Teatrul din perioada 1948 - 1989 a fost oglinda unei lumi strâmbe

Octavian Saiu, profesor, cercetător şi critic de teatru. Are un doctorat în studii teatrale şi unul în literatură comparată. Predă la universităţi din România, Noua Zeelandă, Hong Kong, China, Japonia şi Portugalia şi a fost de două ori Visiting Fellow la University of London. A susţinut conferinţe şi master-class-uri la alte universităţi din Europa, Asia, Africa, Orientul Mijlociu, precum şi la Institutul Grotowski. Moderator al Conferinţelor "Beckett at the Festival", din cadrul Programului Oficial al Festivalului Internaţional de la Edinburgh; a moderat şi a susţinut conferinţe la Olimpiada Teatrelor de la Wrocław - Capitală culturală europeană 2016 şi de la Toga, Japonia (2019). Din 2004, este moderatorul Conferinţelor Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Este consultant al mai multor festivaluri din lume, Secretar General Adjunct al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) şi Preşedinte al Secţiei Române AICT - Teatrologie. Articole şi studii în numeroase publicaţii naţionale şi internaţionale. Este autorul volumelor: În căutarea spaţiului pierdut (Nemira, 2008) / In Search of Lost Space (UNATC Press, 2010), Beckett. Pur şi simplu (Paideia, 2009), Fedra, de la Euripide la Racine, de la Seneca la Sarah Kane (Paralela 45, 2010), Ionescu/Ionesco: un veac de ambiguitate (Paideia, 2011), Posteritatea absurdului (Paideia, 2012), Teatrul e vis (Paideia, 2013), Hamlet şi nebunia lumii (Paideia, 2014) / Hamlet and the Madness of the World (Editura ICR, 2016), Lecţia, o meditaţie cu şapte teme (Nemira, 2015), Teatrul la persoana I (Nemira, 2016), Clipa ca imagine: teatru şi fotografie (Nemira (2017), Efectul Tartuffe: fascinaţia teatrală a imposturii (Paideia, 2018). Premiul Criticii pentru carte de teatru (2010) și Premiul UNITER pentru Critică de Teatru (2013). Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (2020).

Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Octavian Saiu: Există mai multe explicații posibile. În funcție de contextul fiecărei stagiuni, al fiecărui teatru, dar și în funcție de o anume nevoie a acestei arte de a fi mereu în schimbare, fără să privească înapoi de bunăvoie. Generalizând, acceptând riscul generalizării, s-ar spune că teatrul românesc după 1989 a oscilat între marii clasicii deveniți contemporani și opțiunile unei dramaturgii... contemporane destul de difuze - este valabil și în ce privește textele românești, și cele străine. Așa că piesele din perioada comunistă au fost (spre deosebire de romanele și poezii de atunci, unele aproape fetișizate), fie uitate, fie detestate. Reacțiile de respingere față de anumite opere dramatice autohtone de referință ale anilor '70 - '80 au căpătat, la un moment, accente paroxistice, cu totul bizare, însă explicabile într-o conjunctură istorică nouă, marcată de tendința sincronizării cu scena europeană. Dramaturgia românească din perioada comunistă a devenit brusc imaginea unei lumi teatrale izolate, prizonieră într-o mentalitate anacronică. Excesele sunt, însă, fatidice în cultură. Din acele decenii dominate de frică și cenzură, ne rămân câteva texte cu adevărat remarcabile și multe altele cel puțin acceptabile. Așadar, istoria teatrului românesc nu le poate ignora.

L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
O.S.: Sunt multe, însă "necontaminarea" nu este garanția valorii. După cum, paradoxal, nici reciproca nu este valabilă. Teatrul de atunci a fost oglinda unei lumi strâmbe, așa că tentația judecății drepte merită să fie tratată cu un fel de relativism al perspectivei. Detașarea este esențială. Cu excepții nedemne de trecut în revistă, nu se poate vorbi neapărat despre o dramaturgie îmbibată ideologic. Mai degrabă, despre mici și mari compromisuri. Și cine poate, din lumea noastră cu atâtea jumătăți de măsură, să se pronunțe cu fermitate asupra compromisurilor făcute cândva de regizori și dramaturgi, care au îndurat, unii, opresiunea supravegherii politice și a cenzurii? Mai mult, cine poate nega, astăzi, că piesele lui Sorescu sau Dumitru Solomon s-au salvat de la orice compromis?

L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
O.S.: Personal, cred că Sorescu rămâne marea figură a acelei dramaturgii. Textele lui sunt parabole despre condiția umană. Opera lui se profilează ca un conglomerat de teme filosofice profunde, desprinse din existențialismul european, dar rostite cu un timbru românesc unic, doar al lui. Sorescu nu a fost epigonul neaoș al unor generații ilustre de dramaturgi occidentali. Nici imitatorul dramatic al propriei poezii. A fost autorul unei drame poetice de profunzime uimitoare, ca un foraj adânc în spiritul etern al poporului său, fără obsesia "actualității" și dincolo de preocupări "contemporane".

L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
O.S.: A citi astăzi Iona sau Matca înseamnă a descoperi un univers, a pătrunde într-o lume de simboluri pe cât de ample, pe atât de delicate - e meritul unic al lui Sorescu, de a naște imagini de proporții cosmice din fragilitatea unor fărâme de umanitate. Valoarea pur teatrală a textelor lui răsare din asemenea paradoxuri, dintr-o tensiune permanentă a monologului interior devenit dialog cu propriul eu și cu absolutul. Sorescu a știut să fie dramaturg cu grație lirică, iar textele lui se ascultă în gând și dacă sunt citite în taină, și dacă sunt rostite pe o scenă. A creat un teatru imaginar, așa cum puțini au visat. Și rămâne singurul dramaturg al acelei perioade care s-a încăpățânat să compună metafore mărețe, nu doar speculații personale sau detalii de experiență cotidiană.
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.