Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Eugenia Sarvari: Teatrul ca "oglindă a timpului său" este un concept ce a traversat epoci de cultură a umanității. Atunci, însă, când dramaturgii se ancorează excesiv în istoria recentă a timpului lor, când se inspiră din ipostaze ale lumii contemporane, temele se împotmolesc într-o datare care nu mai interesează oamenii de teatru ai viitorului. Stau mărturie piesele scrise la comandă, în care "omul nou" al epocii socialiste ocupă spații ample, inoculând ideea de făcător de noi lumi, a căror "cârmă se află în propriile mâini". În dramaturgia de conjunctură, "destinul universal al omului", după expresia lui Berdiaev, este lăsat la o parte, fiind o temă prea amplă pentru a intra în vizorul celui preocupat să slujească (doar) interesele de partid.
Atâta vreme cât sursa de inspirație nu se află într-un dincolo, depășind imediatul, dar fiind, în același timp, profund contemporan, nu prea sunt șanse ca subiectul să (mai) intereseze. La acest lucru se referea autorul Săptămînii patimilor, Paul Anghel, când, într-un interviu, spunea că aceia care au scris despre piesa lui, afirmând că este un text profund contemporan, "s-au gândit, desigur, la războiul din Vietnam, unde un popor mic a ales aceeași cale, ca și neamul nostru cândva, calea demnității prin rezistență disperată. Iată, au spus acești critici, o piesă contemporană. De ce? Pentru că autorul ne vorbește nu despre o bătălie, ci de o dilemă a conștiinței moderne, a conștiinței colective sau individuale, o dilemă a conștiinței omului confruntat tragic cu sine și cu timpul". Dilema omului "confruntat tragic cu sine și cu timpul" a rezistat de-a lungul veacurilor. Cred că acesta este motivul pentru care ne tulbură și acum eroii lui Eschil, Sofocle, Euripide. De asta nu-l putem uita pe Segismundo, pe Rodrigo, pe Richard al III-lea, pe Hamlet, pe Macbeth, dar nici pe Titania, pe Oberon, pe Bottom, pe Catarina, pe Petruchuio, pe Julieta și pe Romeo, și pe atâția alții - Liubov Andreevna, Nina Zarecinaia, Ranevskaia, Irina, Mașa, Olga, Vania, Astrov, Hedda Gabler, Nora.
L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
E.S.: Dacă ținem seama de atenția pe care teatrele noastre o acordă pieselor din perioada comunistă, putem observa că numele câtorva autori apare destul de des pe afișe. Este cazul lui Gellu Naum, situat pe un loc fruntaș cu Poate, Eleonora, Ceasornicăria Taus, Exact în același timp - montarea Teatrului Național din Cluj, pentru care Mihai Măniuțiu a fost recompensat cu Premiul pentru Cel Mai Bun Regizor la Galele UNITER din 2003. Tot la Naționalul clujean, o producție de mare succes a fost (și încă mai este) spectacolul-concert cu Insula. La Gellu Naum, ca un argument al "necontaminării de ideologie", ar fi faptul că, în teatrul lui, se evidențiază "conștiința convenției literare și teatrale, tratată în registrul umorului negru și al absurdului, cu deschideri către oniricul suprarealist", piesele lui fiind dominate de "impulsul spre joc" (Ion Pop), ceea ce face din scrierile lui tot atâtea tentații pentru făuritorii de spectacole. Marin Sorescu, prin problematica abordată în dramele lui metafizice Paracliserul, Matca și Iona, se (poate) înscrie și azi cu succes în circuitul spectacologic. De altfel, Iona a beneficiat, chiar în urmă cu doi ani, de montarea de excepție a lui Gábor Tompa, la Teatrul Nottara din București și Teatrul Maghiar din Cluj. Dar nu doar dramele deja menționate s-ar cuveni să intre în atenția oamenilor de teatru de azi, ci și, de pildă, parabolele lui istorice A treia țeapă și Răceala, piese având în centru figura lui Vlad Țepeș. O atenție deosebită ar trebui acordată dramaturgiei satirice a lui Teodor Mazilu: Acești nebuni fățarnici, Mobilă și durere, Proștii sub clar de lună ș.a., întrucât la el "satira enormă" provoacă o "distanțare afectivă" cu "tentă metafizică", cum spune Laura Pavel. Poate că a trecut acel timp necesar în urma căruia piesele lui Teodor Mazilu au ajuns, conform observației lui Ion Vartic, "să se învechească, adică să iasă din unghiul lor conjunctural, din imediata actualitate, ca să le putem detecta profunzimea". Teatrul lui Radu Stanca (Hora domnițelor, Dona Juana, Oedip salvat) ar merita să fie pus în valoare azi. "Calea spre metafizic" (Justin Ceuca), la Radu Stanca, o constituie legenda, ritualul; se petrece o resuscitare a baladei. Conform teoriei lui Radu Stanca, "resurecția baladei nu însemnează numai emanciparea baladescului, dar și ridicarea tuturor acelor elemente poetice care au fost exceptate de la bucuria prefacerii apei în vin". (Nu se poate să nu amintesc aici de spectacolul tulburător pe care Livia Gună l-a realizat, în anul 2000, la Teatrul Național din Cluj, pe textul lui Radu Stanca, Dona Juana, în decorul și costumele foarte inspirate ale Adrianei Grand.) Dumitru Radu Popescu se înscrie, dacă nu ar fi să amintim aici decât Piticul din grădina de vară, Cezar, măscăriciul piraților, Pisica în noaptea Anului Nou, pe linia teatrului cu o problematică ce se adresează conștiinței și nu conjuncturii.
L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
E.S.: Piesele și autorii menționați cred că pot interesa și azi, tematica abordată de ei nefiind tributară (decât pe alocuri) conjuncturii politice în care au fost scrise. Teatrul de atunci poate spune multe lucruri și acum, atâta vreme cât, dincolo de cantonarea în cotidian, autorii apelează la universalitatea mitului, a simbolului, a psihologiei existențiale, a conștiinței individului. Condiția ar fi ca persoane interesate să se aplece asupra acestor scrieri.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)