Odată ce am ieșit pentru ultima dată pe poarta liceului de unde obișnuiam să (mă) mint ca să chiulesc, am știut că ceea ce simt e realitatea plesnindu-mă peste față. Tot ce am încercat să evit sau să compromit acești patru ani mi-a fost pus pe tavă și înmânat cu simplitatea și normalitatea unui fir de iarbă. Fiecare dorință proiectată în viitorul ce nu-l puteam cuprinde cu mintea îmi era posibilă și eu eram singura care-mi stăteam în cale. Vina nu mai era a nimănui.
Am început 2023 cu gândul de a-l trăi cât de blând și dulce voi putea, de a avea răbdare cu mine și cu celălalt și de a-mi reaminti cine sunt în tumultul meditațiilor și al timpilor limită. În schimb, am realizat fix opusul, mi-am cernut bine de tot valorile și oamenii din jurul meu, m-am lăsat să mă uit la viitor cu frica pe care nu mi-o îngăduiam până nu demult. Am plâns și m-am lăsat să doară.
Nu am trăit dulceața vieții și nici n-am să încerc să pretind asta. Sunt luni ale acestui an din care nu îmi aduc nimic aminte, iunie și noiembrie sunt două dintre ele. Au fost perioade în care m-am sufocat de morbidul dorinței de a rămâne o infinitate în pat și de a nu avea o singură interacțiune umană. Dar cum știu că blândețea nu mi-a dispărut? Indiferent de aceste detalii definitorii ce-mi devin caracteristici, mă ridic în continuare să-mi fac cafeaua dimineață și mă opresc să-mi iau mandarine seara pe drum spre casă de la ABC-ul din colț. Indiferent de orice, încă mă apasă pieptul când mă gândesc la iubire, la prieteni, la oameni, la conexiunea simplă, dar sigură care vine când te-ai aștepta mai puțin.
Câteva mi-au fost rezoluțiile în ianuarie (m-am lepădat de ele undeva pe la 16 ani), dar cea mai importantă mi-a ieșit: să supraviețuiesc cu inima intactă în ciuda frico-suferinței ce mă doboară inevitabil undeva între iulie și septembrie. În ciuda nopților petrecute ascultând Mitski, Lana și a speranței idioate că am mai avea o cale de întoarcere, m-am bucurat de un soare cu dinți și de un flat white cu un om blând și cald cât pentru toate zilele de iarnă. Și în momentele alea, viața nu mai era pierdută și nu îmi mai scăpa printre degete.
2023 e anul în care, clișeic sau nu, m-am regăsit pe mine încă un pic. Dar picul ăla a contat. Câteva luni au schimbat totul, viața Teodorei din 2024 e aproape tot ce și-ar fi putut dori fata aia de la 16 ani, care stătea pe o bancă fiindu-i frică să zică da celui mai mare vis al ei. M-am mutat și am intrat la facultate. Sunt banalitățile care m-au făcut mai fericită în vreo patru luni cât nu am fost toți anii de liceu. 2023 a fost picul de care aveam nevoie ca să știu că puterea stă în mine.
Am scris mai mult și am avut blocaje imense în fața Word-ului deschis ca o promisiune față de mine din viitor. M-am consultat cu oameni dragi despre rândurile-mi scrise în fața neputinței de vocalizare și am încercat să sper. Să sper că o să-mi iasă. Închei 2023 cu această dorință crasă, uriașă să îmi iasă. Vreau să îmi iasă. Cum, unde și când nu știu. Dacă ar fi să o pun în cuvinte, nici ce e acel ceva nu știu. Sunt, ca de obicei, pusă înaintea unor decizii care îmi aparțin și care mă sperie inerent. Ceea ce e diferit e că am siguranța asta în mine, care e nouă și are gust dulce-acrișor, siguranța că pot să duc orice. Că pot să fiu orice. În fața fricii, acum știu că pot și că am stâlpii mei de lumină care îmi clădesc zilele atunci când eu iau pauze (lungi și dese, cheia marilor succese).
Ca background al laptop-ului am de ceva vreme citatul minune al Oanei Barbonie: "E ok dacă ai devenit cineva. Mai ai două dorințe acum." la care mă uit obsesiv de fiecare dată când mă simt pierdută. Ori de câte ori ajung într-un loc la care am visat, știu că e momentul să-mi reconstruiesc și revizuiesc ultimele două șoptiri către duhul lămpii firului roșu ce-mi este viața. Care ar fi ultimele mele două dorințe după ce tot ce am sperat profesionalo-academic s-a îndeplinit? 2024 sper să fie puțin și despre ele și despre căutarea mea spre orice cred că poate să mi se întâmple. Să fie bine.
Câteva dintre momentele lumină ale acestui an.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)