Așadar, cunoscătoare și cunoscători ai fenomenului, acest eseu este undeva între moft și exercițiu stilistic. Simțiți-vă invitați să citiți fragmentele cu italice cu vocea Sarei(h) Jessica Parker în minte.
I. Teatrul, a job?
Mi-am petrecut întregul an la muncă, repetând și jucând. Am repetat la proiecte performante în care am avut răsfățul de a-mi pune întrebări despre viață și artă, de a experimenta și de a ieși la rampă nu cu dubiul calității, ci cu dubiul propriului rol în toată treaba asta. Ceea ce e mereu un plus. Să te gândești Ce caut eu în acest proiect (un fel de what am I looking for, what is my purpose here) VS Ce caut eu în acest proiect??? (un fel de what the fuck am I doing here), din fericire nu a fost cazul. M-am regăsit în absolut toate proiectele anului, atât cele de la teatru cât și cele făcute în afara lui. Am muncit mult într-un program intens cu multe emoții și multe, enorme, îndoieli.
M-am bucurat de premiere, turnee, prieteni noi și vechi, aplauze, flori, multe laude în fața cărora încă îmi fug ochii în podea. Poate doar aș vrea ca de acum să încerc să mă liniștesc și să iau lucrurile pe rând, că vorba aia, sunt actriță cu carte de muncă, iubesc și munca la stat și în teatrul independent, și doar nu trebuie să le fac pe toate deodată.
Au fost începuturile pentru Gliese 445, La Ronde, Maimuța, Gala HOP, Sakura Sandwich, deplasări, Mobilă și durere, FNT etc. Spectacole foarte importante pentru mine la care țin enorm și în care știu că am scurs și ultima picătură de inspirație, n-am lăsat nicio resursă neutilizată.
Și deși a fost un an teatral de-a dreptul trăsnet, mintea mea se tot duce la gala HOP, la momentul în rochia de catifea, la song-ul mixat din vorbele lui Victor Rebengiuc Fiecare scrie cum vrea și cum poate. Și nu pentru că mi-a ieșit, ci tocmai pentru că nu mi-a ieșit. Deloc. Toată vara am fost un ghem de entuziasm și stres, pe de-o parte fiindcă de abia așteptam să-l cunosc pe (the) Alexandru Dabija, pe de-altă parte fiindcă aveam șansa în sfârșit să îmi fac un moment, un mini-spectacol de durată super-super mini în care să expun ce cred eu, care sunt gândurile care mă fac pe mine cine sunt! Zis și făcut. Tema aleasă de mine: trecut, nostalgie, efemeritatea meseriei, generația mai înțeleaptă care pare că ne judecă, că ne spune voi nu puteți, când de fapt... ne încurajează să reușim prin a fi noi înșine, nu niște replici ale lor. Sau cel puțin așa m-am gândit eu. Explic pentru că, zic din nou, nu mi-a ieșit. Poate sunt frustrată, cred că sunt puțin, pentru că țineam atât de mult la idee, mi se părea că mă regăsesc în acel peisaj, nou și vechi, proiecție TVR și mixer de sunet, fum și rochie de catifea... ceva era pur și simplu bine, într-un fel care nu s-a repetat și în fața publicului. Tot ce voiam era să vorbesc despre dorința / încrederea că fiecare actor are ceva aparte care trebuie transmis în meseria noastră, în acest peisaj actual în care nimeni nu este de neînlocuit, în care fiecare trebuie să se zbată să lucreze dar de unde poate fi dat afară fără remușcări fiindcă mai sunt destui care pot face (mulți dintre ei chiar pot face mai bine). Un fel de așa sunt eu și sunt de neînlocuit. Din păcate nu a fost așa, publicul a fost mult mai atins de fabula mea spusă cu niște cactuși încărcați la usb care cântau melodii de pe tik tok decât de intenția mea de a vorbi despre trecut și prezent. Și pe bună dreptate, măcar în cealaltă parte eram amuzantă.
Pe de altă parte, câteva săptămâni mai târziu, înainte de Richard III (r. Eugen Gyemant) aka prima mea înlocuire, cum stăteam la cabină cu o rochie superbă (Cristina Milea alert), dar prea lungă și cu un bust prea mic pentru ea, aveam să înțeleg că nimeni nu e de neînlocuit. Poate în ecuația asta doar rochia, care trebuia să fie acolo ca să nu joc Lady-Anne în chiloți.
Însă, puțin din teama asta s-a alinat la repetițiile de la Mobilă și durere (r. Cristian Ban), unde cu o săptămână înainte de premieră, am primit un diagnostic destul de nefericit. Disfonie. Tratament - o săptămână de repaus vocal. Pentru mine asta era limpede, traducerea creierului meu - voi fi înlocuită, nu voi reuși să scot premiera. Mi se părea evident. Am început să plâng cu vocea mea care mai stătea într-un fir și am fugit la primul ORL-ist. Doamna doctor era nu numai cumsecade, dar mă liniștea spunându-mi că și Shakira a avut problema asta și vocea i-a revenit identică. Că dacă Shakira a putut voi putea și eu. Din fericire așa a fost. Însă nu știu dacă repausul vocal a fost singurul care mi-a pus vocea înapoi pe corzi sau ce a ajutat a fost și că în timpul zilelor în care nu am vorbit, am repetat. Ioana Popescu, regizoarea tehnică, spunea replicile mele, ba chiar le spunea așa cum le spuneam eu, cu pauzele la locurile potrivite, ridicând vocea unde trebuie, vorbind repede unde trebuie și pufnind exact la locul potrivit. Lucrul ăsta m-a făcut să mă simt inclusă în continuare în proiect, deși handicapul nu era ușor de ascuns. Am comunicat prin bilețele, semne, dansuri și am simțit că niciodată în viața mea nu mi s-au pus așa de multe întrebări ca acum când nu mai puteam vorbi. Nu o să simt nicicând că am mulțumit suficient echipei (care nu și-a pus nici măcar o dată problema să fiu înlocuită) pentru tot ajutorul acelor zile în care, odată cu vocea, și psihicul meu se zbătea să ducă totul la capăt cu bine. Ce a ieșit este un spectacol la care țin foarte mult, un spectacol în care fiecare coleg este absolut savuros și al cărui moment de final aș vrea să se repete din nou și din nou și din nou!
Gândindu-mă la teama mea, nu cred că am găsit soluția. Însă am găsit un colectiv în care această teamă este mult mai mică, în care cu siguranță toți suntem de neînlocuit.
II. Adicțiile mele
2023 a fost anul în care am spus pa-pa Instagramului. Cine mă cunoaște nu ar fi crezut ever că o s-o audă și p-asta. Ei bine... n-a mai rămas nimic din contul meu, nicio poză, niciun story și (thank God) niciun DM.
De ziua mea de 25 de ani am sărbătorit și un an de partea nefumătorilor. Lucru cu care mă mândresc enorm.
Mă gândesc că e un semn de maturitate să renunți la lucrurile care îți fac rău și că nu e nici pe departe un semn de îngrijorare să mai visezi că fumezi o țigară în curtea școlii sau să îți mai rogi iubitul să te lase pe instagramul lui 5 minute să îți clătești ochii și să te convingi că nu pierzi absolut nimic. Și mă mai gândesc că deși am făcut abia 25 de ani și aș putea să mai trag de mine să fiu iresponsabilă pentru încă cel puțin 5 ani, simt un mare entuziasm pentru această maturizare în desfășurare.
III. Conținut privat
Deși nu am avut timp să mă simt singură, simt cu siguranță că viața mea socială s-a schimbat destul de brusc odată ce m-am mutat la Sfântu Gheorghe. Pe de-o parte mă bucur mult să fiu într-un oraș atât de frumos, de liniștit, de curat și de primitor, pe de altă parte mi se face dor de cafelele prelungite cu prietenele mele, de mersul la teatru și de statul la terase pline cu aer condiționat sau încălzitoare. Mi-e dor de București, mi se face dor de părinții mei foarte des și mi se face dor de iubitul meu. Mi se face dor de dormitorul meu de acasă în care mă simt mai în elementul meu ca oriunde altundeva și mi se face dor de locul meu la masa din bucătărie. Mi se face dor de prietenii mei, de vizite spontane și de toată adolescența pe care am lăsat-o acasă. Mi-e dor de plimbări pe Calea Victoriei și mi-e dor de filme în cinematografe mici și cochete unde parcă te duci mai degrabă să te ascunzi. Și îmi amintesc foarte clar când spuneam că de abia aștept să plec din București pentru că mai mult ca sigur nu o să-mi fie dor dar îmi e foarte, foarte dor de casă. Și deși îmi e dor de casă și aș mai fi stat mult și bine, anul ăsta mi-a devenit foarte clar că pot să merg oriunde cu Y (nu că ar fi secretă identitatea iubitului meu, doar mi se pare că sună mai ca în Sex and the City) și să mă simt fericită. Și la Timișoara, și la Sibiu, și la Sfântu Gheorghe și în mașină, în drum spre oricare dintre ele. Ne petrecem mult timp pe drum unul spre celălalt și mult timp la telefon dar deocamdată e funcțional și cât se poate de romantic.
Și pentru că e totuși o retrospectivă anuală las mai jos o listă cu lucruri memorabile de anul acesta, in no particular order:
Spectacolul La Ronde: La Ronde a fost pentru mine un push extrem de necesar. Îmi doream mult să îi cunosc pe Eugen și Yann și procesul acestui spectacol a fost foarte important pentru mine. M-am bucurat de prima mea experiență cu un rol scris la scenă, cu niște emoții de necuprins și simt că odată cu acest spectacol m-am integrat alături de colegii mei de la teatrul Andrei Mureșanu. A fost spectacolul cu care am mers în primele mele festivaluri, ba chiar primul FNT live (în ediția online din 2021 m-am bucurat mult să văd că Efecte secundare se afla pe lista curatorilor) și spectacolul cu care am înțeles că răbdarea este un element salvator.
Repetițiile cu Irisz Kovacs și Doru Vatavului la Sakura Sandwich: De când am lucrat împreună la Un copil pe un litru de benzină (de Ioana Toloargă) la Reactor de Creație și Experiment (despre care am convenit alături de Irisz că e spectacolul nostru de hotar), mi-am dorit foarte mult să mai repetăm împreună, iar faptul că s-a întâmplat relativ repede și pe un text scris de Doru Vatavului (alt bun prieten) a fost un început perfect pentru a doua mea stagiune la Sfântu. Am fost cu toții foarte profi dar faptul că ei erau acolo era pentru mine (sufletește) ca o petrecere care nu se mai termina cu doi prieteni veniți de departe. M-am bucurat enorm să îi văd zilnic pe toată perioada, m-am simțit din nou puțin adolescentă.
M-AM TUNS și doar eu știu ce reverberație a avut în interiorul meu... (alint)
Spectacolul lectură din FNT: Împreună cu actorii Nicoleta Lefter, Vlad Bîrzanu, Vlad Pânzaru și Macrina Bârlădeanu, regizoarea Monica Stoica, scenografa Clara Ștefana și Miruna Croitoru care s-a ocupat de video design, am creat spectacolul lectură în care au putut fi ascultate piesele câștigătoare din Concursul de dramaturgie 5 piese scurte (care urmează să apară în primăvara 2024 online, la Editura LiterNet - nota LiterNet). M-am bucurat mult să fiu acolo și m-am bucurat enorm să citesc piesa Ioanei Toloargă, o tânără dramaturgă atât de profundă și de sensibilă și cu un umor al ei foarte specific. Mi-a plăcut așa de mult piesa ei, încât am înregistrat un monolog-poem pentru Gura Mare - aici.
Tot pe un text de-al Ioanei am avut prima mea colaborare cu Interfonic într-o echipă restrânsă Ioana, Emil Măndănac, Vlaicu Golcea & me - aici.
Văd mult mai puține spectacole de când locuiesc la Sfântu Gheorghe și mi-e extrem de dor de un maraton de spectacole ca în studenție. Am văzut totuși câteva spectacole anul ăsta care mi-au plăcut mult, unele dintre ele îmi revin des în minte. Le trec rapid în revistă: Familie (în română, Ultima cină) r. Milo Rau pe l-aș revedea oricând, absolut oricând, pentru magnetismul unei rutine absolut obișnuite și totuși atât de neobișnuite. Catarina și frumusețea de a ucide fasciști, r. Tiago Rodrigues pentru că... trebuia să fii acolo. O istorie a violenței, r. Thomas Ostermeier, pe care mi-l amintesc mai mult ca pe un spectacol eveniment datorită PR-ului, dar la care am reușit să văd niște direcții și intuiții și mijloace (!! De la premiera de acum 6 ani!!) care sunt arhiprezente astăzi și în teatrul românesc.
M-a impresionat micul dejun comunal de la Kurtos Feszt unde am mâncat la o masă lungă cât piața centrală kurtos și lapte cu ciocolată alături de comunitatea din Sfântu Gheorghe
Am fost pentru prima dată la Ideo Ideis în calitate de trainer pentru trupa LabSquad din Alexandria și a fost una dintre cele mai intense experiențe ale anului, este adevărat tot ce se spune despre lucrul cu adolescenții - ei sunt sursa, ei sunt cei de la care înveți, ei au potențialul, energia, curiozitatea, vigilența și cea mai frumoasă tristețe din câte am văzut. Le rămân veșnic îndatorată pentru experiența asta.
N-am cum să uit excursia la stână cu colegii de la Gala Hop, discuția cu Dragoș Buhagiar, platourile tradiționale prezentate de domnul primar Pianu de Jos, ploaia în care am dansat hora și drumul remote până înapoi în Alba-Iulia
Am văzut alături de părinții mei (la tv desigur) toate turneele de tenis din 2023, ne-am uitat împreună la majoritatea meciurilor (ei integral, eu mai pe sărite). Pentru noi a devenit repede un fel nou de a ne conecta și de a ne petrece timpul împreună, deși ei au de ceva vreme acest obicei. Am avut mari emoții la finala de la Wimbledon, Alcaraz - Djokovic, la care verificam rezultatul din 5 în 5 minute, din culisele de la Malmaison, înainte de F_ _ _ _ un performance urnit de Leta Popescu. Eu ca actriță simt că am enorm de multe lucruri de învățat din sport - eleganța, atitudinea, respectul, ambiția, să transformi orice emoție în ceva care să te motiveze să continui și să fii mai bun de fiecare dată. Pressure is a privilege.
Închei cu un citat de monolog la care tot revin: I have learned that neither kindness nor cruelty by themselves, independent of each other, creates any effect beyond themselves; and I have learned that the two combined, together, at the same time, are the teaching emotion. And what is gained is loss. And what has been the result: the dog and I have attained a compromise; more of a bargain, really. We neither love nor hurt because we do not try to reach each other. And, was trying to feed the dog an act of love? And, perhaps, was the dog's attempt to bite me not an act of love? If we can so misunderstand, well then, why have we invented the word love in the first place? (Zoo Story de Edward Albee)
2024 a început în ritmul teatrului Andrei Mureșanu cu repetiții la Anatomia unei sinucideri, r. Diana Mititelu. Am terminat Sex and the City și simt că vin emoțiile de premieră așa că m-am apucat de Twin Peaks.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)