, aș vrea să fiu o musculiță de pe peretele grădiniței, să o observ în habitatul ei. S-a integrat acolo, a început să treacă de la cuvinte izolate la propoziții scurte, apoi tot mai complexe. De fiecare dată când vede un om nou se închide în sine și mă emoționează teribil pentru că timiditatea ei e de fapt timiditatea mea, doar că eu o ascund cu o bere în față. Am început să ascultăm colinde din luna noiembrie, de la început. A întrebat de Moșu, am vorbit despre el mult, a învățat să cânte Moș Crăciun cu plete dalbe și O brad frumos. L-am combinat pe tata să ia un costum de Moș de la Jumbo. Cami i-a luat niște ochelari roșii să nu-l recunoască. Evident, Eva s-a închis în fața lui, a "Moșului", a zâmbit timid, dar l-a pupat la final. Tot în toamnă am dat și am intrat la masterul de regie de la UBB Cluj. Când am luat trenul spre înscrierea la facultate era ploaie și Cami o adormea pe Eva în pătuț. M-am gândit "Unde naiba te duci? Vezi-ți de familia ta și termină cu prostiile!". Mi-am petrecut noaptea în vagonul de dormit cu nașul care mi-a povestit cum aducea țigări și bani de la hoții din Germania, prin anii '90. De fiecare dată când am fost la Cluj până acum, era frig, un frig care îți intra în oase. Înainte de fiecare drum, le-am lăsat pe Eva și pe Cami adormite, în camera cu tapetul cu ursuleți. Am auzit că în basmele rusești, atunci când un erou se află la o răscruce, orice alegere pe care acesta o ia implică o pierdere. Orice decizie e de fapt un balans între ce pierzi și ce câștigi.
Între toamnă și iarnă am repetat la Ivona cu Andrei și Andreea Grosu. Am încercat să mă împart toată toamna-iarnă între a fi student la o facultate, profesor la o alta, a lucra cu adolescenții, a repeta, a petrece timp cu Cami și Eva. Repetam la un moment dat la unteatru și m-a lovit un gând. Mi-am amintit de perioada în care eram student și am fost la un spectacol la vechiul sediu unteatru. Știu cât îmi doream în perioada aia să fiu și eu parte din... Acum sunt parte din.
Înainte cu o zi de revelion eram cu Cami în Madrid. Recuperam noi doi-ul din noi trei. Am hotărât se ne facem tatuaje matching, pe care am scris Eva. În noaptea de revelion am mers până în piață, apoi am dormit, am dormit mult la Madrid și nu am prea văzut muzee. Dar ne-am întors cu aceeași stare cu care ne-am întors din Barcelona, la începutul relației. Și cu niște tatuaje matching.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)